ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 130/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din data de 23 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulate de apelantul inculpat A..

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a reținut că prin cererea formulată de apelantul - inculpat A., în temeiul prevederilor art. 146 lit. d) teza I din Constituția României, republicata și art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a formulat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.

S-a arătat că dispozițiile legale a căror neconstituționalitate s-a solicitat a fi constatată au legătura cu soluționarea cauzei, condiție statuată în cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

S-a susținut că, din moment ce legea penala nu definește în mod expres si într-un sens aparte conceptul de introducere în tară a unor bunuri/substanțe, reiese că se aplica regula generala potrivit căreia ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Astfel, orice suprapunere între axele reprezentate de pătrunderea (chiar si formala) pe teritoriul României a unei persoane si prezenta fără drept asupra acesteia (sau in bagajele sale) a unor asemenea substanțe interzise (droguri de risc sau de mare risc) conduce la întrunirea condiției constitutive inserate in art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea si combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, si anume: introducerea in tara a drogurilor de risc/mare risc (pătrunderea pe teritoriul României cu asemenea substanțe).

Având în vedere caracterul general și lacunar al textului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și care a condus, inter alia, la pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpatului, s-a apreciat ca textul incident a cărui neconstituționalitate s-a evidențiat are o legătura indisolubila cu prezenta cauza.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea de Apel București a constatat că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate. Susținerile sale tind în realitate la modificarea textului de lege criticat sau, cel mult, vizează modul de interpretare și aplicare a legii în cauza dedusă judecății.

S-a arătat că, în concret, inculpatul a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei "introducerea sau scoaterea din țară", inserată în cuprinsul art. 3 alin. (1) din Legea nr143/2000, motivat de faptul că aceasta are un caracter lacunar. Or, neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Autorul excepției tinde în fapt la modificarea textului legislativ, în sensul de a se adăuga modalitățile concrete în care poate fi săvârșită infracțiunea prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional.

Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, s-a constatat că excepția de neconstituționalitate invocată de inculpat nu îndeplinește condițiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Astfel, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (Decizia Curții Constituționale nr. 378 din 24 septembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 723 din data de 25 noiembrie 2013).

S-a mai arătat că, în acest sens este și jurisprudența constantă a Curții Constituționale, Decizia nr. 229 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 8 iunie 2005, prin care Curtea a statuat că "nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite" și nici "nu-și poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică." În caz contrar, instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării". "Circumscrisă rolului său de «cvasi legiuitor negativ», Curtea Constituțională nu poate emite noi norme juridice, fie ele și numai cu rol complinitor, și nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ;" (a se vedea în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013).

Totodată, din perspectiva criticilor petentului care vizează în realitate interpretarea și aplicarea legii, Curtea a reținut că astfel de critici nu intră în competența Curții Constituționale, fiind de competența instanțelor judecătorești, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, "asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești [...]".

Împotriva încheierii din data de 23 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală a formulat recurs inculpatul A., apreciind că sunt îndeplinite condițiile impuse în vederea sesizării Curții Constituționale.

Examinând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume: excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă; excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de către recurentul A. într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București, are în vedere neconstituționalitatea art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale în raport cu criticile formulate.

Referitor la condiția privind legătura normelor legale ce fac obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

Legătură dintre norma ce face obiectul excepției și soluționarea cauzei este o condiție de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Această condiție presupune că norma invocată orientează soluția.

Recurentul a criticat dispozițiile art. 3 din Legea nr. 143/2000, apreciind că sintagama "introducerea sau scoaterea din țară" nu îndeplinește criteriile de previzibilitate impuse de lege. A considerat că această sintagmă nu stabilește clar când se consideră că o substanță psihoactivă a fost introdusă în țară.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi; (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Înalta Curte constată că prin criticile formulate recurentul solicită, în realitate, pe de o parte, o interpretare a textului de lege in favorem, iar pe de altă parte, o modificare a dispozițiilor legale criticate, aspecte ce nu intră în atributul instanței de control constituțional. Modificarea textului de lege ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Mai mult, instanța de control constituțional a efectuat o evaluarea a constituționalității textului de lege criticat apreciind că acesta este clar și previzibil.

"Curtea constată că prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 întrunesc cerințele de claritate, precizie și previzibilitate impuse de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, permițând destinatarilor legii penale să își adapteze conduita în funcție de exigențele lor și, totodată, să prevadă consecințele faptelor din domeniul traficului și al consumului ilicit de droguri pe care le săvârșesc. Pentru aceleași considerente, textul criticat este în acord cu exigențele principiului legalității incriminării, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție și la art. 7 din Convenție. În aceste condiții, susținerile autorului excepției, referitoare la crearea, prin prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, unor confuzii în ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor de trafic și consum ilicit de droguri de către organele judiciare vizează domeniul interpretării și aplicării textului criticat". (CCR, decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018, par. 19).

În egală măsură, instanța de recurs apreciază că sintagma criticată se poate evalua în raport de considerentele deciziei nr. 3 din data de 27 ianuarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 143/2000, în situația în care o persoană călătorește în România cu avionul având asupra sa droguri, acestea se consideră introduse în țară (cu consecința consumării infracțiunii) în momentul în care persoana aflată la bordul aeronavei trece frontiera, intrând astfel în spațiul aerian cuprins între frontierele de stat, fără ca efectuarea controlului vamal să prezinte relevanță în privința consumării infracțiunii.

În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că "legiuitorul, în definirea elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, nu a făcut nici o distincție între caracterul licit și cel ilicit al "intrării în țară".

De asemenea, în norma de incriminare avută în vedere nu există o dispoziție care să facă referire explicit sau implicit la aspecte care țin de regimul vamal și reglementarea aferentă acestui domeniu de activitate, ci se referă strict și exclusiv la aspectul introducerii (fără drept) în țară a anumitor substanțe, calificate drept "droguri de risc" sau "droguri de mare risc".

Din moment ce legea penală nu definește în mod expres și într-un sens aparte conceptul de introducere în țară a unor bunuri/substanțe, reiese că se aplică regula generală potrivit căreia ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus. Astfel, orice suprapunere între axele reprezentate de pătrunderea (chiar și formală) pe teritoriul României a unei persoane și prezența fără drept asupra acesteia (sau în bagajele sale) a unor asemenea substanțe interzise (droguri de risc sau de mare risc), conduc la întrunirea condiției constitutive inserate în art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, și anume: introducerea în țară a drogurilor de risc/mare risc (pătrunderea pe teritoriul României cu asemenea substanțe).

Introducerea de droguri de risc sau de mare risc - ca element material al laturii obiective a infracțiunilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, constând în acțiunea prin care drogurile pătrund în țară, presupune deplasarea drogurilor dintr-un stat străin peste frontiera de stat a României, fără a fi condiționată de parcurgerea controlului vamal.

Raportat la problema de drept analizată, nu interesează modalitatea de introducere în țară a drogurilor - pe cale terestră, aeriană sau navală, și nici mijlocul de transport ori serviciile utilizate - poștale, curierat, coletărie sau comerț on-line)."

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 23 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 23 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2024.