ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2477/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 01 februarie 2022, sub numărul x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul Justiției, Ministrul Justiției și Penitenciarul Arad, a solicitat suspendarea și anularea prevederilor art. 93 din Regulamentul privind siguranța locurilor de deținere din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 4800/C/2018.

Prin sentința civilă nr. 201 din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul Justiției, Ministrul Justiției și Penitenciarul Arad, ca inadmisibilă, pentru lipsa procedurii prealabile, atât în ceea ce privește suspendarea, cât și fondul pretenției.

Împotriva sentinței civile nr. 201 din 19 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că actul normativ atacat este unul normativ cu caracter general și nu este obligatorie procedura prealabilă în ceea ce privește actele administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, instanța de fond încălcând dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii sentinței recurate, ca fiind legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Faptul că recurentul-reclamant este nemulțumit de raționamentul instanței de fond sau de concluzia la care aceasta a ajuns nu se poate circumscrie în niciun caz motivului de recurs invocat, cu atât mai mult cu cât, în concordanță cu prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, judecătorul va soluționa litigiul aplicând dispozițiile legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalității.

În consecință, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, or, în cauză, nu se identifică o astfel de situație, din modul în care au fost formulate criticile de recurentul-reclamant prin cererea de recurs reieșind că acesta este, în concret, nemulțumit de modul în care prima instanță a aplicat dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, ce statuează cu privire la obligativitatea parcurgerii plângerii prealabile, critici ce se subsumează în realitate doar motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel că va fi respins și motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Criticile ce se subsumează motivului de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității") sunt nefondate.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 7 alin. (1) Legea nr. 554/2004, modificată și completată, potrivit cărora, "Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual, trebuie sa solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Pentru motive temeinice, persoana vătămată, destinatar al actului, poate introduce plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului".

Potrivit art. 7 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004:

"În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând".

Conform dispozițiilor art. 193 alin. (1) din C. proc. civ., "sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".

Aceeași obligație de depunere a dovezii îndeplinirii procedurii prealabile, care incubă reclamantului, este prevăzută și de art. 12 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, îndeplinirea procedurii prealabile are caracter obligatoriu, fiind reglementată drept o condiție de exercitare a dreptului la acțiune.

Prin urmare, alegațiile recurentului-reclamant, în sensul că acțiunea dedusă judecății nu este supusă obligației parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 554/2004, nu au fundament.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod constant, în interpretarea prevederilor art. 7 alin. (1) și următoarele din Legea nr. 554/2004, că parcurgerea procedurii prealabile administrative are un caracter obligatoriu, inclusiv în cazul anulării unui act administrativ cu caracter normativ, neîndeplinirea de către partea reclamantă a acestei obligații imperative echivalând cu un fine de neprimire, în acest sens fiind și minuta ședinței judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 22 iunie 2023.

Prin îndeplinirea procedurii prealabile administrative nu se încalcă accesul liber la justiție, contrar susținerilor recurentului, ci se respectă o condiție impusă de legea specială în materie pentru exercitarea dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, fiind irelevantă invocarea nulității absolute sau a celei relative.

Nu în ultimul rând, se are în vedere și jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 834/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 183 din 28 februarie 2018, în considerentele căreia s-a reținut:

"(..) în jurisprudența sa, Curtea a statuat cu valoare de principiu că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu este de natură să afecteze accesul liber la justiție ori dreptul la un proces echitabil și că instituirea recursului prealabil sau grațios reprezintă o modalitate simplă, rapidă și scutită de taxa de timbru, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent. Se realizează astfel, pe de o parte, protecția persoanei vătămate și a administrației, iar, pe de altă parte, degrevarea instanțelor judecătorești de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluționate pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerității. De asemenea, Curtea a reținut că nicio dispoziție constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, cum este, de exemplu, procedura recursului administrativ grațios sau a celui ierarhic. În plus, s-a arătat că dreptul de acces liber la justiție nu este un drept absolut, el putând fi supus anumitor condiționări. Prin urmare, Curtea a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicțional, nu îngrădește dreptul de acces liber la justiție, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești".

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 7 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 201 din 19 aprilie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.