ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 332/2024

Ședința publică din data de 24 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 15 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de apelantul-intimat-inculpat A., de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de apelantul-intimat-inculpat A., de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.

Pentru a dispune astfel, în cauza de față, analizând condițiile care trebuie îndeplinite pentru a face posibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura prevăzută de art. 475 din C. proc. pen., Curtea a reținut aspectele arătate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2/2018, potrivit cărora, din perspectiva cerințelor de admisibilitate, sesizarea trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții.

Analizând aspectele invocate de apelantul-intimat-inculpat A. în susținerea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin raportare la acuzațiile care îi sunt aduse, având consecințe asupra modalității de soluționare a laturii penale a cauzei în ceea ce privește posibilitatea pronunțării de către instanța de control judiciar a unei soluții de condamnare, acesta fiind obiectul căii de atac a apelului, Curtea a reținut că, deși dispozițiile legale ale art. 291 din C. pen. și art. 244 din C. pen., care reglementează chestiunea de drept la care s-a făcut referire ar putea părea neclare, jurisprudența și doctrina în materie oferă suficiente repere privind modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale în discuție, pe baza cărora instanța de control judiciar poate să aprecieze asupra situației concrete cu soluționarea căreia a fost învestită.

Totodată, Curtea a constatat că, prin cererea formulată, nu se solicită o interpretare a textelor de lege invocate, ci elemente particulare ale cauzei deduse judecății, motive care nu se încadrează în cerințele prevăzute de art. 475 din C. proc. pen.. Prin urmare, s-a apreciat că nu apare ca fiind necesară o intervenție din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru o dezlegare de principiu a problemei de drept invocate, instanța de control, în urma administrării probatoriului pe care îl va încuviința, urmând a se pronunța dacă fapta dedusă judecății întrunește sau nu elementele de tipicitate ale infracțiunii de trafic de influență sau înșelăciune.

În continuare, analizând cererea formulată de apelantul-intimat-inculpat A., de sesizare a Curtii de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare privind interpretarea Dreptului la informare în cadrul procedurilor penale - Directiva 2012/13/UE, instanța de control judiciar a apreciat că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, condiții impuse de art. 267 TFUE.

Astfel, s-a arătat că sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema validității interpretării sau validității unei norme comunitare, instanța națională fiind cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este necesară.

Art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că dispozițiile acesteia se referă la aplicarea de către autorități a dreptului Uniunii, iar deciziile-cadru invocate nu conțin prevederi care să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Mai mult decât atât, indiferent de argumentația invocată în susținerea cererii de sesizare, s-a observat că opinia solicitată nu este utilă și pertinentă în cauză, reținându-se că, prin maniera de formulare a solicitării, se tinde spre o îndrumare de soluționare a cauzei de către instanța națională, în sensul admiterii apelului și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, ceea ce contravine dispozițiilor art. 267 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene.

Contrar susținerilor în apărare, CJUE a statuat că obligația de a efectua o trimitere preliminară nu este absolută, stabilind trei excepții de la obligația de trimitere preliminară care revine instanțelor de ultim grad, și anume: în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, atunci când întrebarea adresată este identică din punct de vedere material cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară și atunci când aplicarea corectă a dreptului Uniunii se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile privind modul de soluționare a întrebării adresate.

Ținând seama de faptul că, prima și a treia dintre excepțiile expuse au fost reținute în cauza pendinte ca fiind îndeplinite, Curtea a constatat că sesizarea CJUE de către instanța națională de ultim grad, nu se impune.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare din cuprinsul încheierii din data de 15 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală, a formulat recurs recurentul A..

Prin motivele de recurs formulate împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare din cuprinsul încheierii din data de 15 februarie 2024, recurentul A. a solicitat admiterea căii de atac, desființarea încheierii din data de 15.02.2024, admiterea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și adresarea întrebărilor propuse către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea, a precizat că este obligatorie suspendarea judecății, în cazul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cu referire la art. 2 alin. (2) Legea nr. 340/2009, a considerat că dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. În cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie.

Recurentul a solicitat ca admisibilitatea exercitării căii de atac (ce trebuie a fi verificată de către instanța de control judiciar) împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, să fie analizată din perspectiva dreptului Uniunii Europene, mai exact din perspectiva principiului echivalenței care interzice unui stat membru să prevadă modalități procedurale mai puțin favorabile pentru cererile întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât pentru cele aplicabile acțiunilor similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern și al efectivității astfel după cum acest principiu transversal al dreptului unional, este consacrat în mod constant de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Din analiza comparativă a celor două proceduri (Procedura întemeiată pe dreptul uniunii și procedura întemeiată pe dreptul național) rezultă cu claritate cum se creează în practică modalități procedurale mai puțin favorabile pentru cererile întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât pentru cele aplicabile acțiunilor similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern.

Recurentul a considerat că se încalcă astfel, dreptul Uniunii Europene prin nerecunoașterea expresă a unui drept de a contesta un refuz de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/2024.

Examinând recursul formulat de recurentul A. prin prisma excepției invocate de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru motivele arătate în continuare.

Dând eficiență principiilor legalității căilor de atac și liberului acces la justiție, reglementate de dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituție, precum și exigențelor determinate prin art. 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiționată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele și pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.

Așadar, revine părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

În speță, se constată că procedura de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene este guvernată de prevederile Legii nr. 340/2019 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Astfel, potrivit art. 2 din actul normativ menționat:

"(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie.

(4) În aplicarea art. 104b din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Comunităților Europene, instanța poate cere, odată cu solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene, conform prevederilor alin. (1) și (2), în cazurile urgente, aplicarea procedurii de urgență în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene.

(5) încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, în termen de 72 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părților; hotărârea este definitivă."

Așadar, din conținutul art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 rezultă că doar încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, iar nu și încheierea prin care se admite ori se respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Or, recurentul A. a formulat recurs împotriva dispoziției de respingere ca inadmisibilă a solicitării de înaintare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unor întrebări preliminare, învestind Înalta Curte cu soluționarea unei căi de atac care nu întrunește cerințele textului legal menționat și, ca atare, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.

Pentru aceste considerente, considerând că recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare din cuprinsul încheierii din data de 15 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., față de culpa sa procesuală, recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare din cuprinsul încheierii din data de 15 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 aprilie 2024.