ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2324/2024

Ședința publică din data de 19 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună suspendarea executării Dispoziției Obligatorii nr. 6009/253087/IEF din data de 14.12.2022 emisă de Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară, până la pronunțarea instanței de fond.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1520 din 6 octombrie 2023, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. SA a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că motivarea instanței de fond cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei devenind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere faptul că, instanța reține că soluționarea cauzei nu presupune antamarea fondului, respectiv analiza în fond a legalității actului administrativ, totuși aceasta constată că analiza făcută de organul fiscal este corectă și mai mult, motivează hotărârea prin preluarea unor susțineri din actul administrativ atacat.

Astfel, instanța de fond precizează ca organul fiscal a făcut o analiză a cadrului legal și a constatat că în lipsa unei norme tranzitorii este ținut să aplice ambele norme pentru perioada de referință.

Pe de altă parte instanța reține că însuși organul fiscal constată un conflict legislativ, fapt care în sine constituie un motiv de nelegalitate a actului administrativ, și care, față de caracterul cererii de suspendare, reprezintă o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ a cărei suspendare se solicită.

Este lesne de observat din motivarea dată sentinței că instanța folosește în exclusivitate argumentele prezentate de pârât, doar în virtutea faptului că este o autoritate a administrației publice centrale.

Recurenta consideră că pârâtul Ministerul Finanțelor nu a dovedit afirmația sa potrivit căreia prin admiterea cererii de suspendare formulate instanța prejudecă fondul, iar motivarea instanței referitoare la acest aspect este succintă și contradictorie.

În opinia recurentei, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că totuși instanța de fond constată că motivele invocate sunt de natură a proba producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, imposibil de reparat recunoscând, în acest caz efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Este corectă această abordare, din perspectiva faptului ca situația economico-financiară este aceeași - chiar mai dificilă - cu cea de la data judecării suspendării dispoziției obligatorii inițiale. Însă, în privința cazului bine justificat această abordare este nelegală, întrucât în litigiul pendinte este pusă în discuție aparența de nelegalitate a altui act administrativ, respectiv a Dispoziției obligatorii nr. 6009/2022.

Sub acest aspect, recurenta consideră că instanța în mod greșit a reținut existența autorității de lucru judecat în privința cazului bine justificat întrucât, în cauza de față, a contestat tocmai modul deficitar în care a fost emisă a doua dispoziție obligatorie, prin raportare la decizia favorabilă de soluționare a plângerii prealabile.

Faptul că este vorba de aceeași presupusă creanță nu este un motiv suficient în analizarea criticilor de aparentă nelegalitate aduse noului act administrativ în discuție.

Mai mult, instanța de fond exemplifică printre situațiile în care poate fi reținut cazul bine justificat, necompetența organului emitent.

Recurenta mai precizează că nu a susținut că organul fiscal nu are competența să efectueze inspecția fiscală sau să stabilească diverse creanțe în urma unei astfel de acțiuni, ceea ce a contestat este faptul că organul de inspecție nu are calitatea sa stabilească o nouă redevență în lipsa unui contract încheiat în acest sens.

Autoritatea administrației publice centrale, care are atribuții în stabilirea unei redevențe în domeniul transportului gazelor naturale, este doar Agenția Națională pentru Resurse Minerale (denumită ANRM), potrivit H.G. nr. 1419/2009privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Resurse Minerale și nicidecum Ministerul Finanțelor.

De asemenea, recurenta consideră că hotărârea încalcă dispozițiile art. 307, alin. (4) din Codul administrativ, potrivit căruia: "Modul de calcul și de plată a redevenței se stabilește de către ministerele de resort sau de către alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, ori de către autoritățile administrației publice locale, conform prevederilor legale."

În opinia recurentei, necompetența organului de inspecție economico-fînanciară, în stabilirea unei cote suplimentare de redevență, este un argument bine întemeiat al unei aparențe de nelegalitate a actului administrativ, fapt care impune suspendarea acestuia.

Susținerea instanței de fond potrivit căreia cota de redevență stabilită prin art. 103 din legea nr. 123/2012 a gazelor naturale este o cotă suplimentară, este total lipsită de temei legal. Mai mult se pare că instanța chiar a făcut o analiză a fondului. Susținerea acesteia - de fapt preluată întocmai din apărările pârâtului - potrivit căreia s-a impus o cotă suplimentară pentru A., întrucât deține monopol, este părtinitoare și excedează naturii cererii de suspendare.

Potrivit Legii 123/2012 poate fi transportator de gaze orice persoană licențiată în acest sens - deci legea nu este făcută pentru A., pentru că s-ar încălca în acest fel orice principiu de emitere a unui act normativ. Apoi, mai trebuie precizat că pentru diverse ramuri din sectorul gazelor naturale (de exemplu transport, distribuție) în care există un monopol, persoanele juridice licențiate să presteze acest serviciu, plătesc impozit pe monopol, potrivit Ordonanței Guvernului nr. 5/2013, privind stabilirea unor măsuri speciale de impozitare a activităților cu caracter de monopol natural din sectorul energiei electrice și al gazului natural cu modificările și completările ulterioare. Astfel, o cotă de redevență suplimentară pentru activitatea de monopol nu are susținere legală.

De asemenea, susținerea instanței - tot de natură a prejudeca fondul - potrivit căreia pârâtul stabilește suplimentar și plata cotei de 0,4% întrucât Parlamentul nu a emis norme tranzitorii, nu poate fi reținută. Acest fapt ar echivala cu neaplicarea unor acte normative, din cauza lipsei normelor tranzitorii. În acest sens, recurenta arată că a depus la dosarul cauzei dovada plății redevenței în cotă de 0,4%.

Recurenta mai susține că instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit dispozițiile art. 14 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2.004. În acest sens, definiția condiției cazului bine justificat potrivit legii, este reprezentată de împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Pentru a stabili o redevență suplimentară, care nu este datorată în baza vreunui contract încheiat (întrucât instanța nu recunoaște contractul de concesiune al A.-aprobat prin H.G. nr. 668/2002 - ca fiind izvorul redevenței suplimentare), atunci aceasta trebuie să respecte normele generale din codul administrativ, cu referire la modalitatea de încredințare a unui astfel de serviciu.

Așadar, pentru a fi autorizată să presteze un serviciu public general, atâta timp cât Ministerul Finanțelor și instanța de fond nu recunosc autoritatea A.N.R.M., instanța de fond trebuia să precizeze care este acea autoritate a administrației publice centrale care poate delega prestarea serviciului și care este actul în baza căruia are loc această delegare.

Or, toate aceste aspecte nu sunt stabilite astfel încât forma susținută de inspectorii fiscali pe care s-a bazat și dispoziția obligatorie încalcă flagrant aceste dispoziții.

Se mai arată că interpretarea dată de organul fiscal de control nesocotește vizibil dispozițiile legale care stabilesc, fără echivoc, faptul că, în cazul concesionarului serviciului public de transport al gazelor naturale, operațiunea petrolieră desfășurată este reprezentată tocmai de prestarea serviciului public de transport gaze naturale. Din această identitate rezultă unicitatea dreptului rezultat din acordul petrolier și, pe cale de consecință, unicitatea cotei de redevență.

Stabilirea a două cote de redevență asupra aceleiași activități echivalează, fără echivoc cu o dublă impunere, fapt interzis de legislația fiscală, nesocotită de instanța de fond.

Aceasta trebuia să țină cont nu doar de susținerile organului fiscal, susțineri care nu sunt întemeiate pe dispoziții legale, ci doar pe interpretări subiective, ci și de principiul in dublo, contra fiscum. Potrivit acestuia, "neclaritățile din lege trebuie interpretate în favoarea contribuabililor", principiul reprezîntând transpunerea în fiscalitate a vechiului principiu de drept roman, "in dubio pro reo", adică "prevederile neclare profită celui care se obligă", respectiv celui mai slab angajat în raportul juridic.

Însăși Înalta Curte de Casație și Justiție recunoaște aplicabilitatea, în dreptul fiscal, a principiului de interpretare in dubio contra fiscum. Menționăm că principiul, odată cu finalizarea, la CEDO a cauzei nr. 39.776/2005 Serkov vs. Ucraina, a fost ridicat la rang de drept al omului, iar perceperea injustă de taxe prin reglementarea contradictorie și interpretarea abuzivă a actelor normative este capabilă să aducă atingere dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenția CEDO.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimatul Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, în baza raportului de inspecție economico -financiară nr. 5047/13 aprilie 2022, pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară a emis dispoziția obligatorie nr. 6006/250938/IEF din data de 14 aprilie 2022 prin care a stabilit o creanță bugetară principală în contra reclamantei în valoare totală de 143.279.599 RON, compusă din diferența stabilită la control a valorii redevenței petroliere pentru trimestrul IV din anul 2020 și cele patru trimestre ale anului 2021, precum și din diferența stabilită la control a valorii redevenței de concesiune serviciu public pentru anii 2020 și 2021, urmând a se calcula accesorii la zi de către organul de administrare competent.

Organul de inspecție economico-financiară a apreciat că A. datorează bugetului de stat o redevență petrolieră, trimestrial, în cotă procentuală de 10% din valoarea veniturilor brute realizate din concesionarea conductelor magistrale, instalațiilor, echipamentelor și dotărilor aferente SNT al gazelor naturale și a dreptului de a efectua operațiunea petrolieră pentru care este recunoscut de ANRM ca fiind licențiat, respectiv de transport și tranzit gaze naturale, în respectarea principiului echilibrului financiar al concesiunii și a Legii petrolului, precum și o redevență din concesiunea serviciului public de transport gaze naturale, anuale, în cotă procentuala de 0,4% din valoarea veniturilor brute realizate din operațiuni de transport și tranzit al gazelor naturale prin sistemele naționale de transport, aflate în proprietatea publică a statului, pentru concesiunea serviciului public de transport a gazelor naturale, în condițiile Legii energiei electrice și a gazelor naturale.

De asemenea, s-a reținut că reclamanta nu a calculat, nu a declarat și nu a achitat redevența anuală aferentă concesiunii serviciului de transport al gazelor naturale, în cotă procentuală de 0,4 % din valoarea veniturilor brute realizate (din operațiuni de transport și tranzit al gazelor naturale prin sistemele naționale de transport, aflate în proprietatea publică a statului, pentru concesiunea bunurilor proprietate publică aferente obiectivelor/sistemelor de transport a gazelor naturale, precum și a serviciului public de transport a gazelor naturale, în condițiile Legii energiei electrice și a gazelor naturale), în valoare totală de 5.731.184 RON la care se adaugă accesorii datorate de A. în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2011 și ale Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în sumă totală de 208.071 RON.

Reclamanta a formulat plângere prealabilă împotriva dispoziției obligatorii, dar și cerere de suspendare a executării acestei dispoziții, întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2022, soluționat definitiv prin respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 1034/3.06.2022, definitivă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 4785/19.10.2022.

În soluționarea contestației administrative, pârâtul a emis decizia nr. 82/P/16.11.2022 prin care a dispus desființarea Dispoziției obligatorii nr. 6006/250938/IEF din data de 14 aprilie 2022, urmând ca organul de inspecție economico-financiară să aibă în vedere la emiterea unei noi dispoziții obligatorii considerentele sus-reținute.

În executarea deciziei arătate, pârâtul a emis o nouă dispoziție obligatorie, cu nr. x din data de 14 decembrie 2022 prin care a stabilit următoarele:

- creanță bugetară principală în contra reclamantei în valoare de 137.548.415 RON reprezentând diferența stabilită la control a valorii redevenței petroliere pentru trimestrul IV din anul 2020 și cele patru trimestre ale anului 2021;

- creanță bugetară principală în contra reclamantei în valoare de 5.731.184 RON reprezentând diferența stabilită la control a valorii redevenței de concesiune serviciu public pentru anii 2020 și 2021;

- accesorii calculate la aceste creanțe principale, respectiv dobânzi și penalități de întârziere.

Și împotriva acestei dispoziții obligatorii s-a formulat plângere prealabilă și de asemenea cererea de față, de suspendare a executării silite a acestei dispoziții obligatorii, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel a respins cererea de suspendare, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:

"în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Instanța constată că nu este suficient ca reclamantul să afirme existența unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalității actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumția de legalitate să fie răsturnată. Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu ușurință, la nivelul aparențelor.

La o examinare sumară a legalității deciziei contestate, pe care o permite soluționarea cererii de suspendare a executării, nu se identifică indicii de nelegalitate vădită, de natură să justifice suspendarea executării deciziei.

Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații.

Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reținând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește competența autorității fiscale de a stabili modul de calcul și de plată a redevenței, judecătorul fondului a reținut că societatea nu a arătat în concret care sunt argumentele potrivit cărora echipa de verificare nu a respectat dispozițiile art. 307 alin. (4) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările si completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 307 alin. (4) din Codul administrativ, modul de calcul și de plată a redeventei se stabilește de către ministerele de resort sau de către alte organe de specialitate ale administrației publice centrale ori de către autoritățile administrației publice locale, conform prevederilor legale.

Ministerul Finanțelor este competent să stabilească creanța datorată din perspectiva art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare și a prevederilor reglementate de H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înființarea, organizarea și funcționarea inspecției economico-financiare.

Faptul că Agenția Națională pentru Resurse Minerale este autoritatea care are atribuții cu privire la stabilirea redevențelor în domeniul transportului gazelor naturale (potrivit prevederilor reglementate de H.G. nr. 1419/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Resurse Minerale) nu exclude competența Ministerului Finanțelor de a aplica legislația adoptată de Agenția Națională pentru Resurse Minerale și, implicit, de a constata creanțele datorate de entitățile verificate.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a constatat că autoritatea fiscală a analizat prevederile legale incidente și a constatat în esență faptul că art. 103 din Legea nr. 123/2012 a instituit o nouă redevență pentru un singur destinatar, anume pentru A., în calitate de deținător al dreptului exclusiv de a presta acest serviciu public (monopol) iar această prevedere nu este înlăturată de la aplicare printr-o altă normă tranzitorie, astfel că este ținut să o aplice pentru perioada relevantă și să constate că societatea o datorează.

De asemenea, instanța de fond a mai reținut că pe lângă redevența petrolieră deja existentă, s-a mai stabilit o nouă redevență din concesiunea serviciului public de transport gaze naturale, acestea fiind prevăzute de acte normative în vigoare, care își produc efectele în același timp, însă atâta vreme cât nici unul nu este abrogat ori modificat, ambele sunt aplicabile.

Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că aspectele de fond ce privesc modalitatea de stabilire și calculare a acestei creanțe nu pot face obiectul analizei în cadrul procesual de față, instanța învestită cu suspendarea executării actului administrativ neputând face o analiză pe fond a aspectelor invocate din perspectiva obligației limitată la o simplă verificare a aparenței de drept.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1520 din 6 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.