ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 316/2024

Ședința publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 06 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în temeiul art. 29 alin(5) din Legea nr. 47/1992 republicată privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 375 alin. (3) și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (3) și art. 23 alin. (11) din Constituție, a prevederilor art. 161 C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 23 alin. (2) și art. 27 alin. (3) din Constituție, a prevederilor art. 293 alin. (3) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 23 alin. (2) și art. 27 alin. (3) din Constituție, a prevederilor art. 160 alin. (4) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16, art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (2) și 12 și art. 24 din Constituție și a prevederilor art. 390 și 391 C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3), art. 24 și art. 124 din Constituție.

Pentru a dispune în acest sens, Curtea de Apel a reținut că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 stipulează următoarele:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

A apreciat că din analiza prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea următoarelor condiții:

- excepția a fost ridicată în fața instanței judecătorești;

- excepția privește neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei;

- excepția a fost ridicată la cererea uneia dintre părți;

- excepția vizează prevederi legale ce nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 instituie obligația instanței de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate invocate în fața sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, subiectul sesizării sau temeiul constituțional al acesteia. Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analiza pertinenței excepției, în sensul constatării unei legături cu soluționarea cauzei, precum și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

În cauză, excepția a fost ridicată în fața instanței judecătorești, la cererea uneia dintre părți, iar textele legale asupra cărora s-a formulat excepția de neconstituționalitate sunt în vigoare și nu au fost constatate ca fiind neconstituționale.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate privind faptul că dispoziția legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, aceasta vizează incidența prevederii legale asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești și a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată.

Întrucât excepția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială, un incident apărut în cursul judecății, invocarea excepției de neconstituționalitate impune justificarea unui interes de către autorul excepției, iar stabilirea acestui interes se face de către instanță, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și efectul pe care decizia Curții Constituționale l-ar putea produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză. Altfel spus, cerința relevanței reprezintă expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, iar irelevanța reprezintă situația în care excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată. Noțiunea de relevanță este subsumată ideii de interes al părții de a invoca excepția de neconstituționalitate, iar un element în aprecierea relevanței îl reprezintă caracterul material sau procesual al normei contestate.

Plecând de la aceste premise, Curtea a apreciat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 308 C. proc. pen., 375 alin. (3) C. proc. pen., 396 C. proc. pen., art. 293 alin. (3) C. proc. civ..pen., art. 160 alin. (4) C. proc. civ..pen. și art. 390 și 391 C. proc. civ..pen., în lumina interesului exprimat de recurentul A., este inadmisibilă.

Astfel, Curtea a constatat că contestatorul critică aceste dispoziții în interpretarea ce poată fi dată de instanță, în opinia contestatorului.

Or, pentru a fi admisibilă sesizarea este necesar să fie criticat un text legal în vigoare, eventual în interpretarea dată printr-o decizie în recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă, iar nu o interpretare probabilă dată de instanțele de judecătorești unui text legal.

În motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, A. a arătat, în esență, următoarele:

- în ceea ce privește dispozițiile art. 375 alin. (3) și ale art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. - a susținut că în mod eronat instanța de fond a respins cererea de judecare în procedură simplificată, raportat la declarația sa, în condițiile în care declarația notarială prin care ar fi putut uza de procedura simplificată nu permitea audierea inculpatului;

- în ceea ce privește dispozițiile art. 161 din C. proc. pen. - a susținut că instanța de control constituțional ar trebui să stabilească dacă dispozițiile legale criticate au caracter imperativ sau de recomandare deoarece organul de cercetare penală a deturnat scopul reglementărilor prin modalitatea în care dispozițiile au fost aplicate;

- în ceea ce privește dispozițiile art. 293 alin. (3) din C. proc. pen. - a criticat faptul că procesul-verbal de constare a infracțiunii flagrante a fost tehnoredactat și nu întocmit la fața locului, aspect care, în opinia petentului, a deturnat scopul reglementărilor de la dezideratul urmărit;

- în ceea ce privește dispozițiile art. 160 alin. (4) din C. proc. pen. - a apreciat că instanța de control judiciar trebuie să stabilească dacă aceste dispoziții au caracter imperativ sau de recomandare;

- în ceea ce privește dispozițiile art. 390 și 391 din C. proc. pen. - a arătat că nu i-a fost respectat dreptul la apărare prin aceea că nu a fost respectat termenul stabilit pentru amânare a pronunțării soluției și se impune, și în acest caz, ca instanța de control constituțional să stabilească dacă aceste dispoziții au caracter imperativ sau de recomandare.

Observând argumentele aduse de petent în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Curtea a apreciat că, în esență, se solicită ca instanța de control constituțional să răspundă apărărilor de fond formulate de petent, prin interpretarea normelor aplicabile în cauză (de ex. prin stabilirea caracterului imperativ sau de recomandare) ori prin analizarea în concret a modalității în care aceste dispoziții legale ar fi fost respectate în cauză, cu stabilirea, de asemenea, a sancțiunii ce ar putea interveni în cazul nerespectării lor.

Curtea a reținut, așadar, că petentul nu a formulat veritabile critici de neconstituționalitate, ci este, în realitate, nemulțumit de modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește. În acest context, autorul excepției de neconstituționalitate analizează textele de lege criticate prin prisma unor interpretări proprii, subiective.

Astfel, Curtea a reținut că aspectele criticate reprezintă chestiuni de interpretare și aplicare a legii de către instanțele judecătorești și nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, asigură controlul de constituționalitate a legilor, a ordonanțelor Guvernului, a tratatelor internaționale și a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispozițiile și principiile Constituției. Prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și al instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție. De altfel, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la competența exclusivă a instanțelor judecătorești de a soluționa probleme care țin de interpretarea și/sau aplicarea legii. Cu privire la conținutul și întinderea celor două noțiuni cuprinzătoare, interpretarea, respectiv aplicarea legii, Curtea Constituțională a reținut că acestea acoperă identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar instanța de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide cu privire la aceste aspecte (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).

Ca atare, în opinia Curții, raportat la cauza concretă dedusă judecății, modul în care organele judiciare înțeleg să interpreteze și să aplice textele de lege criticate excedează controlului exercitat de Curtea Constituțională.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, recurentul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, desființarea încheierii atacate și pe cale de consecință, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 375 alin. (3) și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (3) și art. 23 alin. (11) din Constituție, a prevederilor art. 161 C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 23 alin. (2) și art. 27 alin. (3) din Constituție, a prevederilor art. 293 alin. (3) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 23 alin. (2) și art. 27 alin. (3) din Constituție, a prevederilor art. 160 alin. (4) C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16, art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (2) și 12 și art. 24 din Constituție și a prevederilor art. 390 și 391 C. proc. pen. în raport cu disp. art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3), art. 24 și art. 124 din Constituție.

A apreciat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, referitoare la sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 375 alin. (3), prin raportare la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În acest sens, a indicat Decizia nr. 490/2022, prin care Curtea Constituțională a apreciat, ca neconstituționale, dispozițiile legale referitoare la declarația dată în faza acordului de recunoaștere, nefiind respectate toate garanțiile procesuale, și a statuat că "declarația dată de inculpat în faza acordului de recunoaștere nu poate fi folosită în procedura de drept comun împotriva acestuia, pe motiv că nu oferă garanții procesuale." De asemenea, prin Decizia nr. 753/13.12.2016, instanța de contencios constituțional a reținut, în cuprinsul paragrafului 15, că declarația dată de inculpat are caracter pur formal și, pe cale de consecință, nu poate fi folosită de judecătorul de cameră preliminară pentru a-i imputa neaplicarea prevederilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., în sensul reducerii limitelor de pedeapsă.

Mai mult, legiuitorul a prevăzut și posibilitatea ca inculpatul să recunoască faptele săvârșite și să solicite judecarea cauzei în procedură simplificată și prin înscris autentic, motiv pentru care a apreciat că nu era necesar să se prezinte în fața instanței.

În virtutea art. 124 alin. (1) din Constituție, instanța de contencios constituțional a statuat că poate fi respinsă o cerere de judecare în procedură simplificată numai în situația în care instanța are dubii cu privire la vinovăția inculpatului, având obligația să pronunțe o hotărâre în limitele legii. Prin raportare la acest aspect, a subliniat că a fost deturnat scopul prevederilor referitoare la recunoașterea învinuirii, apreciind că i s-a încălcat atât dreptul la tăcere, fiind confundată noțiunea de ascultare cu cea de audiere a inculpatului, cât și dublul grad de jurisdicție, completul folosind, împotriva sa, declarația dată anterior, în cursul urmăririi penale.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 161 din C. proc. pen., a învederat că nu a fost întocmit un proces-verbal ulterior efectuării percheziției domiciliare efectuate în cauză, astfel cum reiese de la dosarul de urmărire penală. Or, jurisprudența Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat că procesul-verbal trebuie să se întocmească la finalul percheziției, invocând, în acest sens, considerentele deciziei Varga contra României.

În acest sens, Curtea Constituțională, în cuprinsul paragrafului 30 din Decizia nr. 336/2015, a constatat faptul că, în ceea ce privește deturnarea dispozițiilor legale, doar instanța de control constituțional este în măsură să se pronunțe cu privire la constituționalitatea sau în ce măsură își mai păstrează constituționalitatea un text de lege. De asemenea, recurentul a apreciat că excepția de neconstituționalitate a fost invocată atât în scop de prevenție, cât și de reparație, având în vedere faptul că nu are cunoștință despre existența unei căi de atac pe care să o declare în vederea excluderii proceselor-verbale adoptate prin cele două proceduri diferite.

Dispozițiile art. 390 și 391 din C. proc. pen. prevăd că instanța amână pronunțarea și se pronunță la termenul care este dispus de către președintele completului de judecată. Făcând referire la acest aspect, recurentul a precizat că dezbaterile în procedura contestației camerei preliminare au avut loc la data de 05.11.2020, moment în care a solicitat completului de judecată amânarea pronunțării în cauză. Deși instanța a acordat termen în vederea pronunțării peste două săptămâni, ulterior, în aceeași zi, pe site-ul curții a apărut soluția acordată, completul apreciind că "nu este în interesul inculpatului amânarea pronunțării", astfel cum rezultă de la fila x. Or, o asemenea interpretare încalcă un drept procesual întrucât, deși a încuviințat cererea de amânare a pronunțării, Curtea de Apel București i-a încălcat atât dreptul la apărare, acesta neavând posibilitatea de a depune concluzii scrise, cât și dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește art. 293 alin. (3) din C. proc. pen., recurentul a învederat că au fost formulate aceleași concluzii și cu privire la procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, susținând faptul că, prin ordonanța aflată la dosarul de apel, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a precizat că acesta nu a fost întocmit la fața locului, fiind tehnoredactat anterior. Astfel, s-a adoptat o procedură de recomandare din partea legiuitorului și a instanțelor naționale și europene, prin care s-a statuat că procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante este un act întocmit de către persoana care sesizează fapta penală, și nu de către organul de urmărire penală.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Prealabil, referitor la excepția tardivității căii de atac, invocată din oficiu de instanță, Înalta Curte constată că potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale "dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

În cauză, dezbaterile în fața instanței de fond au avut loc la data 26.01.2024, încheierea atacată a fost pronunțată la data de 06 februarie 2024, iar recurentul A. a formulat recurs la data de 14 martie 2024, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că deși în minuta încheierii din data de 06 februarie 2024, se menționează că soluția dispusă de instanță a fost pusă la dispoziția recurentului prin mijlocirea grefei, din actele dosarului, dosar CA, rezultă că minuta a fost comunicată la data de 12.03.2024, ca urmare a solicitării exprese a recurentului.

Mai mult, astfel cum rezultă din nota telefonică din data de 22.04.2024 aflată la dosar ICCJ, potrivit mențiunilor din registrul existent la nivelul Departamentului Executări Penale al Curții de Apel București, încheierea din data de 06 februarie 2024 a fost comunicată recurentului la data de 21.03.2024, iar în ceea ce privește comunicarea minutei încheierii, aceasta a fost efectuată de către grefierul de ședință, dovezile de comunicare fiind atașate dosarului.

În raport de aceste considerații, precum și de împrejurarea că recurentul se afla încarcerat la momentul pronunțării încheierii atacate, în vederea respectării dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, Înalta Curte va aprecia recursul ca fiind formulat în termen legal.

Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte amintește că excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

În acest caz, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată de recurentul condamnat A., în fața Curții de Apel București și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 375 alin. (3) C. proc. pen., art. 396 C. proc. pen., art. 293 alin. (3) C. proc. civ..pen., art. 160 alin. (4) C. proc. civ..pen. și art. 390 și 391 C. proc. civ..pen., fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

În concret, recurentul A. a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor:

- art. 375 și art. 396 C. proc. pen., motivat de împrejurarea că în raport de conținutul declarației sale, instanța de fond a respins solicitarea sa de judecare a cauzei în procedură simplificată;

- art. 161 C. proc. pen., pentru ca instanța de control constituțional să stabilească dacă procesul-verbal de percheziție domiciliară are caracter de recomandare sau imperativ, având în vedere că în cauză în care s-a dispus condamnarea sa, nu a fost tehnoredactat la fața locului;

- art. 160 C. proc. pen., pentru ca să se stabilească caracterul de recomandare sau imperativ al acestor dispoziții, motivat de faptul că probele ridicate cu ocazia percheziției nu au fost "dublate", astfel încât recurentul condamnat să poată solicita ulterior o contraexpertiză;

- art. 390 și art. 390 C. proc. pen., pentru ca instanța de control constituțional să stabilească dacă se poate reveni asupra termenului de amânare dispus de instanță, cu ocazia dezbaterilor, fără înștiințarea prealabilă a inculpatului;

- art. 293 alin. (3) C. proc. pen., sesizarea Curții Constituționale impunându-se din această perspectivă, față de împrejurarea că procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante întocmit în cauză a fost tehnoredactat ulterior și nu la fața locului.

În acest context, Înalta Curte reține că aspectele invocate în susținerea excepției vizează în realitate o chestiune de interpretare și aplicare a legii, o reapreciere a probelor administrate și a poziției sale procesuale, și nu o problemă de neconstituționalitate, criticile aduse de inculpat dispozițiilor legale a cărei neconstituționalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate și previzibilitate a acesteia în raport cu conținutul lor propriu-zis in abstracto.

Prin actualul demers, autorul excepției tinde la schimbarea situației sale juridice, pe de o parte, prin acordarea posibilității de a beneficia de procedura simplificată prevăzută de art. 375 raportat la art. 396 C. proc. pen., respinsă de instanța de fond, iar pe de altă prin contestarea legalității administrării ansamblului probator de instanțele de fond, cu ocazia judecării cauzei.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că în cauza de față nu există o legătură efectivă și necesară între pronunțarea unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate, ci reprezintă în realitate nemulțumiri ale recurentului condamnat cu privire la soluțiile pronunțate de instanțele de fond pe parcursul procesului penal față de apărările formulate de acesta.

Or, modul de apreciere și de interpretare a probelor, precum și soluțiile dispuse cu privire la solicitările inculpatului, pe parcursul procesului penal sunt prerogative recunoscute exclusiv instanțelor de judecată învestite cu soluționarea cauzei, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludența și utilitatea unor mijloace de probă determinate.

Așadar, recurentul condamnat nu justifică un interes real în promovarea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Or, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

În acest context, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor procesual penale invocată de recurent nu are legătură cu soluționarea cauzei, întrucât, având în vedere cadrul procesual și stadiul concret în care se află litigiul, decizia Curții Constituționale asupra excepției invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal de față.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte,

I. Va respinge excepția tardivității recursului formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 06 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2023, invocată din oficiu de instanța de judecată.

II. Va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 06 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2023.

Va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge excepția tardivității recursului formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 06 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2023, invocată din oficiu de instanța de judecată.

II. Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 06 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2024.