ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 971/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat art. 13 pct. 5 din Convenția din 23 septembrie 1989 despre condițiile generale de transport mărfuri în trafic internațional pe Dunăre, art. 1982, art. 2435 și art. 2445-2459 C. civ. și art. 683 Codul comercial.

Prin sentința civilă nr. 75 din 15.01.2024, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă, s-a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare și s-a admis excepția necompetentei teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale, instanța a reținut incidența prevederilor art. 181

1

alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora competența este una exclusivă, și anume judecătoria de la sediul creditorului, astfel că excepția necompetenței materiale a judecătoriei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

Referitor la excepția necompetenței teritoriale, judecătoria a apreciat că dispozițiile art. 181

1

alin. (1) din Legea nr. 71/2011 trebuie să fie înlăturate de la aplicare, în ceea ce privește competența teritorială, urmând a se stabili competența potrivit dispozițiilor Cărții a VII-a.

În ceea ce privește aplicarea art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., instanța a reținut că acesta instituie o normă de competență reziduală în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, incidentă doar în situația imposibilității de a determina instanța aptă să soluționeze cauza, în baza temeiurilor de competență teritorială de drept comun, instituite de prevederile Capitolul II, Titlul III din Cartea I C. proc. civ.

În continuare, judecătoria a reținut incidența art. 107 alin. (1) C. proc. civ. și, față de sediul creditoarei, situat în Olanda, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei de la sediul debitoarei C. S.R.L., din municipiul Constanța.

Prin sentința nr. 1950 din 29 februarie 2024, pronunțată de Judecătoria Constanța, secția civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competență a fost suspendată din oficiu judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În argumentarea soluției, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 181

1

din Legea nr. 71/2011 și, constatând existența unui element de extraneitate, respectiv sediul creditorului, a făcut aplicare dispozițiilor art. 1072 C. proc. civ.

În contextul în care competența teritorială a instanțelor române nu poate fi stabilită prin raportare la normele derogatorii prevăzute în legi speciale, care stabilesc un caz de competență teritorială exclusivă, judecătoria a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora Judecătoria Sectorului 1 București este competentă teritorial să soluționeze prezenta cauză.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între Judecătoria Sectorul 1 București și Judecătoria Constanța, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat încuviințarea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat în condițiile art. 2445 și urm. C. civ.

Potrivit art. 181

1

din Legea nr. 71/2011, astfel cum a fost introdus prin art. III pct. 24 din O.U.G nr. 79/2011, modificat prin art. I pct. 22 din Legea nr. 60/2012 și art. IV din O.U.G. nr. 1/2016, "încuviințarea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat prevăzută de art. 2445 C. civ. este de competența judecătoriei în a cărei circumscripție își are domiciliu sau, după caz, creditorul".

Având în vedere faptul că sediul creditorului este în Olanda, litigiul are un element de extraneitate, urmând a se aplica regulile prevăzute în Cartea a VII - a C. proc. civ., intitulată "Procesul civil internațional".

La verificarea competenței internaționale, potrivit art. 1071 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță aflată în conflict a reținut dispozițiile art. 1066 C. proc. civ., potrivit cărora "sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită, respectiv sediul principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii".

Prin urmare, raportat la sediul celor doi pârâți, aflat pe teritoriul României, ambele instanțe aflate în conflict au apreciat că sunt competente internațional să soluționeze cauza.

În continuare, pentru stabilirea competenței teritoriale, relevante sunt dispozițiile art. 1072 C. proc. civ. potrivit cărora "(1) când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale. (2) Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București".

Verificând incidența alin. (1) al art. 1072 C. proc. civ. în stabilirea competenței teritoriale, Înalta Curte constată că pentru încuviințarea executării ipotecii mobiliare, legiuitorul a prevăzut la art. 181

1

din Legea nr. 71/2011 dispoziții ce instituie competența teritorială exclusivă în favoarea judecătoriei de la sediul creditorului, dispoziții care au un caracter special față de normele generale prevăzute în C. proc. civ. la Titlul III Capitolul II, care reglementează competența teritorială a instanțelor judecătorești.

Sub acest aspect, înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziție specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia generalibus derogant.

Așadar, normele generale prevăzute în C. proc. civ. la Titlul III Capitolul II, care reglementează competența teritorială a instanțelor judecătorești nu sunt aplicabile, întrucât în cauză este incidentă norma specială prevăzută la art. 181

1

din Legea nr. 71/2011, raportat la obiectul litigiului, care stabilește un caz de competență teritorială exclusivă, în favoarea judecătoriei în a cărei circumscripție își are domiciliul sau, după caz, sediul creditorul, contrar celor reținute de prima instanță aflată în conflict.

Întrucât potrivit normei speciale evocate, derogatorii de la normele generale de competență, nu se poate identifica instanța competentă să soluționeze cauza, în aplicarea dispozițiilor art. 1072 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 181

1

din Legea nr. 71/2011, față de sediul creditorului situat în Olanda, instanța supremă constată că devin aplicabile dispozițiile alin. (2) ale art. 1072 C. proc. civ., potrivit cărora Judecătoria Sectorul 1 București este competentă teritorial.

În consecință, Înalta Curte în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2024.