ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1160/2022

Ședința publică din data de 1 martie 2022

Asupra cauzei de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 30.08.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, anularea Deciziei nr. 283/07.06.2018 și anularea actelor administrative la care aceasta se referă, respectiv a Deciziei de impunere nr. x/14.04.2008 și a Raportului de inspecție fiscală încheiat la 14.04.2008 emise de A.J.F.P. Suceava, cu consecința anulării obligației de plată a sumelor: de 5.137.845 RON reprezentând TVA în valoare de 2.233.126 RON și accesorii aferente acestei taxe în valoare de 2.904.719 RON; celor reprezentând accesorii (majorări și penalități de întârziere) calculate de organul fiscal după 15.04.2008 aferent TVA de 2.233.126 RON, ca o consecință a aplicării principiului accesorium sequitur principale și conform alin. (2) al art. 50 Codul de procedură fiscală.

Prin sentința nr. 82 din 21 octombrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ, având ca obiect "contestație act administrativ fiscal", formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor cu sediul în municipiul București și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava.

Împotriva sentinței nr. 82 din 21 octombrie 2019 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 283/07.06.2018 și anularea Deciziei de impunere nr. x/14.04.2008 și a Raportului de inspecție fiscală încheiat la 14.04.2008 emise de AJFP Suceava, cu consecința anulării obligației de plată a sumei de 5.137.845 RON (reprezentând TVA în valoare de 2.233.126 RON și accesorii aferente acestei taxe în valoare de 2.904.719 RON);

- anularea deciziilor indicate la pct. II și III ale cererii modificatoare depuse în ședința publică din 27.02.2019, admiterea contestațiilor administrative formulate împotriva deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale și anularea obligațiilor accesorii cuprinse în acele acte administrative fiscale, ca o consecință a aplicării principiului accesorium sequitur principale conform alin. (2) al art. 50 Codul de procedură fiscală.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, aceasta a dezvoltat, în esență, următoarele critici:

În ceea ce privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța a respins neîntemeiat critica sa potrivit căreia Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a schimbat motivele reținute în raportul de inspecție cu unele noi și a încălcat dispozițiile art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală.

S-a mai susținut în cadrul acestui motiv de recurs aspectul conform căruia obligațiile fiscale imputate nu rezultă din faptele sancționate prin decizia penală ne. 1633A/2016, hotărârea penală nu a anulat, nici expres și nici tacit, înscrisurile verificate prin inspecția fiscală din 2008.

Un alt motiv de recurs vizează nemotivarea hotărârii instanței de fond, motiv prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1), punctul 6 Codul de procedură fiscală.

În sfârșit, ultimul motiv de recurs invocat este acela că hotărârea încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 9400/2013, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1), punctul 7 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare la data de 19.02.2020 prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava a depus întâmpinare la data de 24.02.2020 prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor-pârâte, precum și a cadrului legal incident speței deduse judecății, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed:

Reține Înalta Curte din actele dosarului, că recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. Vatra Dornei a făcut obiectul unui control din partea organelor fiscale pentru perioada 2002 - 2004, respectiv o reverificare a obligațiilor privind taxa pe valoare adăugată în acea perioadă. Astfel, prin decizia nr. 151376 din 18.02.2008, s-a dispus reverificarea și s-a procedat la efectuarea controlului, fiind ca urmare emise Raportul de inspecție fiscală din 14.04.2008 și decizia de impunere nr. x din 14.04.2008 (înregistrată sub nr. x din 15.04.2008, dosar vol. I), prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale în sumă totală de 5.315.443 RON reprezentând tva suplimentar și accesorii.

Împotriva acestei decizii recurenta-reclamanta a formulat contestație administrativă înregistrată sub nr. x din 16.05.2008, a cărei soluționare a fost suspendată de către organul fiscal prin decizia nr. 244 din 8.07.2008, în temeiul art. 214 din O.G. nr. 92/2003, respectiv până la soluționarea definitivă a cauzei penale constituită ca urmare a sesizării adresate organelor fiscale nr. 153205 din 14.04.2008. Cauza penală a fost soluționată definitiv în dosar nr. x/2012 al Curții de Apel București, prin decizia penală nr. 1633 din 1.11.2016.

De asemenea, reclamanta a formulat distinct, împotriva Deciziei de reverificare nr. 151376 din 18.02.2008, contestație administrativă și apoi acțiune în instanță față de soluția primită în contestație. Cauza a format obiectul dosarului nr. x/2008, soluționat definitiv prin decizia Curții de Apel Suceava nr. 9400 din 8.11.2013, în sensul admiterii în parte a cererii, respectiv anulând decizia de reverificare și decizia pronunțată în contestație, în ce privește perioada de control 1.06.2002 - 31.12.2002, ca urmare a intervenirii prescripției extinctive.

După soluționarea definitivă a cauzei penale (decizia nr. 1633 din 1.11.2016 a Curții de Apel București), organul fiscal a dispus, prin decizia nr. 283 din 7.06.2018, reluarea soluționării contestației administrative formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x din 14.04.2008 în baza Raportului de inspecție fiscală din 14.04.2008, și în soluționarea acesteia, a dispus admiterea contestației pentru suma de 177.598 RON reprezentând tva (64.553 RON) și accesorii aferente, aceasta în aplicarea deciziei Curții de Apel Suceava nr. 9400 din 8.11.2013, relativ la reținerea prescripției extinctive pentru parte (1.06.2002 - 31.12.2002) din perioada verificată;

Prin aceeași decizie, organul fiscal a menținut actele contestate pentru suma de 5.137.845 RON reprezentând tva (2.233.126 RON) și accesorii.

Împotriva acestei din urmă decizii emise în soluționarea contestației împotriva Deciziei de impunere nr. x din 14.04.2008, recurenta-reclamanta a formulat contestația care face obiectul prezentului dosar.

În mod corect prima instanță a respins acțiunea formulată.

Conform prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din economia dispozițiilor legale anterior citate rezultă, fără echivoc, faptul că recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, nefiind posibilă în această cale de atac reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

Totodată, trebuie subliniat și faptul că în materia contenciosului administrativ prima instanță are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speța de față prima instanță a stabilit în mod complet situația de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este legal.

În calea de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neputând repune în discuție și reanaliza probele administrate, cum urmărește în realitate recurenta.

Or, modul în care judecătorul apreciază, coroborează, înlătură, dă sau nu eficiență unei probe în cadrul procesului, este atributul său suveran, neputând face obiectul cenzurii instanței de control .

Ca regula, nu exista o ierarhie a probelor, judecătorul fondului fiind suveran in aprecierea probelor.

Aprecierea probelor reprezintă operațiunea mentală a judecătorului pentru a determina puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii.

Legea, cu unele excepții concret evidențiate, nu stabilește o ierarhie a probelor, așadar, nu dă valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Așadar, criticile recurentei, urmăresc cenzurarea modului în care prima instanță a apreciat probele din dosar.

Astfel, ceea ce solicită, în concret, recurenta-reclamantă, este ca în calea de atac a recursului, instanța să reanalizeze fondul cauzei și să ajungă la concluzia agreată de aceasta.

Reține instanța, ca premisă a analizei în prezenta cauză, că prin Raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 14.04.2008 și decizia de impunere nr. x din 14.04.2008, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale în sumă de 5.315.443 RON reprezentând tva suplimentar (2.297.679 RON), majorări de întârziere și penalități de întârziere, relativ la 2 categorii de sume:

- A) sume în legătură cu suma aprobată la rambursare prin proces-verbal nr. x/8.08.2003 respectiv:

1) 1.247.000 RON reprezentând tva suplimentar din relațiile contractuale din aprilie 2002 cu S.C. B. S.R.L.;

2) 57.903 RON reprezentând tva suplimentar din relațiile contractuale din iunie 2002 cu S.C. C. S.R.L.;

3) a) 118.883 RON reprezentând tva suplimentar din relațiile contractuale din mai 2002, respectiv

3) b) 6.650 RON reprezentând TVA suplimentar din relațiile contractuale din noiembrie 2002 cu S.C. D. S.R.L.;

- B) sume în legătură cu cererea de rambursare formulată de societate, pentru soluționarea căreia s-a emis la acea dată raport de inspecție fiscală parțială din 14.12.2004 (în sensul aprobării parțiale de rambursare tva de doar 438.871 RON, nu 668.083 RON cât s-a solicitat), respectiv:

4) 1.718 RON tva suplimentar din relațiile contractuale din mai 2004 cu S.C. E. S.R.L.,

5) suma de 37.467 RON (compusă din 20.206 și 17.261 RON) reprezentând TVA suplimentar din decembrie 2004 cu S.C. F. S.R.L.,

6) 413.763 RON reprezentând tva suplimentar din relațiile contractuale cu S.C. G. S.R.L.,

7) 414.295 RON reprezentând tva suplimentar din relațiile contractuale cu S.C. H. S.R.L..

Se reține apoi că, decizia organului fiscal asupra contestației administrative, nr. 283 din 7.06.2018 ce face obiectul prezentei judecăți, a dispus (punctul III.1, fila x) înlăturarea sumelor de 57.903 privind relațiile contractuale din iunie 2002, cu S.C. C. S.R.L., și 6.605 RON privind relațiile contractuale din noiembrie 2002 cu S.C. D. S.R.L. (sumele de la punctele 2 și 3b, enumerate anterior), precum și accesorii aferente, pe considerentele operării prescripției, în acord cu decizia Curții de Apel Suceava nr. 9400 din 8.11.2013, în vreme ce a menținut celelalte sume impuse (punctul III.2 fila x) pe considerentele temeiniciei lor și al legăturii cu săvârșirea unei fapte penale.

În ceea ce privește prima critică, în sensul că organele fiscale au schimbat motivele reținute în raportul de inspecție fiscală cu altele noi, iar instanța de fond a menținut aceste concluzii, Înalta Curte o apreciază ca nefiind fondată.

Astfel, este evident, ca la momentul emiterii raportului în anul 2008 exista o stare de fapt, iar la momentul ulterior, 2018, aceasta a suferit modificări, inclusiv prin apariția în realitatea juridică a unei decizii penale.

Așadar, nu este vorba despre schimbarea motivelor, ci de luarea în considerare a tuturor împrejurărilor relevante existente.

În continuare, recurenta invocă motive care nu ar fi fost analizate în cuprinsul sentinței suspuse recursului de față, și anume:

Suma de 1247000 RON reprezentând TVA la care se adaugă majorări și penalități de întârziere, sumă înscrisă pe facturile emise de B. S.R.L..

La pagina 22 din hotărârea instanței de fond se face referire exact la sumele de 1.247.000 și 118.883 RON, ca fiind acoperite de decizia penală pronunțată în cauză.

De asemenea, pentru celelalte sume pretins a fi fost rămase neanalizate de către sentința recurată, respectiv suma de 414295 RON la care se adaugă majorări și penalități de întârziere, aferentă facturii nr. x/30.09.2004, suma de 1718 aferentă unui export în comision, suma de 37467 RON reprezentând TVA instanța de fond a arătat clar în cuprinsul considerentelor faptul că au făcut obiectul dosarului și mai apoi al sentinței penale pronunțate.

Recurenta nu face altceva decât să reitereze argumente care ar duce la o altă concluzie, ceea ce nu înseamnă însă că prima instanță nu s-a aplecat, nu a analizat apărările sale, așa cum se susține, ajungând însă, la o soluție neagreată de recurentă.

Or, prima instanță a arătat că toate aceste apărări au fost analizate de către instanța penală, astfel că nu mai pot fi reiterate, potrivit principiilor dreptului intern, dar și în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în sensul că nu poate avea loc repunerea în cauză a unei soluții adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul unei alte proceduri judiciare.

Așadar, instanțele sunt chemate să asigure, pe lângă respectarea în cauză a principiului autorității de lucru judecat, și respectarea principiului securității juridice.

De asemenea, instanța de fond a arătat care este silogismul juridic care a determinat conturarea soluției supusă prezentei căi de atac, astfel încât, argumentele recurentei-reclamante în sensul că ar fi fost lăsate neanalizate unele dintre motivele invocate nu sunt fondate.

O altă critică vizează pretinsa încălcare de către prima instanță, a dispozițiilor art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală.

Potrivit dispozițiilor mai sus evocate, "dreptul de a stabili obligațiile fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală".

În concret, recurenta susține că obligațiile fiscale stabilite în sarcina sa prin raportul de inspecție fiscală nu sunt rezultatul săvârșirii unei fapte penale de către administratorul societății.

Înalta Curte constată, așa cum se arată în precedent, că organul fiscal a suspendat soluționarea deciziei împotriva deciziei de impunere nr. x, prin Decizia nr. 244 din 8.07.2008, în temeiul art. 214 din O.G. nr. 92/2003, respectiv până la soluționarea definitivă a cauzei penale constituită ca urmare a sesizării adresate organelor fiscale nr. 153205 din 14.04.2008. Cauza penală a fost soluționată definitiv în dosar nr. x/2012 al Curții de Apel București, prin decizia penală nr. 1633 din 1.11.2016 .

Instanța de fond a arătat în mod corect în cuprinsul considerentelor, faptul că, potrivit deciziei penale pronunțate în cauză, relațiile invocate de către recurentă au făcut obiectul analizei instanței penale care a constatat existența infracțiunilor de constituire grup infracțional organizat, delapidare, spălare de bani, astfel că se aplică termenul de prescripție stabilit de dispozițiile art. 91 alin. (3) Codul de procedură fiscală .

Alegațiile recurentei, în sensul că obligațiile fiscale contestate nu rezultă din săvârșirea unei fapte penale nu au, așadar, suport faptic și juridic, prima instanță arătând că exact aceleași sume reținute de organele fiscale în decizia de impunere sunt și cele la care s-a oprit și instanța penală, fiind dovedită identitatea de fapte și prejudiciu.

Mai susține recurenta-reclamantă, în cadrul memoriului de recurs, împrejurarea conform căreia, hotărârea penală nu a anulat, nici expres, nici tacit, înscrisurile verificate prin inspecția fiscală din 2008, concluzionând în sensul că hotărârea penală nu sancționează societatea pentru neîndeplinirea obligațiilor fiscale.

Înalta Curte arată, în acord cu cele reținute și de prima instanță, că, relevantă este nu anularea prin dispoziția instanței (penale) a înscrisurilor, ci chiar dincolo de orice formalism, chiar admițând existența unor documente nedesființate, relevantă este implicarea sau nu într-un circuit fraudulos, restrângerea dreptului de deducere de către reclamantă fiind dată nu atât de afectarea formei operațiunii, ci de implicarea formală, frauduloasă și asumată a recurentei-reclamante, în lanțul facturării utilajelor/utilităților/materiilor prime.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă pune în discuție cele reținute printr-o decizie definitivă, cea penală, catalogând-o ca fiind "abuzivă", aspecte care exced cadrului procesual de față.

Un alt argument invocat de către recurentă vizează presupusa încălcare a autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 9400/2013 de către prima instanță, în temeiul art. 488, alin. (1), punctul 7 C. proc. civ.

Înalta Curte arată, preliminar, în ce privește decizia nr. 9400 din 8.11.2013 a Curții de Apel Suceava, aceasta a dispus strict restrângerea perioadei de verificare, prin excluderea unei perioade anume, 1.06.2002 - 31.12.2002, fără însă a dispune pentru alte perioade, iar sumele în cauză (1.247.000 RON și 118.883 RON), sunt din aprilie 2002, respectiv din mai 2002, așadar, în afara perioadei excluse, pe de o parte.

Pe de altă parte, de observat este și faptul că decizia instanței nu a individualizat anumite sume, dimpotrivă, fiind criticată și decizia de impunere nr. x din 14.04.2008 (cu sumele efectiv stabilite), instanța a respins această cerere ca inadmisibilă. Recurenta-reclamanta argumentează că cele două sume nu pot face obiect al prescripției fiscale de 10 ani ca urmare a legăturii cu existența unei fapte penale, și că aceasta rezultă din însăși decizia nr. 9400 din 8.11.2013, care a reținut un termen de prescripție de 5 ani. Astfel cum s-a subliniat anterior, decizia în cauză nu a individualizat sume, și nu a decis relativ la acestea, ci doar a exclus o perioadă de verificare, din care nu fac parte cele două sume vizate de recurentă.

Mai mult decât atât, nu este încălcată decizia mai sus amintită, având în vedere că, așa cum susține însăși recurenta, aceasta are în vedere o perioadă de timp în care nu exista o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la săvârșirea unei fapte penale, aspect care nu mai este valabil în ceea ce privește hotărârea recurată, existând în realitatea juridică și obiectivă decizia penală definitivă nr. 1633 din 1.11.2016 a Curții de Apel București.

De asemenea, o altă critică este aceea că hotărârea instanței de fond nu ar fi motivată, critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor mai sus amintite, "casarea unei hotărâri se poate cere... când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit Hotărârii CEDO din 16 noiembrie 2006 pronunțate în cauza Dima contra României, întrebarea dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva, conform art. 6 din Convenție, nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței.

Articolul 6, se arată în hotărârea CEDO mai sus evocată, prevede în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și a mijloacelor de probă ale părților, cu condiția să le aprecieze relevanța și fără ca aceasta să implice detaliat pentru fiecare argument în parte.

Motivarea hotărârii este o cerință esențială a legii, prevăzută expres în art. 425 C. proc. civ. și, în același timp, o garanție a respectării dreptului părților la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Motivarea hotărârilor judecătorești este direct legată de preocupările procesului echitabil chiar dacă, din perspectiva CEDO, art. 6 nu o prevede în mod expres; această obligație permite de fapt menținerea dreptului la apărare și aprecierea gradului de proporționalitate între sacrificiul impus drepturilor cetățenilor și imperativele de ordine publică.

Potrivit jurisprudenței Curții europene de contencios a drepturilor omului (a se vedea Cauzele Boldea contra României, Perez contra Franței), dreptul la un proces echitabil nu poate trece efectiv decât dacă observațiile părților sunt ascultate, adică atent examinate de instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenție implică în mod special în sarcina instanței obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și ofertele de probă ale părților.

Potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea permite nu numai o mai bună înțelegere și acceptare a hotărârii de către justițiabil ci este mai ales o garanție împotriva arbitrariului. Ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părților și să precizeze elementele care îi justifică decizia și o fac să fie conform legii, permițând înțelegerea funcționării justiției de către societate.

Obligația de motivare se impune întrucât permite, pe de o parte, să expună raționamentul care a condus la dispozitivul hotărârii și, pe de altă parte, de a permite exercitarea controlului judiciar. Motivarea este indispensabilă pentru calitatea justiției și constituie o protecție împotriva arbitrariului, încurajând judecătorul să înțeleagă importanța opiniei sale.

Calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

Judecătorul este obligat să motiveze soluția data fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui argument.

Or, instanța de fond a arătat pe larg argumentele care au condus la luarea respectivei decizii.

Nu pot fi primite afirmațiile recurentei, în sensul că prima instanță nu ar fi argumentat, nici măcar implicit, faptul că decizia nr. 283/2018 este contradictorie.

Având în vedere faptul că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești depinde, în principiu și de natura și complexitatea cauzei, de circumstanțele particulare ale acesteia, de apărările formulate și coerența argumentelor invocate, prima instanță și-a structurat considerentele în funcție de principalele critici formulate prin cererea de chemare în judecată.

Or, prima instanță a indicat in cuprinsul considerentelor, toate argumentele considerate necesare pentru a susține soluția finală, grupându-le pentru ca hotărârea în ansamblu să urmeze un fir logic.

Astfel, instanța a răspuns argumentelor relevante invocate de către recurenta-reclamantă, celelalte găsind răspuns printr-un considerent comun.

Acesta este cazul și în ceea ce privește aspectul conform căruia nu s-a răspuns punctual criticii privind contrarietatea Deciziei nr. 283/2018 cu decizia civilă 9400/2013,atât timp cât această decizie a fost menținută de instanță. Răspunsul dat acestei critici punctuale derivă din totalitatea argumentelor arătate de către instanța de fond.

Aceeași este situația și în ceea ce privește critica relativ la faptul că decizia penală poate fi temei pentru o nouă inspecție, iar nu pentru aplicarea termenului de prescripție de 10 ani.

Așa cum s-a arătat mai sus, prima instanță a validat decizia organului fiscal care suspendase soluționarea contestației inițiale, pentru a fi reluată ulterior pronunțării sentinței penale, răspunzând, implicit și acestei critici.

Mai concret, s-a suspendat soluționarea contestației, tocmai pentru ca în lumina deciziei instanței penale, să se ia o hotărâre de către organele de soluționare a contestației.

Luând în considerare cele anterior menționate, precum și faptul că prima instanță a realizat un examen complet al susținerilor societății reclamante și probelor administrate în cauză, nu se poate aprecia că sentința recurată este afectată de viciul nemotivării.

Pentru toate cele mai sus expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (6), (7)și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. în faliment prin lichidator judiciar cabinet de insolvență I. împotriva sentinței nr. 82 din 21 octombrie 2019 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 martie 2022.