ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 09 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 146 din data de 28.04.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța s-au dispus următoarele:

I. În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa principală a închisorii de 3 (trei) ani, pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei - faptă prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

II.1. În temeiul art. 91 din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului A. și a stabilit termenul de supraveghere de 3 (trei) ani, care curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform dispozițiilor art. 92 din C. pen.

II.2. În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., a dispus obligarea inculpatului A. ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Constanța, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

II.3. În conformitate cu prevederile art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 91 alin. (4) și art. 96 din C. pen., referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere, neexecutării obligațiilor ce îi revin pe parcursul termenului de supraveghere ori săvârșirii unei noi infracțiuni în aceeași perioadă.

III. În temeiul art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 67 alin. (2) din C. pen. și la art. 66 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

IV. În temeiul art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 65 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., îi aplică inculpatului A. pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, executarea acestei pedepse făcându-se potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen., doar în situația în care pedeapsa principală a închisorii va deveni executabilă.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DNA- Serviciul Teritorial Constanța și inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1242 din 20.12.2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru Cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 146/28.04.2022 a Tribunalului Constanța.

A desființat în parte sentința penală apelată și, rejudecând:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. raportat la art. 155 alin. (1) C. pen. cu referire la Decizia CCR nr. 358/2022, cu aplicarea art. 5 C. pen., a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

A înlăturat din sentința atacată dispozițiile de la punctul V.1. privind obligarea inculpatului la plata către partea civilă a sumei de 641.201,52 RON.

A menținut dispoziția privind obligarea părții responsabile civilmente B. S.A. (persoană juridică română înregistrată în registrul comerțului sub nr. x/1994, aflată în procedura falimentului, în clădirea de birouri din Containere Modulare P+2E, camera nr. 4, jud. Constanța) la plata către partea civilă Ministerul Investițiilor și Fondurilor Europene, în solidar cu inculpatul A., a sumei de 641.201,52 RON, reprezentând prejudiciu cauzat prin săvârșirea infracțiunii, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, de la data producerii prejudiciului (data plății sumelor ce compun debitul, în cadrul rambursărilor făcute pentru CR 2 și pentru CR3), până la achitarea integrală a debitului principal și la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, până la achitarea integrală a debitului principal.

A înlăturat din sentința penală apelată dispozițiile contrare prezentei decizii și a menținut celelalte dispoziții.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul formulat de DNA- Serviciul Teritorial Constanța împotriva aceleiași sentințe penale.

Împotriva deciziei penale nr. 1242 din 20.12.2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru Cauze penale cu minori și de familie, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Constanța, la data de 28 decembrie 2023.

În susținerea cererii de recurs în casație, Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 pct. 8 C. proc. pen. care prevede că hotărârea este supusă casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal."

A solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Constanța, apreciind că procurorul a exercitat acțiunea penală în termenul legal raportat la încadrarea juridică și a termenelor de prescripție generală și specială a răspunderii penale aplicabile în cauză și a dispus continuarea urmăririi penale față de inculpatul A. pentru comiterea faptei prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., la data de 27.03.2017, anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.

Efectul actului de urmărire penală (ordonanța procurorului de continuare a urmăririi penale față de suspect) nu poate fi înlăturat în baza principiului mitior lex.

O anihilare a efectelor întreruptive a prescripției răspunderii penale prin actele de procedură îndplinite înainte de data de 25 iunie 2018 ar fi contrară dreptului Uniunii, astfel cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea pronunțată în cauza C-107/23 din 24 iulie 2023.

Astfel, în paragrafele 97-99, Curtea de Justiție a arătat că:

"97. În consecință, revine, în principiu, instanțelor naționale sarcina de a da efect deplin obligațiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE și din articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF, precum și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care, în cadrul unei proceduri care privește fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion ș.a., C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 194, precum și jurisprudența citată).

În privința semnificației sintagmei "risc sistemic de impunitate", Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul de 5 judecători penal, în Decizia nr. 38/02.05.2023, dosar nr. x/2019, a statuat că aprecierea existenței unui astfel de risc nu se raportează la situația concretă din cauză, noțiunea "sistemic" excluzând de plano o astfel de interpretare. Evaluarea deducției unui risc presupune o deducție logică bazată pe un set de împrejurări care fundamentează în mod rezonabil presupunerea obiectivă că, în cazul de față, o anumită practică judiciară are aptitudinea de a produce un anumit efect.

Curtea de Justiție, în Hotărârea din 24 iulie 2023, a analizat condițiile în care instanțele pot lăsa neaplicate deciziile CCR și Deciia 67/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest sens, instanța europeană a impus instanțelor naționale o singură condiție, și anume, de a verifica dacă o astfel de obligație contravine, într-o situație precum cea în litigiul principal, protecției drepturilor fundamentale(par. 100).

Astfel, CJUE a amintit că, în ordinea juridică a Uniunii, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor și principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) sunt consacrate la articolul 49 alineatul I din Cartă(par. 103).

Curtea de Justiție a stabilit că normele care reglementează prescripția în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din Cartă și nu sunt de natură să aducă atingere nici principiului previzibilității, preciziei și neretroactivității infracțiunilor și pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alineatul I din Cartă.

În acest sens, paragrafele 108-112 din Hotărârea Curții din 24 iulie 2023 Cauza C-107/23 PPU:

"108. În continuare, reiese din jurisprudența Curții că normele care reglementează prescripțid în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții, c-105/14,1 punctele 54-57).

109.1 În consecință, obligația instanțelor naționale de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilității, preciziei și neretroactivității infracțiunilor și pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alin. (1) din cartă.

În speță, potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere, Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se întemeiază pe premisa potrivit căreia, în dreptul român, normele privind întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale sunt norme de drept penal material și, în consecință, sunt supuse principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate de Constituția României. Prin urmare, aceste principii trebuie considerate standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, în sensul punctului anterior.

În continuare, Curtea de Justiție a reținut că, deși, inițial norma de drept privind întreruperea termenului de prescripție era imprevizibilă, "Curtea Constituțională din România a aplicat un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care vine în completarea protecției împotriva arbitrariului în materie penală, astfel cum este asigurată de dreptul Uniunii, în temeiul principiului securității juridice" (Decizia nr. 297/2018). "Ea a aplicat un astfel de standard național de protecție a drepturilor fundamentale și atunci când, într-o a doua etapă, a constatat în esență că lipsa unei intervenții a legiuitorului român pentru a înlocui dispoziția di C. pen. referitoare la întreruperea acestui termen declarată neconstituțională a dat aștere unei noi situații lipsite de claritate și de previzibilitate, cu încălcarea acestui principiu constituțional" (Decizia 358/2022, par. 115).

Caracterul obligatoriu al hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost stabilit și direct, de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1039/2012 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al articolului 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale articolului 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în care Curtea a reținut că "(...)Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având competența de interpretare a dreptului Uniunii Europene, hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții".

Instanța judecătorească națională este ținută de o hotărâre pronunțată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce privește interpretarea sau validarea actelor instituțiilor Uniunii în cauză, în vederea soluționări litigiului principal.

Hotărârea Curții nu leagă numai instanța de trimitere, ci ea este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești naționale, inclusiv orice instanță de apel, sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii pe care o pronunță instanța de trimitere; în același timp, însă, hotărârea nu leagă părțile litigiului principal, acestea putând, de exemplu, renunța la acțiune în orice moment. Nesocotirea hotărârii preliminare de către instanța de trimitere constituie o încălcare a dreptului Uniunii și poate genera inițierea de către Comisia Europeană a unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statul membru (art. 258 TFUE).

Efectele hotărârii au fost reținute și în dreptul român de Decizia nr. 1039/2012 a Curții Constituționale care a stabilit că "efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudențială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validității unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicție care a formulat acțiunea în pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispozițiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate și față de celelate instanțe judecătorești naționale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziții. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanții statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene și retroactive, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Eropene în cadrul unei trimiteri preliminare lămurește și precizează semnificația și sfera de aplicare acesteia, de la intrarea sa în vigoare".

Așadar, a apreciat că tocmai instanțele sunt acelea care trebuie și pot constata că aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și 358/2022, precum și a Deciziei HP a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7/2022 în lumina principiului mitior lex conduc la un risc sistemic de impunitate pentru infracțiuni de fraudă care afectează bugetul Uniunii Europene. Dacă s-ar aplica principiul legii penale mai favorabile chiar și în cauzele în care s-au îndeplinit acte de procedură anterior datei de 25 iunie 2018, este mai mult decât evident că se vor stopa toate anchetele penale, respectiv procesele penale ca urmare a intervenirii prescripției generale a răspunderii penale într-un număr semnificativ mai mare decât dacă s-ar aplica acest principiu doar pentru perioada 25 iunie 2018- 30 mai 2022, când legea penală nu era considerată clară și previzibilă din prisma standardelor constituționale.

Și Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat la par. 99 din Hotărârea din 24 iulie 2023, pronunțată în caua C-107/23 că "evaluarea deducției unui risc presupune o deducție logică bazată pe un set de împrejurări care fundamentează în mod rezonabil presupunerea obiectivă că, în cazul de față, o anumită practică judiciară are aptitudinea de a produce un anumit efect."

Aplicând principiul mitior lex strict din perspectiva legii penale materiale române, fără a lua în considerare dreptul Uniunii Europene cu aplicabilitate prioritară, a arătat că, raportat la decembrie 2022, în toate cauzele în care se cercetează fapte prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 comise anterior lunii decembrie a anului 2015 (mai vechi de 8 ani, termenul general de prescripție a răspunderii penale), chiar dacă s-a pus în mișcare acțiunea penală anterior datei de 5 iunie 2018, suspecții/inculpații să fie absolviți de răspundere penală, ceea ce ar constitui o reală impunitate sistemică a infractorilor.

Față de cele de mai sus, având în vedere decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene prin care s-a statuat că instanțelor naționale le revine sarcina de a da efect deplin obligațiilor ce decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum și din Decizia 2006/928 și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate infracțiunile care afectează bugetul Uniunii Europene (par 193194 cauza Euro Box Promotion și alții, par 97 cauza C 107/23 din 24 iulie 2023), a considerat că termenul de prescripție specială a răspunderii penale nu a fost împlinit la data pronunțării soluției de către instanța de apel și se impunea menținerea soluției de condamnare a inculpatului A..

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Constanța în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Constanța a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpatului A. -în ceea ce privește infracțiunea de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000

În concret, instanța de apel a reținut, față de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) și data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripție prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.. Așadar, a opinat în sensul că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 și 02.06.2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, reprezintă în cauza de față "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripției răspunderii penale.

Aplicând aceste considerații în cauza de față, Curtea de Apel a constatat, în raport de infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 reținută în sarcina inculpaților că termenul general al prescripției este de 8 ani și conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-a împlinit în luna decembrie 2019.

Preliminar efectuării examenului de legalitate a deciziei recurate, Înalta Curte constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracțiunea prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care face parte din Secțiunea a 41-a "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene", infracțiune ce poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudența sa.

Sfera de aplicare a deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate de recurenta DNA atât în scris, cât și pe parcursul dezbaterilor, se limitează la domeniul infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidență atât din cuprinsul tratatelor și a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenția PIF 1995), precum și din cuprinsul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.

Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene "Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".

Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților [Uniunii] Europene (PIF) definește frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 și 2, texte al căror conținut a fost transpus în legislația internă în cadrul art. 18

1

- art. 18

5

din noua secțiune denumită "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenției și incriminează infracțiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare și sfera subiecților vizați de noua reglementare.

Procedând în acest context la examinarea argumentelor invocate de parchet în susținerea cererii de recurs în casație relativ la împlinirea termenului de prescripție, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:

"cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituțională a României a constatat că:

"soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

În considerentele acestei din urmă decizii, instanța de control constituțional a reținut următoarele: (...) deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72); în consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale (paragraful 74); așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate (paragraful 76).

Prin urmare, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1) din C. pen., fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripție, calculat de la momentul săvârșirii faptei, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Așadar, decizia instanței de control constituțional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forță juridică a instituției prescripției speciale, cu consecința revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit.

Potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripția înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.

În aceste coordonate, în prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu cele reținute prin decizia recurată, constată că pentru infracțiunea prevăzută de art. art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 2 ani la 7 ani închisoare, ceea ce conduce la un termen general al prescripției de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.

Având în vedere că potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. coroborat cu Decizia nr. 5/11.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii, termenul de 8 ani s-a împlinit în luna decembrie 2019.

Apreciază Înalta Curte că nu poate fi primită susținerea parchetului în sensul că, în raport de Decizia pronunțată la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, nu s-a împlinit termenul de prescripție.

Prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la data de 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Brașov, instanța de contencios european a statuat următoarele:

Articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Printre altele, în această decizie, s-a reținut:

"contrar standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanței de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2002, standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puțin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar și înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.

În asemenea împrejurări, ținând seama de necesara punere în balanță a acestui din urmă standard național de protecție, pe de o parte, și a dispozițiilor articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanță națională a standardului menționat pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 212).

În consecință, este necesar să se considere că instanțele naționale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicționale prin care se urmărește sancționarea pe plan penal a infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menționat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale."

În acord cu cele reținute prin decizia recurată, se constată că din considerentele deciziei CJUE invocate de parchet, rezultă că aplicabilitatea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale trebuie limitată doar cu privire la actele de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 (data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial) și 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022), fără a putea fi aplicată în mod retroactiv, astfel încât să neutralizeze efectul de întrerupere al unor acte de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018.

Deopotrivă, reține Înalta Curte că prin jurisprudența sa constantă CJUE a subliniat că, cerințele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 și 223).

În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reținut că "principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii" (pct 60).

Totodată, se impune a se preciza că CEDO a sancționat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].

Deopotrivă, CEDO sancționează, din perspectiva previzibilității, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenței (Dragotoniu și Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situația juridică pe care ar crea-o schimbarea modalității de evaluare și aplicare a instituției succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaților.

Dreptul Uniunii impune instanței naționale să lase neaplicate dispoziții legale sau practici naționale, însă nu în orice condiții. Un standard dublu de regim sancționator aplicabil persoanelor care săvârșesc infracțiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept.

Principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispozițiilor legale în vigoare și în modul lor de aplicare, astfel încât orice subiect să își poată determina, în mod previzibil, conduita (Decizia CCR nr. 390/2021, pct. 86).

Instanțele judecătorești nu pot ca, de la caz la caz, să lase neaplicate prevederi legale sau decizii obligatorii ale CCR ori ÎCCJ, după cum nu pot da valoare juridică proprie și nici conținut propriu-zis unor noțiuni ca "risc sistemic de impunitate", sau "fraudă gravă intereselor financiare ale UE", ori "cauze a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorități" dacă acestea nu au o reglementare legală, pentru că într-o asemenea situație s-ar deschide calea arbitrariului. Instanțele trebuie să se limiteze la conținutul prevederilor legale, urmare transpunerii Directivei PIF astfel cum a fost înlocuită prin Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (art. 16 din Directivă).

Problematica limitelor interpretării judiciare a unor norme de incriminare se subsumează standardului privitor la previzibilitatea legii penale.

De asemenea, Curtea de la Strasbourg amintește, în jurisprudența sa, despre caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, deoarece "Justițiabilul trebuie să poată ști, pornind de la formularea dispoziției relevante și, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanțe sau beneficiind de asistență judiciară, ce fapte și omisiuni angajează răspunderea sa penală și ce pedeapsă riscă pentru acestea" (cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franței, pct. 29; Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 79).

Nu în ultimul rând, dreptul Uniunii protejează justițiabilii prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanța nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalității incriminării și pedepselor, și nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicția ultraactivității sau retroactivității unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.

Așadar, necesitatea respectării și asigurării principiului predictibilității actului de justiție se opune ignorării jurisprudenței anterioare constante și pronunțării unei soluții diferite în cauza pendinte. O astfel de reformare jurisprudențială sau rezolvare eminamente diferită unei situații juridice similare, chiar identice din perspectiva obiectului judecății și incidenței instituției prescripției, ar putea pune în discuție încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO, atât timp cât, în cazul unor situații similare se pot pronunța soluții ireconciliabile și evident mai severe decât cele ce se subsumează unei jurisprudențe constante (condamnare vs. încetarea procesului penal). (ICCJ, secția Penală, decizia penală nr. 398/RC din 23 iunie 2023).

În acest context argumentativ, cu referire la critica ce vizează nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că aceasta este ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât la acest moment, în chestiunea supusă analizei, schimbarea intempestivă a jurisprudenței consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța împotriva deciziei penale nr. 1242/P, din data de 20.12.2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație declarat de către Parchet, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța împotriva deciziei penale nr. 1242/P, din data de 20.12.2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație declarat de către Parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 aprilie 2024.