ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 780 din 12 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul nr. x/2018, printre altele, a fost respinsă ca nefondată cererea de schimbare a încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu formulată de inculpații A. și B. în sensul reținerii în favoarea acestora a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. (2) lit. a) și b) C. pen.
A fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de introducere, fără drept, în țară de droguri de risc, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege, pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) C. pen., exercitarea acelorași drepturi a fost interzisă și ca pedeapsă accesorie.
A fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege, pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) C. pen., exercitarea acelorași drepturi a fost interzisă și ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului B. în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de 8 luni închisoare, stabilit conform art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală C. pen., acesta urmând să execute o pedeapsă de 3 ani și 8 luni închisoare în regim de detenție.
În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a dispus ca inculpatul B. să execute pedeapsa complementară rezultantă, constând în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege pe o perioadă de 2 ani.
În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a dispus ca inculpatul B. să execute pedeapsa accesorie rezultantă, constând în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege, de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută măsura controlului judiciar luată față de inculpatul B..
În temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, coroborat cu art. 112 alin. (1) lit. a) și f) C. pen., s-a dispus confiscarea mai multor bunuri, printre care, de la inculpații A. și B., cantitatea de 970 grame cannabis (Raport de constatare tehnico științifică nr. x din 04.08.2017) aflată la I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O. - dovada serie x nr. x
Pentru a se pronunța astfel, în urma analizării materialului probator administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești în fond, Tribunalul a reținut, în esență, printre altele, că inculpații C., A. și B., în baza unei înțelegeri prealabile, în data de 03 august 2017, s-au deplasat cu autoturismul cu nr. x în zona Gării Mari din municipiul Iași, de unde primul a preluat coletul format dintr-o cutie introdusă într-un sac de plastic de culoare albastru deschis, pe care se afla o bucată de hârtie cu inscripția "C. - Iași - x", ce fusese expediat prin intermediul SC D. SRL și în care se afla disimulată cantitatea de 1.000 grame cannabis, drog de risc prevăzut în Tabelul Anexă nr. III al Legii nr. 143/2000, republicată, colet pe care acesta l-a transportat de la locul unde parcase autoutilitara firmei de transport până la autoturismul în care se aflau ceilalți doi inculpați, care au supravegheat zona. După ce coletul a fost lăsat pe bancheta din spate, cei trei s-au deplasat împreună până în zona magazinului E. Iași, unde inculpatul C. a coborât din autoturismul cu nr. x, iar inculpații A. și B. și-au continuat deplasarea, până imobilul în care locuiesc, având asupra lor coletul în care se afla cantitatea de 1.000 grame cannabis, droguri comandate anterior de A., fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de introducere, fără drept, în țară de droguri de risc, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, și trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Sub aspectul laturii subiective, instanța de fond a reținut că toți inculpații au acționat cu intenție directă, cunoscând conținutul coletului și urmărind producerea rezultatelor socialmente periculoase.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial Iași, și inculpatul B., criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.
Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial Iași, a formulat critici cu privire la omisiunea instanței de fond de a aplica inculpaților C. și A. una dintre obligațiile prevăzute de art. 93 alin. (2) C. pen. și de a face verificări referitoare la condamnarea celui din urmă de către Tribunalul din Firenze pentru infracțiuni grave, precum trafic de persoane, sclavie, prostituție juvenilă, aspect ce rezultă din fișa de cazier judiciar, împrejurare care ar fi putut atrage reținerea stării de recidivă postexecutorie. Totodată, hotărârea a fost criticată și din perspectiva greșitei individualizări a pedepselor aplicate în cauză, atât sub aspectul cuantumului (cu referire la toți cei trei inculpați trimiși în judecată în cauză), cât și al modalității de executare (în privința inculpaților C. și A.).
Inculpatul B. a solicitat, în principal, achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru comiterea infracțiunii de introducere în țară de droguri de risc, apreciind că judecătorul fondului a interpretat greșit probatoriul administrat în cauză, fără a ține seama de neconcordanțele dintre declarațiile inculpatului C. și cele ale martorilor audiați, iar, în subsidiar, stabilirea unor pedepse orientate către minim și suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultate în urma contopirii. De asemenea, a învederat că reținerea aceleiași situații de fapt care a fost recunoscută de inculpat cu prilejul solicitării de a fi judecat în procedura recunoașterii învinuirii ar fi impus reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime și a solicitat diminuarea acestor limite și ca efect al reținerii prevederilor art. 75 alin. (2) lit. a) și b) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen.
După rămânerea cauzei în pronunțare în apel, s-a dispus repunerea acesteia pe rol, iar, la termenul din 06 februarie 2019, s-a pus în discuție modul de soluționare a laturii penale, în sensul că instanța de fond ar fi omis să se pronunțe cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 3 din Legea nr. 143/2000 pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, precum și îndeplinirea în privința sa a condițiilor pentru urmarea procedurii recunoașterii învinuirii, atât reprezentantul parchetului, cât și inculpatul B. solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare în integralitate.
Prin Decizia penală nr. 91 din 14 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial Iași, împotriva Sentinței penale nr. 780 din 12 iulie 2018 pronunțată de Tribunalul Iași în același dosar, care a fost desființată în privința inculpatului A., iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Iași numai în aceste limite.
Potrivit art. 424 alin. (4) C. proc. pen., s-a stabilit că ultimul act procedural rămas valabil, de la care procesul penal trebuie să își reia cursul, este citirea actului de sesizare cu privire la inculpatul A..
Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate cu privire la inculpații B. și C..
S-a constatat că inculpatul C. a fost reținut în cauză de la 04 august 2017 la 05 august 2017.
Totodată, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul B. împotriva aceleiași sentințe penale, care a fost menținută în privința sa.
Potrivit dispozițiilor art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că măsura preventivă a controlului judiciar dispusă față de inculpatul B. a încetat de drept la data pronunțării deciziei.
Pentru a decide astfel, analizând cu prioritare aspectele de nelegalitate care pot atrage desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea a reținut, în primul rând, că judecătorul fondului a pronunțat condamnarea inculpatului A. pentru două infracțiuni de trafic de droguri de risc, deși trimiterea în judecată a vizat doar o singură astfel de infracțiune, și nu a soluționat acuzația penală legată de introducerea, fără drept, în țară de droguri de risc, infracțiune prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. În aceste condiții, a considerat că se impune desființarea sentinței atacate sub acest aspect și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
Totodată, raportat la conținutul actului de sesizare și la modul în care au fost expuse acuzațiile aduse inculpatului A., Curtea a apreciat că declarația dată de acesta nu poate fi considerată ca fiind una de recunoaștere în integralitate a acuzațiilor formulate împotriva sa.
În acest sens, s-a arătat că, din cuprinsul rechizitoriului, rezultă că ceea ce i se impută acestui inculpat este introducerea în țară de droguri și preluarea lor cu concursul inculpatului C. anume în vederea comercializării, pentru a obține câștiguri ilicite, nicidecum achiziționarea a 1000 grame de cannabis cu rol de somnifer, ca provizie pe termen lung. Totodată, aceluiași inculpat i se impută că ar fi acționat astfel în baza unei înțelegeri prealabile cu ceilalți doi inculpați, ceea ce implică, în mod necesar, ca și cei doi să fi cunoscut ce s-a comandat, ce se afla în colet și care era scopul achiziționării drogurilor, respectiv comercializarea spre obținerea de profit, aceste chestiuni ținând de însăși acuzațiile aduse inculpatului. Cu toate acestea, judecătorul cauzei a avut în vedere ce urma să facă inculpatul cu cantitatea de cannabis comandată, modul în care a fost concepută și dusă la executare activitatea infracțională, implicarea altor persoane, contribuția concretă a acestora și a inculpatului în respectiva activitate doar cu prilejul individualizării pedepsei în procedura recunoașterii învinuirii. Or, inculpatul A. a negat că ar fi intenționat comercializarea cantității de droguri, a susținut că fratele său B. nu a avut nicio implicare și că nici celălalt inculpat, C., nu știa ce se afla, de fapt, în colet, aceste elemente fiind, în aprecierea Curții, clar trasate în situația de fapt expusă în actul de sesizare și esențiale în determinarea periculozității inculpatului A. și a gravității faptelor pentru care era judecat.
Prin urmare, Curtea a constatat că inculpatul A. nu a recunoscut în totalitate faptele pentru care a fost trimis în judecată, așa cum impun dispozițiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., astfel încât, în cazul său, în mod greșit prima instanță a reținut că era admisibilă cererea de a fi judecat în procedura recunoașterii învinuirii. Pe cale de consecință, având în vedere că, în ceea ce îl privește pe acest inculpat, în fața primei instanțe nu a avut loc o cercetare judecătorească, iar limitele de pedeapsă între care s-au stabilit sancțiunile aplicate au fost reduse, în mod nejustificat, cu o treime, potrivit art. 396 alin. (10) C. proc. pen., s-a apreciat că, pentru a nu-l priva pe acesta de un grad de jurisdicție, se impune desființarea sentinței în privința sa și trimiterea cauzei spre rejudecare la fond, ultimul act valabil, de la care procesul penal își reia cursul, fiind citirea actului de sesizare.
Curtea a considerat, însă, neîntemeiate solicitările inculpatului B. și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, de desființare a sentinței penale apelate în întregime și trimitere a cauzei spre rejudecare cu privire la toți inculpații.
Sub acest aspect, s-a arătat că, în mod corect, a fost admisă solicitarea inculpatului C. de a fi judecat în procedura recunoașterii învinuirii, întrucât, raportat la conținutul declarației date de acesta în fața primei instanțe, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 374 alin. (4) C. proc. pen.
De asemenea, s-a apreciat că respectarea drepturilor procesuale ale inculpatului A. nu reclamă, în concret, participarea la procedură, în aceeași calitate, de inculpat, și a fratelui său, B., de vreme ce, în privința acestuia din urmă, s-a efectuat cercetare judecătorească, în cadrul căreia toți avocații și inculpații au avut posibilitatea de a adresa întrebări atât lui, cât și martorilor audiați. Pe de altă parte, Curtea a considerat că extinderea efectelor desființării sentinței, date fiind temeiurile acestei soluții, care îl privesc exclusiv pe A., și asupra fratelui său, ar fi nejustificată și excesivă și din punctul de vedere al acestuia din urmă. În acest sens, au fost avute în vedere cele declarate de A. cu privire la implicarea fratelui său, vizând disculparea sa de orice legătură cu cantitatea de cannabis, precum și posibilitatea pe care B. a avut-o, în fața primei instanțe, de a lămuri prin orice probe ar fi considerat necesar să le propună, în ce a constat implicarea sa.
Ca urmare, Curtea a dispus desființarea sentinței numai cu privire la inculpatul A., urmând ca, în rejudecarea cauzei, prima instanță să aibă în vedere motivele trimiterii indicate anterior, dar și solicitarea procurorului de recunoaștere, pe cale incidentală, a sentinței prin care acest inculpat a fost condamnat în Italia, în vederea clarificării existenței stării de recidivă postexecutorie, chestiune ce ar putea avea consecințe atât asupra cuantumului eventualei pedepse, cât și a modalității de executare a acesteia.
Deopotrivă, Curtea a constatat că, exceptând aspectele deja tratate cu privire la inculpatul A., judecata în primă instanță s-a desfășurat cu respectarea tuturor normelor de procedură penală incidente, iar soluția dispusă asupra laturii penale ce îi vizează pe inculpații B. și C. a fost dată în deplină consonanță cu materialul probator administrat și cu respectarea dispozițiilor de drept material și procesual incidente în speță, nefiind identificate elemente de nelegalitate sau de netemeinicie. Astfel, prima instanță a procedat în mod temeinic, echitabil și imparțial la analiza, interpretarea și evaluarea tuturor mijloacelor de probă, inclusiv din perspectiva susținerilor și apărărilor inculpaților, precum și la explicarea problemelor de drept invocate, într-o manieră convingătoare, susceptibilă a înlătura orice dubiu cu privire la existența faptelor, la comiterea acestora de către inculpați și la vinovăția acestora.
Totodată, judecătorul fondului a realizat o analiză și o evaluare judicioasă și completă a întregului material probator strâns în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, pe baza căruia a reținut o situație de fapt corectă, conformă cu realitatea obiectivă ce rezultă din probatoriul administrat. Astfel, în considerentele sentinței penale au fost prezentate, într-o manieră dezvoltată, argumentele care au stat la baza soluției de condamnare a fiecăruia dintre cei doi inculpați, fiind explicitate condițiile de tipicitate ale infracțiunilor reținute, atât în ce privește elementul material și celelalte componente ale laturii obiective, cât și vinovăția, sub forma intenției, reținută în sarcina inculpaților.
S-a mai arătat că, în mod corect, prima instanță a reținut că erau îndeplinite condițiile pentru judecarea inculpatului C. în procedura recunoașterii învinuirii, dată fiind poziția procesuală adoptată în concret de acesta, verificarea de către instanță a îndeplinirii condițiilor procedurii abreviate fiind una efectivă și corectă. De asemenea, s-a apreciat că prima instanță a făcut o corectă și efectivă aplicare a criteriilor prevăzute de art. 74 C. pen.. În urma propriei analize, Curtea a reținut că acest inculpat prezintă șanse reale de îndreptare și a înțeles gravitatea consecințelor comportamentului antisocial adoptat, atât prin propriul contact cu rigorile legii penale, cât și prin conștientizarea situației celorlalți doi inculpați, astfel încât nu este necesară executarea efectivă a pedepsei rezultante pentru atingerea scopurilor acesteia, context în care a considerat că pedepsele aplicate au fost dozate în limitele legale și în mod corespunzător. Pe lângă conduita sa procesuală sinceră, Curtea a avut în vedere împrejurarea că acest inculpat era folosit practic de inculpatul B. și de fratele acestuia pentru a diminua riscurile preluării coletului, contribuția sa efectivă la activitatea infracțională dedusă judecății fiind mai puțin gravă, nu el având rolul de inițiator sau de coordonator, în ciuda aspectelor reținute privind implicarea sa anterioară în traficul de droguri, care nu au făcut în mod direct obiectul probațiunii.
În privința inculpatului B., Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanță a ajuns la concluzia existenței condițiilor legale pentru stabilirea vinovăției pentru ambele infracțiuni reținute în sarcina sa. Prima instanță a făcut o analiză atentă și efectivă a probelor administrate în ceea ce îl privește, reținând, în mod corect, situația de fapt ce rezulta din analiza coroborată a declarațiilor date de inculpatul C. și de martorii audiați și a lipsei de plauzibilitate și de susținere a versiunii susținute de frații A, B și C.. S-a subliniat că, din declarațiile martorilor F. și G., a rezultat că inculpatul C. mai fusese în trecut folosit de inculpatul B. pentru distribuirea de droguri de risc, astfel încât susținerile inculpaților A, B și C. în sensul că numai A. știa ce se afla în colet, date fiind modul în care a fost pregătită și efectuată preluarea coletului, precauțiile adoptate, apar neverosimile. S-a mai arătat că declarațiile inculpatului C. și ale celor doi martori au fost, în mod corect, considerate de prima instanță ca fiind susținute și de datele informatice rezultate în urma efectuării percheziției informatice pe telefonul mobil al inculpatului C..
În aprecierea Curții, cunoașterea conținutului coletului și a semnificației reale a preluării acestuia rezultă, dincolo de orice dubiu, din probatoriul administrat în cauză, care a fost analizat efectiv și corect de prima instanță. S-a arătat, astfel, că nu poate fi primită versiunea apărării, în sensul că B. era un simplu șofer sau însoțitor al fratelui său, care nu s-a preocupat de sursele de venit ale acestuia și i-a ignorat trecutul infracțional, cu atât mai mult cu cât A. a ales să îi riște fratelui său libertatea implicându-l atât de direct în preluarea unui colet despre al cărui conținut doar el știa că era reprezentat de o cantitate apreciabilă de cannabis. Ca urmare, s-a apreciat că afirmațiile inculpatului B., în sensul că soluția dată acțiunii penale în ceea ce îl privește s-ar baza pe probabilități, nu au susținere în considerentele sentinței apelate și nici în probatoriul administrat.
Referitor la rolul inculpatului în introducerea în țară a drogurilor de risc, Curtea a reținut că acesta nu a fost nici pe departe unul de persoană care s-ar fi aflat pur și simplu în preajmă, așa cum a susținut avocatul său ales, în realitate din probatoriul administrat rezultând că inculpatul s-a comportat ca un destinatar final al coletului, asemenea fratelui său, contribuția sa fiind importantă tocmai în asigurarea preluării fără riscuri a coletului, printr-o altă persoană, cu privire la care s-a probat că ar fi primit și anterior droguri de risc spre comercializare de la B.. În aceste condiții, în opinia Curții, apare clar că finalitatea urmărită de inculpații A, B și C., prin acțiunile lor, era aceeași, anume de face rost de bani prin comercializarea ulterioară a conținutului coletului. S-a mai arătat că, în mod corect, instanța de fond a reținut că B. a avut o contribuție de coautor, iar nu de complice, care a reprezentat o componentă a părții finale a activității de introducere a drogurilor în țară, partea cea mai riscantă pentru inculpați, aceea a preluării coletului de la curier, din moment ce inculpatul A. nu ar fi putut acționa de unul singur în maniera în care a făcut-o.
Totodată, s-a apreciat că prima instanță a realizat și în privința inculpatului B. o legală și justă individualizare a pedepselor aplicate, pedeapsa rezultantă principală fiind stabilită în mod legal și corespunzător gravității activității infracționale, nepunându-se problema executării acesteia altfel decât în regim de detenție. În acest sens, au fost avute în vedere gravitatea în concret a faptelor reținute în sarcina inculpatului și împrejurările în care au fost săvârșite, probele din care rezultă implicarea sa anterioară în activități similare, faptul că era, în mod evident, la curent cu trecutul infracțional al fratelui său și putea aprecia suficient gravitatea consecințelor urmării unui traseu comportamental similar, contribuția sa efectivă importantă, constând atât în asigurarea transportului, activitate cu privire la care se poate presupune că era obișnuit dată fiind situația fratelui său, cât și în asigurarea preluării coletului de o altă persoană, anume C., condiții în care s-a apreciat că apelul inculpatului sub acest aspect este vădit nefondat. Având, însă, în vedere vârsta inculpatului, faptul că a fost atras în activitatea infracțională de un frate mai mare cu o vastă experiență infracțională, Curtea a apreciat că pedepsele în cuantumul stabilit de prima instanță sunt de natură să asigure atât funcția de sancționare, cât și cea preventiv-educativă.
Pentru aceste considerente, Curtea a menținut dispozițiile sentinței apelate cu privire la inculpații B. și C..
Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul B., prin avocat ales, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a învederat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală întrucât infracțiunea de introducere, fără drept, în țară de droguri de risc nu există în materialitatea sa, în condițiile în care nicio conduită a sa nu întrunește elementul material al infracțiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Astfel, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că nu a participat în niciun fel, cu nicio formă de vinovăție, la introducerea în țară a drogurilor și nici nu a cunoscut conținutul coletului ridicat, ci doar a condus mașina în care se afla împreună cu fratele său, inculpatul A., de la Gara Mare din Iași la domiciliul lor comun, deci nu a existat niciun element de extraneitate care să atragă respectiva încadrare juridică. În opinia sa, trebuia reținută doar infracțiunea de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
În plus, a arătat că în persoana sa nu se regăsește niciuna din calitățile speciale reținute în doctrină și jurisprudență pentru autorul infracțiunii, respectiv nu a fost cărăuș, expeditor, destinatar ori persoană fără de care introducerea în țară să nu fie eficientă etc. Mai mult, a învederat că în sarcina sa nu s-a reținut o faptă materială directă, nemijlocită, ci soluția de condamnare are la bază coroborarea unor prezumții simple judiciare, raționament care a fost constatat în jurisprudență ca fiind esențialmente eronat și incorect, sens în care a făcut trimitere la Decizia penală nr. 341 din 3 iulie 2018 a Curții de Apel Oradea.
A precizat că nu urmărește reaprecierea probatoriului, cu consecința achitării sale, ci constatarea de către instanța de recurs a faptului că a fost condamnat pentru o faptă care există doar în drept, în mod formal și abstract, nu și în fapt, neputând fi caracterizată și individualizată în realitatea obiectivă. În acest sens, a făcut trimitere la Decizia nr. 325/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Ca urmare, a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate și a sentinței primei instanțe și, în rejudecare, achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. Totodată, a solicitat suspendarea în tot a hotărârii atacate, în baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen., și punerea sa de îndată în libertate.
Prin încheierea din camera de consiliu din 13 iunie 2019, Înalta Curte, apreciind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul B. împotriva Deciziei penale nr. 91 din 14 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, cauza fiind trimisă, în vederea judecării recursului în casație, Completului nr. 4 și fixându-se termen de judecată în ședință publică la data de 19 septembrie 2019.
Totodată, în baza art. 441 C. proc. pen., a fost respinsă cererea recurentului de suspendare a executării hotărârii atacate, având în vedere că acesta nu a indicat motivele ce fundamentează solicitarea și că nu au fost identificate, din oficiu, aspecte care să justifice o asemenea măsură procesuală.
La termenul din 19 septembrie 2019, față de lipsa dosarului în care s-a pronunțat hotărârea atacată, s-a dispus emiterea unei adrese către Tribunalul Iași, secția penală, pentru a înainta Dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Iași, împreună cu toate dosarele componente, și amânarea cauzei la 31 octombrie 2019, când au avut loc dezbaterile pe fondul căii extraordinare de atac.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul B. ca fiind nefondat, pentru motivele expuse în continuare.
Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.
Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Cu privire la sfera de incidență a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, reține că, prin prisma acestuia, instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.
Astfel, se observă că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.
Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putință de tăgadă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.
Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".
Deopotrivă, în condițiile în care recursul în casație este o cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se pot analiza și aspectele privind neîntrunirea condițiilor cerute de lege subiectului activ, în acele cazuri în care, pentru existența infracțiunii, legiuitorul prevede o cerință suplimentară, și anume ca autorul faptei să fie unul calificat, de vreme ce în lipsa calității speciale a acestuia fapta concret săvârșită nu s-ar mai suprapune peste descrierea din norma de incriminare (în acest sens sunt și deciziile penale nr. 224/RC din 02 octombrie 2014, nr. 64/RC din 16 februarie 2015, nr. 140/RC din 21 aprilie 2016, nr. 138/RC din 28 martie 2017, nr. 304/RC din 27 septembrie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).
În speță, recurentul inculpat B. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că fapta de introducere în țară de droguri de risc, fără drept, pentru care a fost condamnat nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute în norma de incriminare [art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000], atât din perspectiva elementului material al laturii obiective și a calității cerută subiectului activ, cât și din punct de vedere al vinovăției cerută de lege pentru existența infracțiunii.
În acest sens, se observă că, sub aspect obiectiv, recurentul a învederat, pe de o parte, că fapta nu conține niciun element de extraneitate, astfel că nu poate fi reținută săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, ci doar a celei reglementată de art. 2 alin. (1) din actul normativ, iar, pe de altă parte, că nu a avut niciuna dintre calitățile speciale cerute autorului infracțiunii, respectiv nu a fost cărăuș, expeditor, destinatar ori persoană fără de care introducerea în țară să nu fie eficientă etc.
Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea inculpatului B. pentru aceea că împreună cu inculpații A. și C. și în baza unei înțelegeri prealabile, în data de 03 august 2017, s-au deplasat cu autoturismul cu nr. x în zona Gării Mari din municipiul Iași, de unde cel din urmă a preluat un colet expediat din Spania format dintr-o cutie introdusă într-un sac de plastic de culoare albastru deschis, pe care se afla o bucată de hârtie cu inscripția "C. - Iași - x", ce fusese expediat prin intermediul SC D. SRL și în care se afla disimulată cantitatea de 1.000 grame cannabis, drog de risc prevăzut în Tabelul Anexă nr. III al Legii nr. 143/2000, colet pe care l-a transportat de la locul unde parcase autoutilitara firmei de transport până la autoturismul în care se aflau ceilalți doi inculpați, care au supravegheat zona. După așezarea coletului pe bancheta din spate, cei trei s-au deplasat împreună până în zona magazinului E. Iași, unde C. a coborât din autoturism, iar inculpații B. și A. și-au continuat deplasarea, până la imobilul în care locuiesc, având asupra lor coletul în care se afla cantitatea de 1.000 grame cannabis, droguri comandate anterior de A.. S-a apreciat că aceste fapte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de introducere, fără drept, în țară de droguri de risc, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, și trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Instanța de apel a stabilit, cu titlu definitiv, că faptele există și au fost comise de acuzat cu forma de vinovăție prevăzută de lege, iar încadrarea juridică dată în rechizitoriu este cea corectă.
Așadar, instanțele de fond au reținut în sarcina inculpatului B. două fapte distincte, prima constând în introducerea în țară, fără drept, de droguri de risc, concretizată în participarea, ca destinatar de fapt, împreună cu fratele său (cel care a comandat drogurile prin legăturile pe care le avea și care suferă de o serie de patologii grave, fiind imobilizat în scaunul rulant) și un al treilea inculpat (al cărui nume era menționat pe colet ca destinatar), la preluarea de la firma de transport internațional a coletului expediat din Spania conținând substanțele interzise la deținere, iar cea de-a doua în traficul de droguri de risc, săvârșită prin deținerea și transportarea respectivului colet cu mașina pe care o conducea de la Gara Mare Iași la adresa de domiciliu a celor doi frați.
Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reținute și configurarea legală a infracțiunii reglementată de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentului, că fapta de introducere în țară de droguri de risc, fără drept, pentru care a fost condamnat, astfel cum a fost reținută de către instanțele inferioare în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunește toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, constituie infracțiune și se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
Totodată, prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, a fost incriminată infracțiunea de trafic de droguri de risc, constând în cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept.
Deopotrivă, prin Decizia nr. 15 din 25 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369/18.05.2017, s-a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 2 și art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acțiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin și pe teritoriul României, fără drept, întrunește atât elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât și elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 3 din același act normativ, în concurs formal (ideal). În considerentele acestei decizii s-a arătat că "nu se poate reține că traficul intern de droguri este absorbit de infracțiunea de trafic internațional de droguri de risc/mare risc, întrucât este vorba despre texte normative diferite, de modalități diferite de săvârșire, respectiv o acțiune complexă de introducere în țară de droguri, în ipoteza traficului internațional, iar, în cazul traficului intern de droguri, o acțiune distinctă de transport al drogurilor de risc/mare risc pe teritoriul României". Totodată, s-a reținut că introducerea în țară de droguri, fără drept, nu necesită în mod obligatoriu transportul de droguri, ci se poate efectua prin expedierea unui colet sau prin intermediul unei alte persoane.
În sensul celor statuate în decizia mai sus menționată, este și jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (Deciziile nr. 4150 din 11 decembrie 2009, nr. 5596 din 02 decembrie 2003, nr. 3559 din 02 noiembrie 2012, nr. 1137 din 12 aprilie 2012, publicate pe site-ul www.x.ro), dar și cea a Curții Constituționale (Decizia nr. 263 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 26 iulie 2018, în considerentele căreia s-a precizat că textul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 întrunește cerințele de claritate, precizie și previzibilitate prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituția României și este în acord cu exigențele principiului legalității incriminării, reglementat de art. 23 alin. (12) din legea fundamentală și art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale).
Având în vedere aceste considerații, precum și faptul că, astfel cum s-a arătat anterior, în sarcina inculpatului B. s-a reținut săvârșirea a două infracțiuni distincte, având obiect material diferit, Înalta Curte constată că fapta de introducere în țară de droguri de risc, fără drept, pentru care a fost condamnat recurentul are o existență de sine stătătoare, nefiind absorbită în conținutul constitutiv al infracțiunii reglementată de art. 2 alin. (1) din același act normativ, așa cum a susținut apărarea, ci a fost săvârșită în concurs ideal cu aceasta din urmă.
În plus, se observă că, în privința rolului inculpatului B. în introducerea în țară a drogurilor de risc, la fila x din decizie s-a arătat că "acesta nu a fost nici pe departe unul de persoană care s-ar fi aflat pur și simplu în preajmă, (...), în realitate din probatoriul administrat rezultând că inculpatul s-a comportat ca un destinatar final al coletului, asemenea fratelui său, contribuția sa fiind importantă tocmai în asigurarea preluării fără riscuri a coletului, printr-o altă persoană, tocmai una cu privire la care s-a probat că ar fi primit și anterior droguri de risc spre comercializare de la B., din acest punct de vedere apărând clar, în opinia Curții, că finalitatea urmărită de inculpații A, B și C., prin acțiunile lor, era aceeași, anume de a face rost de bani prin comercializarea ulterioară a conținutului coletului. Contribuția lui B. a reprezentat o componentă a părții finale a activității de introducere a drogurilor în țară, partea cea mai riscantă pentru inculpați, aceea a preluării coletului de la curier, din acest punct de vedere în mod corect prima instanță considerând că această contribuție a fost una de coautor, și nu de complice, din moment ce inculpatul A. nu ar fi putut acționa de unul singur în maniera în care a făcut-o".
Ca urmare, contrar susținerilor apărării, câtă vreme instanța de apel a reținut că introducerea în țară a drogurilor nu putea avea loc fără contribuția inculpatului B., care s-a comportat ca un destinatar final al coletului, asemenea fratelui său, fapta ce i-a fost imputată recurentului întrunește elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, atât sub aspectul elementului material al laturii obiective, cât și al calității de subiect activ. Sub acest ultim aspect, se impune a se sublinia că, în practica instanței supreme, s-a statuat că legea nu are în vedere exclusiv sancționarea celui care în mod nemijlocit introduce în țară drogurile (cărăușul), ci și a celui care le expediază sau căruia îi sunt adresate, întrucât fără acțiunea acestora din urmă transportul nu ar fi posibil sau nu ar avea finalitate (Decizia nr. 3547 din 04 noiembrie 2008, publicată pe site-ul www.x.ro).
Înalta Curte observă, astfel, în contextul existenței corespondenței între activitatea ilicită imputată și tiparul normei de incriminare, că, prin susținerile referitoare la lipsa elementului de extraneitate și a calității speciale cerute autorului infracțiunii prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, recurentul contestă, în realitate, situația de fapt reținută cu titlu definitiv de instanțele de fond și apel, care, însă, așa cum s-a arătat anterior, nu mai poate fi repusă în discuție prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.
În ceea ce privește criticile vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate subiectivă prevăzute de norma de incriminare, Înalta Curte constată că, prin susținerile formulate sub acest aspect, în sensul că nu a cunoscut conținutul coletului transportat în mașina pe care o conducea, recurentul inculpat B. tinde, în realitate, la reaprecierea probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalității hotărârii atacate.
Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care au ajuns instanțele de fond și apel cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii de introducere în țară de droguri de risc, fără drept, pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.
Pentru aceleași motive, nu pot fi analizate, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac și a cazului de casare invocat [art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.], nici criticile referitoare la interpretarea eronată a probatorului (prin folosirea de prezumții care nu se coroborează cu probele administrate în cauză) și reținerea unei situații de fapt incorecte, finalitatea recursului în casație nefiind aceea de a supune cauza penală unei noi judecăți, în vederea remedierii greșitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situația de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.
Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că fapta de introducere în țară de droguri de risc, fără drept, pentru care a fost condamnat inculpatul B. întrunește toate elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 91 din 14 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 15 februarie 2019 a aceleiași instanțe.
Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, în sumă de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul B. împotriva Deciziei penale nr. 91 din 14 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 15 februarie 2019 a aceleiași instanțe.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 octombrie 2019.