ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 51 din data de 18 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal început față de inculpata A., trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de: folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept sau reținerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (14 acte materiale, câte un act material pentru fiecare an în care au fost formulate cereri APIA folosindu-se înscrisuri false, incomplete, inexacte, pentru fiecare din cei cinci fermieri, respectiv B. (pentru perioada 2012-2014), C. (pentru perioada 2012-2014), D. (pentru perioada 2011-2013), E. (pentru perioada 2012-2014) și F. (pentru perioada 2012-2013); fals intelectual, în formă continuată, prev. de art. 321 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (14 acte materiale - câte un act material pentru fiecare an în care au fost formulate cereri de plată pe suprafață, respectiv pentru fermierul B. pentru perioada 2012-2014, pentru fermierul C. pentru perioada 2012-2014, pentru fermierul D. pentru perioada 2011-2013, pentru fermierul E. pentru perioada 2012-2014 și pentru fermierul F. pentru perioada 2012-2013); fals informatic, în formă continuată, prev. de art. 325 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (9 acte materiale reprezentate de introducerea datelor aferente fermierilor B., pentru perioada 2012-2014, C., pentru perioada 2012-2014 și D., pentru perioada 2011-2013) și efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, în formă continuată, prev. de art. 250 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (219 acte materiale), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. și art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal început față de inculpata G., trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de: fals informatic, în formă continuată, prev. de art. 325 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (3 acte materiale reprezentate de introducerea în sistemul informatic al H. a datelor aferente fermierilor B., C., și D., la data de 21.05.2012 și 04.10.2012) și efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, în formă continuată, prev. de art. 250 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (trei acte materiale), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 25 C. proc. pen. și 1357 și urm. C. civ., a fost admisă acțiunea civilă formulată Agenția de plăți și Intervenții pentru Agricultură și a fost obligată inculpata A., la plata sumei de 272.257,79 RON, aferentă fermierilor/campaniilor agricole: D. (2011 - 2013) - 72.076,48 RON, B. (2012 - 2014) - 48.577,98 RON, C. (2012 - 2014) - 56.972,51 RON, E. (2012 - 2014) - 62.192,06 RON și F. (2012 - 2013) - 32.438,76 RON, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânzi și penalități calculate până la data plății efective, către partea civilă.

S-a constatat că, în vederea reparării prejudiciului cauzat, inculpata A. a achitat suma de 48.648,49 RON.

A fost respinsă acțiunea civilă formulată Agenția de plăți și Intervenții pentru Agricultură, față de inculpata G..

În baza art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 25 C. proc. pen. s-a dispus anularea înscrisurilor falsificate, pe baza cărora s-au obținut sau înlesnit obținerea pe nedrept de subvenții, în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață, respectiv:

- adeverința nr. x/08.03.2013 folosită în campania 2013 în vederea obținerii de fonduri în numele fermierului D.;

- cererile de plată pe suprafață, declarațiile de suprafață și anexele depuse la APIA în perioada 2012-2014 pentru fermierul B., respectiv nr. x, în perioada 2011-2013 pentru fermierul D., respectiv nr. x, în perioada 2012-2014 pentru fermierul E., respectiv nr. x și în perioada 2012-2014 pentru fermierul F., respectiv nr. x;

- cererile de deschidere a conturilor bancare la H. - Baia de Aramă și anexe, înregistrate sub nr. x/04.10.2012 pentru D., sub nr. x/21.05.2012 pentru B. și sub nr. x/21.05.2012 pentru C..

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse în dosarul penal nr. x/2016, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - S.T. Craiova, prin ordonanța din data de 10.11.2021, până la concurența sumei de 272.257,79 RON, asupra bunurilor imobile, mobile, inclusiv sume de bani, drepturi de creanță ori alte titluri de valoare, aparținând inculpatei A..

A fost revocată măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanța nr. 256/P/2016 din data de 09.11.2021, asupra cotei de 1/2 din imobilul - apartament situat în jud. Gorj, identificat cu nr. de carte funciară x Motru și nr. cadastral x;6 - aparținând inculpatei A..

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Craiova și partea civilă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

Prin decizia penală nr. 1684 din 20 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția Penală, s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Craiova și partea civilă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, împotriva sentinței penale nr. 51 din data de 18 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/2021, privind pe inculpatele A. și G..

A desființat în parte sentința sub aspectul laturii civile și rejudecând în aceste limite:

În baza art. 25 C. pen. și 1357 și urm. C. civ., a admis acțiunea civilă formulată Agenția de plăți și Intervenții pentru Agricultură și obligă pe inculpata G. în solidar cu coinculpata A., la plata către partea civilă a sumei de 177.626,97 RON (aferentă fermierilor D. (2011 - 2013) - 72.076,48 RON, B. (2012 - 2014) - 48.577,98 RON, C. (2012 - 2014) - 56.972,51 RON) cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânzi și penalități calculate până la data plății efective.

A obligat pe inculpata A. la plata către aceeași parte civilă a sumei de 94.630,82 RON (aferentă fermierilor E. (2012 - 2014) - 62.192,06 RON și F. (2012 - 2013) - 32.438,76 RON), cu titlu de daune materiale, la care se adaugă dobânzi și penalități calculate până la data plății efective.

A menținut măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanța nr. 256/P/2016 din data de 09.11.2021, asupra cotei de 1/2 din imobilul - apartament situat în jud. Gorj, identificat cu nr. de carte funciară x Motru și nr. cadastral x;6 - aparținând inculpatei G..

A menținut restul dispozițiilor care nu sunt contrare prezentei decizii.

Împotriva deciziei penale nr. 1684 din 20 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția Penală, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Craiova, la data de 09 noiembrie 2023.

În susținerea cererii de recurs în casație, Parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 pct. 8 C. proc. pen. "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal."

A solicitat admiterea recursului în casație și casarea deciziei penale nr. 1684 din data de 20.10.2023, pronunțată în apel de Curtea de Apel Craiova cu privire la încetarea procesului penal față de inculpata A. pentru săvârșirea infracțiunii de: folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept sau reținerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (14 acte materiale).

A apreciat că în cauză este incident cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - întrucât în mod eronat, instanța de control judiciar a menținut soluția de încetare a procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen. față de inculpată, pentru comiterea infracțiunii pentru care a fost trimisă în judecată, motivat de împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale, ignorând principiile statuate prin Hotărârea pronunțată la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, Un (PPU), Curtea de Justiție (Marea Cameră), din care rezultă următoarele:

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Astfel, instanța de apel a ignorat principiul conform căruia hotărârea preliminară este obligatorie de la data pronunțării sale pentru toate statele membre, potrivit art. 91 alin. (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, care are următorul cuprins:

"Hotărârea este obligatorie de la data pronunțării sale".

De altfel, hotărârea preliminară este obligatorie și conform dreptului intern, prevăzut în art. 2 alin. (9) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție, hotărârea preliminară interpretează norma de drept comunitar/unional, așa cum trebuia înțeleasă încă de la intrarea în vigoare a acesteia, fiind aplicabilă raporturilor juridice anterioare momentului pronunțării hotărârii preliminare, astfel că hotărârea preliminară nu creează sau modifică legea, ci este pur declarativă, cu consecința că, în principiu, produce efecte de la data la care norma interpretată a intrat în vigoare (Cauza C-455/08, Hotărârea din 23 decembrie 2009, pct. 39).

Totodată, principiul echivalenței și principiul efectivității impun instanței interne să aplice pentru respectarea dreptului Uniunii, în lipsa unei reglementări comunitare/unionale în materie, modalități procedurale care să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității) (Cauza C-2/06, Kempter, Hotărârea din 12 februarie 2008, Marea Cameră, pct. 57).

A arătat cu privire la principiul echivalenței că acesta are o aplicabilitate specială în cazul particular de combatere a fraudelor privind interesele financiare ale Uniunii, având în vedere că, potrivit articolului 325 alin. (2) din TFUE, pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare.

Curtea de Justiție la pct. 96 din decizie, a reținut că articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct în prezenta cauză.

Articolul 325 alin. (1) Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede următoarele:

"(1) Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii."

Articolul 2 alin. (1) din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (Convenția PIF) prevede astfel:

"(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menționate la articolul 1, precum și complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menționate la articolul 1 alin. (1) se pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționate și disuasive, inclusiv, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înțelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 [de euro]."

Articolul 2, alin. (1) din Convenția PIF impune statelor membre sa ia masurile necesare pentru a reprima orice fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, prin sancțiuni penale efective, proporționate și desuasive, urmând ca aceste state să se asigure că normele privind prescripția prevăzute de dreptul național permit o reprimare efectivă a acestui gen de infracțiuni (Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.SSIM.B.C.)

Prin Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, s-a reținut că instanțele naționale trebuie sa dea efect deplin obligațiilor ce decurg din acestea, precum și de a lăsa neapltcate dispozițiile interne care împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și desuasive.

Ca atare, în virtutea celor enunțate, a apreciat că instanțele naționale sunt obligate să lase neaplicate cele două decizii ale CCR, aplicarea acestora fiind apte de a crea un risc sistemic de impunitate.

În lumina celor statuate prin Hotărârea pronunțată de către CJUE, instanțele naționale nu pot aplica standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescritptie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite anterior datei de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a CCR, C.J.U.E. a reținut că situația juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum si din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale.

Or, existența unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerințele articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF. în speță, articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct. În consecință, revine, în principiu, instanțelor naționale sarcina de a da efect deplin obligațiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE și din articolul 2 alineatul (I) din Convenția PIF, precum și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care, în cadrul unei proceduri care privește fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni.

În asemenea împrejurări, ținând seama de necesara punere în balanță a acestui din urmă standard național de protecție, pe de o parte, și a dispozițiilor articolului 325 alineatul (li TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanță națională a standardului menționat pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii.

Pe de altă parte principiul aplicării legii penale mai favorabile nu este un drept absolut, așa cum nici principiul legalității incriminării și a pedepselor nu este unul absolut; ambele principii putând suferii ingerințe dacă interese superioare o cer.

În cazul de față, a considerat că și în situația în care Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 ar intra în coliziune cu principiul aplicării legii penale mai favorabile, așa cum este reglementat în art. 5 C. pen., prevalentă trebuie să aibă aplicarea Hotărârii CJUE, potrivit considerentelor anterioare.

Raportat la cele anterioare, observând că au fost efectuate în cursul urmăririi penale acte procedurale, care au avut efect întreruptiv al termenului de prescripție, a apreciat că în cauză nu a intervenit prescripția răspunderii penale a inculpatei în condițiile Noului C. pen. (Legea 286/2009), impunându-se examinarea pe fond a acuzației aduse.

Față de aspectele menționate, în opinia reprezentantului Ministerului Public, în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripție, întrucât, dând prevalență principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. proc. pen. privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură întocmite anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Craiova în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Craiova a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident atunci când, în raport de actele și lucrările existente la dosar la data pronunțării hotărârii definitive, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În aceste coordonate, se constată că motivul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpatei A. -în ceea ce privește infracțiunea de folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept sau reținerea pe nedrept de fonduri ori active din bugetul Uniunii Europene sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (14 acte materiale).

În concret, instanța de apel a reținut, față de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) și data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripție prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.. Așadar, a opinat în sensul că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 și 02.06.2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, reprezintă în cauza de față "legea penală mai favorabilă", astfel că urmează a se raporta la termenul general al prescripției răspunderii penale.

Aplicând aceste considerații în cauza de față, Curtea de Apel a constatat că pentru infracțiunea prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. (14 acte materiale, câte un act material pentru fiecare an în care au fost formulate cereri APIA folosindu-se înscrisuri false, incomplete, inexacte, pentru fiecare din cei cinci fermieri, respectiv B. (pentru perioada 2012-2014), C. (pentru perioada 2012-2014), D. (pentru perioada 2011-2013), E. (pentru perioada 2012-2014) și F. (pentru perioada 2012-2013), pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi, termenul de prescripție este de 8 ani, conform prevederilor art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termen care a început să curgă în anul 2014 și s-a împlinit în anul 2022.

Preliminar efectuării examenului de legalitate a deciziei recurate, Înalta Curte constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracțiunea prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care face parte din Secțiunea a 41-a "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene", infracțiune ce poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudența sa.

Sfera de aplicare a deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate de recurenta DNA atât în scris, cât și pe parcursul dezbaterilor, se limitează la domeniul infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidență atât din cuprinsul tratatelor și a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE; art. 325 alin. (1) TFUE; art. 2 alin. (1) din Convenția PIF 1995), precum și din cuprinsul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-107/23 din 24.07.2023.

Potrivit art. 325 alin. (1) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene "Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii...".

Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților [Uniunii] Europene (PIF) definește frauda ce aduce atingere intereselor financiare ale acestora prin art. 1 și 2, texte al căror conținut a fost transpus în legislația internă în cadrul art. 18

1

- art. 18

5

din noua secțiune denumită "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene" introdusă în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (Cartea a II-a, Titlul I din Legea nr. 161/2003). În expunerea de motive a legii ce transpune prevederile Convenției și incriminează infracțiunile împotriva intereselor financiare ale UE, se detaliază domeniul de aplicare și sfera subiecților vizați de noua reglementare.

Procedând în acest context la examinarea argumentelor invocate de parchet în susținerea cererii de recurs în casație relativ la împlinirea termenului de prescripție, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:

"cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituțională a României a constatat că:

"soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

În considerentele acestei din urmă decizii, instanța de control constituțional a reținut următoarele: (...) deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72); în consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale (paragraful 74); așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate (paragraful 76).

Prin urmare, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1) din C. pen., fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripție, calculat de la momentul săvârșirii faptei, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Așadar, decizia instanței de control constituțional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forță juridică a instituției prescripției speciale, cu consecința revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit.

Potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripția înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.

În aceste coordonate, în prezenta cauză, Înalta Curte, în acord cu cele reținute prin decizia recurată, constată că pentru infracțiunea prevăzută de art. art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 2 ani la 7 ani închisoare, ceea ce conduce la un termen general al prescripției de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.

Având în vedere că potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. coroborat cu Decizia nr. 5/11.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii, termenul de 8 ani s-a împlinit în anul 2022.

Apreciază Înalta Curte că nu poate fi primită susținerea parchetului în sensul că, în raport de Decizia pronunțată la data de 24 iulie 2023 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, nu s-a împlinit termenul de prescripție.

Prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la data de 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Brașov, instanța de contencios european a statuat următoarele:

Articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

Printre altele, în această decizie, s-a reținut:

"contrar standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanței de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2002, standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puțin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar și înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.

În asemenea împrejurări, ținând seama de necesara punere în balanță a acestui din urmă standard național de protecție, pe de o parte, și a dispozițiilor articolului 325 alin. (1) TFUE și ale articolului 2 alin. (1) din Convenția PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanță națională a standardului menționat pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, EU:C:2021:1034, punctul 212).

În consecință, este necesar să se considere că instanțele naționale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicționale prin care se urmărește sancționarea pe plan penal a infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menționat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale."

În acord cu cele reținute prin decizia recurată, se constată că din considerentele deciziei CJUE invocate de parchet, rezultă că aplicabilitatea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale trebuie limitată doar cu privire la actele de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 (data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial) și 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022), fără a putea fi aplicată în mod retroactiv, astfel încât să neutralizeze efectul de întrerupere al unor acte de procedură efectuate anterior datei de 25 iunie 2018.

Deopotrivă, reține Înalta Curte că prin jurisprudența sa constantă CJUE a subliniat că, cerințele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, I., C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 și 223).

În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reținut că "principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii" (pct 60).

Totodată, se impune a se preciza că CEDO a sancționat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].

Deopotrivă, CEDO sancționează, din perspectiva previzibilității, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenței (Dragotoniu și Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situația juridică pe care ar crea-o schimbarea modalității de evaluare și aplicare a instituției succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaților.

Dreptul Uniunii impune instanței naționale să lase neaplicate dispoziții legale sau practici naționale, însă nu în orice condiții. Un standard dublu de regim sancționator aplicabil persoanelor care săvârșesc infracțiuni ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept.

Principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispozițiilor legale în vigoare și în modul lor de aplicare, astfel încât orice subiect să își poată determina, în mod previzibil, conduita (Decizia CCR nr. 390/2021, pct. 86).

Instanțele judecătorești nu pot ca, de la caz la caz, să lase neaplicate prevederi legale sau decizii obligatorii ale CCR ori ÎCCJ, după cum nu pot da valoare juridică proprie și nici conținut propriu-zis unor noțiuni ca "risc sistemic de impunitate", sau "fraudă gravă intereselor financiare ale UE", ori "cauze a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorități" dacă acestea nu au o reglementare legală, pentru că într-o asemenea situație s-ar deschide calea arbitrariului. Instanțele trebuie să se limiteze la conținutul prevederilor legale, urmare transpunerii Directivei PIF astfel cum a fost înlocuită prin Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (art. 16 din Directivă).

Problematica limitelor interpretării judiciare a unor norme de incriminare se subsumează standardului privitor la previzibilitatea legii penale.

De asemenea, Curtea de la Strasbourg amintește, în jurisprudența sa, despre caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, deoarece "Justițiabilul trebuie să poată ști, pornind de la formularea dispoziției relevante și, după caz, cu ajutorul interpretării ei de către instanțe sau beneficiind de asistență judiciară, ce fapte și omisiuni angajează răspunderea sa penală și ce pedeapsă riscă pentru acestea" (cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franței, pct. 29; Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140; Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 79).

Nu în ultimul rând, dreptul Uniunii protejează justițiabilii prin art. 49 alin. (1) din Cartă, de o interpretare arbitrară. Instanța nu va putea anihila, sub niciun temei, respectarea principiului legalității incriminării și pedepselor, și nici a principiilor ce derivă direct din acesta, respectiv interdicția ultraactivității sau retroactivității unei legi penale mai severe într-o cauză ce se află în curs de judecată.

Așadar, necesitatea respectării și asigurării principiului predictibilității actului de justiție se opune ignorării jurisprudenței anterioare constante și pronunțării unei soluții diferite în cauza pendinte. O astfel de reformare jurisprudențială sau rezolvare eminamente diferită unei situații juridice similare, chiar identice din perspectiva obiectului judecății și incidenței instituției prescripției, ar putea pune în discuție încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO, atât timp cât, în cazul unor situații similare se pot pronunța soluții ireconciliabile și evident mai severe decât cele ce se subsumează unei jurisprudențe constante (condamnare vs. încetarea procesului penal). (ICCJ, secția Penală, decizia penală nr. 398/RC din 23 iunie 2023).

În acest context argumentativ, cu referire la critica ce vizează nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că aceasta este ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât la acest moment, în chestiunea supusă analizei, schimbarea intempestivă a jurisprudenței consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO.

Pentru aceste considerente, va respinge recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei penale nr. 1684 din data de 20 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A., în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată G., în cuantum de 680 RON va rămâne în sarcina statului.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchet, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova împotriva deciziei penale nr. 1684 din data de 20 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A., în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată G., în cuantum de 680 RON rămâne în sarcina statului.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2024.