ÎCCJ, Secția penală, decizia din 10.01.2024 — recurs în casație împotriva sentinței nr. 188/2022 a Curții de Apel București

A fost redus cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului A., pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., de la 2 ani închisoare, la 1 an și 4 luni închisoare.

Au fost reținute dispozițiile art. 67 alin. (1) din C. pen. ca temei de aplicare a pedepsei complementare a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) (dreptul de a exercita profesia de avocat) din C. pen.

A fost redusă durata pedepsei complementare de la 3 ani la 1 an.

A fost redusă durata termenului de supraveghere de la 3 ani la 2 ani.

Inculpatul a fost obligat ca pe parcursul termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 60 (șaizeci) de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Călărași sau în cadrul Primăriei Comunei Modelu, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, acesta nu poate presta această muncă. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului. În fapt, s-a reținut că la data de 30.03.2022, inculpatul A. a promis și, ulterior, a dat agentului șef de poliție B. din cadrul Poliției mun. Călărași - Biroul Investigații Criminale, suma de 2.000 RON, pentru ca acesta să efectueze acte contrare atribuțiilor de serviciu, respectiv să asigure o situație favorabilă clientului său cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj. III. Împotriva hotărârii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 31.07.2023, prin poștă . Prin cererea formulată la data de 31.07.2023, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală). În dezvoltarea acestui caz de casare, recurentul a invocat faptul că a fost condamnat în mod definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., deși nu este întrunită condiția atașată elementului material ca actul vizat să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului, să fie de competența acestuia. Astfel, a apreciat că se impune achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât martorul denunțător din prezenta cauză, numitul B., în calitate de agent de poliție, nu avea atribuții de serviciu prin care să asigure luarea măsurii preventive a controlului judiciar față de clienții inculpatului A., clienți ce erau cercetați în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași. În ceea ce privește scopul săvârșirii infracțiunii, a susținut că acesta viza exclusiv luarea măsurii controlului judiciar, fără alte expuneri suplimentare privind alte modalități prin care să se asigure o situație mai favorabilă de către subofițerul de poliție. Referitor la infracțiunea reținută, dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., a apreciat că pentru existența acesteia este necesar ca fapta să se raporteze la atribuțiile de serviciu concrete ale subiectului activ. Atribuțiile de serviciu concrete ale funcționarului vizat reprezintă o condiție a laturii obiective a infracțiunii, în sensul că fapta trebuie să se raporteze la aceste atribuții concrete. Lipsa de legătură între promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase și îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale subiectului activ duce la inexistența infracțiunii. Pentru existența infracțiunii, este necesar ca fapta să se refere la bani sau alte foloase care nu se cuvin funcționarului și să reprezinte o plată pentru un act determinat, care intră în competența funcționarului. Raportat la aceste considerațiuni de ordin teoretic, a susținut că instanța de apel a reținut în mod nelegal că actele contrare atribuțiilor de serviciu vizau asigurarea unei situații favorabile clientului inculpatului, invocându-se prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. pen., conform cărora organele de cercetare penală strâng și administrează probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Mai mult, nu se precizează în concret în ce a constat situația favorabilă urmărită de inculpat pentru clientul său și nici ce acte contrare atribuțiilor de serviciu urmau să fie efectuate de agentul de poliție, menționarea doar cu caracter general a scopului urmărit (crearea unei situații mai favorabile clientului său) fiind insuficientă pentru a viza vreo atribuție a agentului de politie, nefiind întrunite astfel elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită sub aspectul laturii obiective si condițiilor de tipicitate ale acestei infracțiuni. A apreciat că, în mod eronat, s-a reținut că demersul infracțional urmărit de inculpatul A. a fost acela ca martorul denunțător, în referatul pe care l-ar fi întocmit si înaintat procurorului care supraveghea urmărirea penală, să nu propună luarea măsurii arestării preventive, ci a măsurii preventive a controlului judiciar. Așadar, luarea măsurii preventive a controlului judiciar este în atribuția exclusivă a procurorului în faza de urmărire penală, astfel că, din perspectiva luării acestei măsuri, nu există niciun dubiu că agentul de poliție judiciară, ca organ de cercetare penală, nu are această competență/atribuție. O altă critică a inculpatului a vizat faptul că instanța de apel, în mod greșit, a reținut prevederile art. 286 alin. (4) C. proc. pen., acestea reprezentând o normă cu caracter general care stabilește actele și denumirile acestora întocmite de organele de cercetare penală ale poliției judiciare atunci când dispun și atunci când propun. În susținerea acestor afirmații a arătat că nici o normă procesual penală nu prevede posibilitatea organului de cercetare penală al politiei judiciare de a face propuneri în legătură cu măsurile preventive ale arestării preventive, arestului la domiciliu sau controlului judiciar, prevederile art. 203 alin. (2) și art. 212 C. proc. pen. fiind extrem de clare în acest sens, conferind numai procurorului atribuții referitoare la luarea măsurii controlului judiciar. În consecință, a solicitat admiterea recursului în casație și achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) teza I C. proc. pen. IV. Prin încheierea din 11.10.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 226/A din data de 04 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022. În esență, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen. V. Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A. prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 11.10.2023, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Preliminar, Înalta Curte reține că, în condițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, caz de casare ce vizează situațiile în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare; dacă instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Este de menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reținută de instanța de apel. Înalta Curte subliniază că ceea ce s-a invocat de recurentul-inculpat ca temei al incidenței dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizează, în esență, faptul că actele pentru care a fost condamnat nu îndeplinesc condițiile de tipicitate a infracțiunii de dare de mită, întrucât nu este întrunită condiția atașată elementului material, ca actul pentru care s-a oferit mita să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public, agent de poliție B., respectiv să fie de competența acestuia. Practic, se arată că agentul de poliție judiciară (martorul denunțător B.), în calitate de organ de cercetare penală, nu avea ca atribuție de serviciu întocmirea unui referat prin care să propună procurorului luarea unei măsuri mai blânde, respectiv măsura controlului judiciar, și nu aceea a arestului preventiv, neexistând nicio normă procesual penală care să reglementeze posibilitatea organului de cercetare penală de a face propuneri în legătură cu măsurile preventive. În analiza conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte va porni de la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel, respectiv că la data de 30.03.2022, inculpatul A. a promis și, ulterior, a dat agentului șef de poliție B. din cadrul Poliției mun. Călărași - Biroul Investigații Criminale, suma de 2.000 RON, pentru ca acesta să efectueze acte contrare atribuțiilor de serviciu, respectiv să asigure o situație favorabilă clientului său cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, precum și de la încadrarea juridică reținută de instanța de apel: art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. În ceea ce privește prevederea faptei în legea penală și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte notează că, potrivit art. 290 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de dare de mită: Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în art. 289, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 289 alin. (1) C. pen.: Fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta. Totodată, potrivit art. 6 din Legea nr. 78/2000: Infracțiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din C. pen., dare de mită, prevăzută la art. 290 din C. pen., trafic de influență, prevăzută la art. 291 din C. pen., și cumpărare de influență, prevăzută la art. 292 din C. pen., se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege. Dispozițiile art. 308 din C. pen. se aplică în mod corespunzător. Din analiza textelor de lege incidente, rezultă că infracțiunea de dare de mită este o infracțiune ce constă în fapta unei persoane (fizice/juridice) de a promite, oferi sau de a da, direct sau indirect, bani sau alte foloase care nu i se cuvin unui funcționar public în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Astfel, pentru a fi întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale acestei infracțiuni este necesar ca obiectul promisiunii, oferirii sau dării să fie reprezentat de bani sau alte foloase necuvenite, iar actul îndeplinit/neîndeplinit de funcționarul public trebuie să facă parte din atribuțiile de serviciu ale funcționarului public. Dacă în cauza de față prima condiție nu este contestată, este necesar a se verifica - aceasta constituind critica invocată de recurent în prezenta cale extraordinară de atac - dacă actul în legătură cu care s-a oferit mita intra în atribuțiile de serviciu ale funcționarului public, organ de cercetare penală în dosarul penal nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași. Așadar, Înalta Curte este chemată să verifice prin raportare la situația de fapt, reținută cu titlu definitiv de instanța de apel, dacă funcționarul public, prin natura calității sale, aceea de organ de cercetare penală în dosarul penal nr. x/2022, avea posibilitatea de a asigura o situație favorabilă unui inculpat cercetat în acest dosar, prin formularea unei propuneri de luare a unei măsuri preventive mai ușoare. Deși prin cererea de recurs în casație recurentul încearcă să inducă ideea conform căreia mita ar fi vizat luarea de către denunțător a măsurii preventive a controlului judiciar, instanța de apel și-a format convingerea, argumentată, că demersul infracțional urmărit de către inculpatul A. a fost acela ca martorul-denunțător, în referatul pe care l-ar fi întocmit și înaintat procurorului care supraveghea urmărirea penală, să nu propună luarea măsurii arestării preventive, ci a măsurii preventive a controlului judiciar. Prin urmare, situația de fapt reținută în actul de sesizare și însușită de instanța de apel este clară în ceea ce privește scopul oferirii mitei, respectiv asigurarea unei situații favorabile clientului inculpatului, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prin formularea unei propuneri care să vizeze luarea măsurii controlului judiciar, și nu măsura arestării preventive. Pornind de la această situație de fapt, Înalta Curte constată că dosarul penal nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași, ce forma obiectul infracțiunii de șantaj, se afla în instrumentarea organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, competente potrivit legii să efectueze urmărirea penală într-o astfel de cauză, nefiind incidente dispozițiile art. 56 alin. (3) C. proc. pen. care reglementează infracțiunile cu privire la care urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror. În acest sens sunt dispozițiile art. 57 alin. (1) C. proc. pen. care prevăd: Organele de cercetare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, în competența organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Rezultă, așadar, că în ceea ce privește infracțiunea de șantaj, organele judiciare aveau competența instrumentării unei astfel de cauze. Referitor la activitățile de urmărire penală, organele de cercetare penală aveau obligația, potrivit art. 285 alin. (1) coroborat cu art. 7 C. proc. pen., să strângă probele necesare cu privire la existența infracțiunii, la identificarea persoanelor care au săvârșit-o și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. În acest sens, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (4) C. proc. pen., după începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală aveau obligația de a strânge și de a administra probe, atât în favoarea, cât și în defavoarea inculpaților. În ceea ce privește competența privind dispunerea asupra actelor și măsurilor procesuale, art. 286 alin. (4) și (2) C. proc. pen. prevede: (4) Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanță, asupra actelor și măsurilor procesuale și formulează propuneri prin referat. Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător. (2) Ordonanța trebuie să cuprindă: (…) e) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi; Așadar, din interpretarea dispozițiilor art. 286 alin. (2) și (4) C. proc. pen., rezultă că organele de cercetare penală, când se pronunță asupra actelor și măsurilor procesuale, dispun prin ordonanță și formulează propuneri prin referat. Or, având în vedere că măsurile preventive sunt măsuri procesuale, se constată că asupra acestora, organele de cercetare penală dispun prin ordonanță, cum este cazul reținerii și formulează propuneri prin referat în cazul celorlalte măsuri preventive. Astfel, în ceea ce privește celelalte măsuri preventive, altele decât măsura reținerii, organele judiciare, când apreciază că se impune luarea unor astfel de măsuri preventive, formulează propuneri către procurorul care supraveghează urmărirea penală prin referat. De asemenea, o altă concluzie care se desprinde din normele anterior precizate este aceea că referatul prin care organele de cercetare penală formulează propuneri motivate trebuie să conțină, mutatis mutandis, mențiunile din cuprinsul unei ordonanțe și, atunci când este cazul, trebuie să cuprindă propuneri inclusiv cu privire la măsurile preventive. Relevante în acest sens sunt și dispozițiile art. 306 alin. (5) C. proc. pen. care prevăd: Când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei. Practic, când organul de cercetare penală apreciază că se impune luarea unor măsuri procesuale care nu sunt de competența acestuia, formulează prin referat propuneri motivate pe care le înaintează procurorului. Având în vedere argumentele anterior evocate, instanța supremă constată că organul de cercetare penală al poliției judiciare, martorul denunțător B., deținea competența de a formula o propunere motivată procurorului în ceea ce privește luarea unei măsuri preventive, acest act intrând în îndatoririle sale de serviciu, potrivit C. proc. pen., neprezentând relevanță dacă o astfel de propunere era însușită de procuror. Prin urmare, fapta concret săvârșită de inculpat, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de instanța de apel, corespunde elementelor de natură obiectivă stabilite de legiuitor în norma abstractă, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. În raport de considerentele prezentate, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 226/A din data de 04 iulie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022. Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.