ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 66/2023

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 mai 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate existența viciilor ascunse ale construcției și, pe cale de consecință, să se dispună reducerea corespunzătoare a prețului imobilului, respectiv reducerea prețului cu 48.840 euro; să se constate caracterul de clauza abuzivă a clauzei penale și, pe cale de consecință, să se dispună anularea acesteia; obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri, pentru nerespectarea obligației de contabilizare corecte a plăților efectuate de reclamanți în virtutea executării contractului și obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

La data de 24 august 2017 a fost depusă la dosar cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților formulată de D..

Prin încheierea de ședință din 9 octombrie 2017, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților formulată de D..

Prin încheierea de ședință din 4 octombrie 2018, tribunalul a respins cererea de recuzare a expertului E., ca neîntemeiată și a constatat nulitatea raportului de expertiză efectuat de către expert E. pentru nerespectarea obligației de a convoca părțile la fața locului și s-a dispus refacerea raportului de expertiză, în condițiile art. 335 C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 18 octombrie 2018, tribunalul a respins o nouă cerere de recuzare a expertului E., ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 11 iunie 2020, instanța a respins obiecțiunile intervenientului la raportul de expertiză, apreciind în mod întemeiat că experții au răspuns în integralitate obiectivelor stabilite potrivit competenței acestora, și nu se impune refacerea sau completarea raportului.

Prin sentința civilă nr. 816 din 25 iunie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea principală, a constatat existența viciilor ascunse și a dispus reducerea prețului imobilului apartament nr. x, situat la mansarda imobilului din București, Calea x J, din complexul Giulești "F.", situat pe Tronson D (Lot D5), cu suma de 4.450 euro, a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei penale inserată în contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/25.01.2012 de notarul public G., prin care s-a stabilit că în cazul în care cumpărătorii nu achită trei rate consecutive, sau, în decursul unui an nu achită trei rate neconsecutive, contractul se consideră reziliat de drept, iar vânzătoarea este îndreptățită să păstreze cu titlu de clauză penală, plățile parțiale făcute de cumpărători până la momentul rezilierii, a respins în rest cererea principală, a admis cererea de intervenție accesorie în interesul reclamanților formulată de intervenientul accesoriu D..

Împotriva sentinței civile nr. 816 din 25 iunie 2020 și împotriva încheierilor din 04.10.2018, 18.10.2018, 11.06.2020 au declarat apel reclamanții A., B. și intervenientul D., prin care au solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în tot a acțiunii, referitoare la respingerea sumei de 44.390 euro aferentă capătului I din cerere, la respingerea sumei de 3.000 RON aferentă capătului 3 din cerere, la respingerea sumei de 30.000 RON aferentă capătului 4 din cerere și la respingerea, în parte, a cheltuielilor de judecată.

Pârâta C. S.R.L. a declarant apel împotriva sentinței civile nr. 816 din 25 iunie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 271 din 15 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții-reclamanți A., B. și apelantul-intervenient D., împotriva încheierilor din 4 octombrie 2018, 18 octombrie 2018, 11 iunie 2020 și a sentinței civile nr. 816 din 25 iunie 2020 și de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 816 din 25 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B. și intervenientul D. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 271 din 15 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă

Printr-o primă critică, recurenții susțin că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat acestei critici, recurenții arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 332 C. proc. civ. coroborate cu art. 42 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la recuzarea expertului tehnic judiciar.

Consideră că în mod greșit, prin decizia recurată, au fost menținute ca fiind legale și temeinice încheierile de ședință din 4 octombrie 2018 și 18 octombrie 2018, apreciindu-se că nu a fost incidentă nicio situație care să creeze suspiciuni asupra imparțialității expertului, precum și faptul că, în situația refacerii raportului de expertiză pentru neîndeplinirea obligației de convocare a părților, expertul nu devine de drept, incompatibil.

În opinia recurenților, dacă un expert tehnic judiciar efectuează un prim raport de expertiză care, ulterior, este anulat, atunci expertul respectiv devine incompatibil, deoarece acesta își formează o părere cu privirea la starea de fapt, fiind greu de acceptat faptul că același expert va reveni asupra propriei opinii.

Arată că prin încheierea de ședință din data de 04.10.2018 este respinsă o primă cerere de recuzare a domnului expert E., deși în motivele expuse în cererea de recuzare a fost dovedit faptul că primul expert tehnic judiciar a utilizat fotografii de pe internet, denaturând starea de fapt.

În același sens, prin încheierea de ședință din data de 18 octombrie 2018 este respinsă o a doua cerere de recuzare formulată împotriva domnului expert E., instanța de apel menținând această încheiere ca fiind legală și temeinică cu motivarea că nu au existat critici concrete asupra imparțialității acestuia.

Consideră că instituția recuzării reprezintă mijlocul juridic pus la îndemâna părților pentru a se evita arbitrariul sau reținerea unei stări de fapt fondată pe idei preconcepute, asupra cărora expertul și-a format o părere, iar art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. instituie o prezumție legală de lipsă de imparțialitate în cazul în care expertul tehnic și-a exprimat părerea cu privire la aspectele tehnice relevante.

Mai mult, legea nu stipulează expres că efectuarea unei noi expertize ar conduce automat la inaplicabilitatea motivelor de recuzare, iar în prezenta cauză recurenții apreciază că prezumția legală a lipsei imparțialității nu a fost răsturnată.

O altă critică subsumată pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. se referă la faptul că instinta de apel a încălcat dreptul la apărare al recurenților, principiul aflării adevărului și dispozițiile art. 337 C. proc. civ.

Recurenții consideră că prin decizia recurată, în mod eronat s-a menținut ca legală și temeinică încheierea de ședință din 11 iunie 2020, prin care sunt respinse obiectiunile formulate de intervenientul accesoriu cu motivarea că acestea nu reprezintă veritabile critici ale raportului de expertiză, ci reprezintă o nemulțumire a apelanților privind situația de fapt, respectiv evaluarea prejudiciului, situație care nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de legiuitor pentru refacerea sau completarea unui raport de expertiză și pot fi supuse instanței numai la soluționarea pe fond a cauzei.

Opinează că aceste considerente reținute de instanța de apel sunt contrare dispozițiilor legale prevăzute de art. 337 C. proc. civ., acest articol având denumirea de "lămurire sau completare a raportului", astfel că nu se menționează faptul că raportul de expertiză trebuie refăcut, ci doar lămuriri cu aspectele neclarificate sau dacă există neconcordanțe reținute, chiar și prin comparație cu alte dovezi de la dosarul cauzei.

Arată că aplicarea corectă și legală a dispozițiilor art. 337 C. proc. civ. ar fi presupus ca instanțele de fond să nu lase nelămurite aspectele de fapt învederate, mai ales că între cele două rapoarte de expertiză prezente la dosarul cauzei se observă contradicții între întinderea prejudiciului.

Mai mult, consideră că instanța de apel se afla în eroare cu privire la natura obiecțiunilor la raportul de expertiză, deoarece acestea nu reprezintă apărări de fond și acestea nu trebuie supuse instanței doar la soluționarea pe fond a cauzei.

Deși instanța de apel a apreciat că obiecțiunile formulate reprezintă o nemulțimire a recurenților cu privire la evaluarea prejudiciului, arată că evaluarea efectuată de către cei trei experți tehnici judiciari nu se poate modifica prin apărările pe fondul cauzei, aceasta valoarea a fost reținută de instanțele de fond întocmai, respectiv suma de 4.450 Euro; întinderea prejudiciului reprezintă o chestiune de fapt care poate fi apreciată prin expertiza tehnică judiciară, însă această valoare trebuie să fie calculată conform dispozițiilor legale, tocmai pentru ca valoarea prejudiciului sa fie legală.

Respectarea principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea instanței de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Recurenții apreciază că decizia recurată nu exprimă adevărul, fiind dată cu încălcarea normelor de drept procesual civil, iar dreptul la apărare le este încălcat, aceștia neputând dovedi valoarea reală sau întinderea prejudiciului.

Susțin că este nelegal să nu se admită obiecțiunile intervenientului accesoriu, având în vedere faptul că în expertiză sunt prezentate fapte contradictorii, pe de o parte se omite să se menționeze că este afectată întreaga structură a acoperișului, prezenta mucegaiului în toate încăperile și elementele construcției, iar pe de altă parte la obiectivul nr. 5 se răspunde că "în timp, se poate ajunge la posibilitatea surpării acoperișului", imobilul necorespunzând la cerința esențială - rezistența și stabilitatea construcției.

Astfel, la dosarul cauzei se regăsesc două rapoarte de expertiză contradictorii, în timp ce în primul raport de expertiză se reține prezenta mucegaiului (răspuns obiectiv nr. 6) și afectarea totală a acoperișului, în cel de-al doilea raport de expertiză efectuat de trei experți se rețin suprafețe minore și lipsa mucegaiului.

De aceea, recurenții apreciază că instanța de apel le-a încălcat dreptul la apărare și principiul aflării adevărului, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 337 C. proc. civ.

Recurenții mai susțin și faptul că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității în procesul civil prevăzut în art. 9 C. proc. civ., dar și rolul activ al judecătorului.

Sub un prim aspect, arată că instanța de apel a omis să analizeze motivul 3 de apel referitor la motivarea contradictorie a capătului 1 din cererea introductivă (pagina 6 din cererea de apel), încălcând principiul disponibilității.

În ceea ce privește al doilea aspect, recurenții consideră că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv menționează faptul că daunele morale trebuiau cerute în temeiul art. 1712 C. civ., fără a pune în dicuție calificarea juridică corectă cu privire la capătul de cerere referitor la daunele morale.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a efectuat o interpretare eronată a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. cu referire la cheltuielile de judecată respinse intervenientului accesoriu aferente cererilor de recuzare.

Întrucât art. 453 C. proc. civ. face referire la întregul proces, rezultă că partea care pierde trebuie să fie obligată la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă, indiferent că unele taxe judiciare de timbru țin de unele cereri incidentale, cu atât mai mult cu cât acestea au constituit mijloace de apărare efectuate pentru câștigarea procesului.

Cererea de intervenție accesorie a fost admisă în totalitate, astfel că toate taxele judiciare de timbru efectuate de către intervenientul accesoriu trebuiau suportate de către partea adversă și, deci, se impunea acordarea și a sumei de 200 RON aferentă celor două cereri de recuzare formulate în cauză.

Recurenții au invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, acest fapt echivalând cu nemotivarea deciziei.

Astfel, din lecturarea deciziei recurate se observă că motivarea acesteia este copiată aproape în integralitate din motivare sentinței tribunalului, fără a răspunde, în mod real și concret, motivelor de critică, nesocotind astfel jurisprudența CEDO.

De asemenea pentru soluția capătului 1 din cerere, instanța de apel nu a motivat de ce reducerea prețului imobilului trebuie efectuată ci suma de 4.450 Euro, ci doar efectuează o referire generică la raportul de expertiză, însă aceasta nu reprezintă o motivare convingătoare, iar, în atare situație, este imposibil de exercitat controlul judiciar.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții consideră că instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a legii în ceea ce privește pretențiile respinse, prin raportare la dispozițiile art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ., art. 1530 C. civ., precum și a dispozițiilor prevăzute în art. 1531 alin. (3) C. civ. coroborate cu art. 58 C. civ. și art. 1381 C. civ.

În ceea ce privește soluția capătului 1 din cerere, instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ., unde este prevăzut că:

"în temeiul obligației vânzătorului de garanție contra viciilor, cumpărătorul poate obține, după caz [...] reducerea corespunzătoare a prețului."

Prin decizia recurată s-a reținut că deficiențele trebuie raportate la prețul actual al imobilului, de 40.958 euro, iar nu raportat la prețul de achiziție, prin urmare această contravaloare este de 4.450 euro; or, dispozițiile art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ. se referă la prețul de achiziție pe care cumpărătorul l-a achitat vânzătorului de la momentul vânzării, fiind nelegal ca această sumă să fie mai mică în ipoteza în care prețul de piață al imobilului se diminuează; reducerea corespunzătoare a prețului trebuie să înglobeze o sumă mai mare, conform celor reținute în raportul de expertiză.

Pe de altă parte, recurenții susțin că decizia recurată este dată și cu aplicarea normelor de drept material speciale în materia evaluării proprietăților imobiliare, respectiv încălcarea normativelor ANEVAR GEV 630 privind Evaluarea bunurilor imobile, în ce privește raportul de expertiză omologat de prima instanță și menținut în apel care a fost efectuat cu încălcarea Standardului ANEVAR GEV 630, deoarece la obiectivul nr. 4 trebuia să se aplice abordarea prin cost în vederea evaluării, lucru care nu s-a întâmplat.

Pe cale de consecință, susțin că modul de stabilire a deprecierii valorii lucrului vândut afectat de vicii ascunse pune în discuție aplicarea dispozițiilor legale ce reglementează modul de calcul privind evaluarea bunurilor imobile, astfel că această critică poate fi încadrată în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția capătului 3 din cerere, referitor la respingerea sumei de 3.000 RON reprezentând despăgubiri, instanța de apel a apreciat că reclamanții nu au administrat dovezi în sensul dovedirii neregularităților din contabilitatea pârâtei.

Recurenții consideră că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1530 C. civ., întrucât s-a reținut ca nefiind incidente aceste dispoziții legale, însă neexecutarea culpabilă se reține chiar și la simpla culpă a pârâtei, aspect dovedit din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Apreciază că instanța de apel trebuia să facă o aplicare a dispozițiilor art. 1531 alin. (3) C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 58 C. civ. și art. 1381 C. civ., mai ales că s-a reținut existența unui prejudiciu de ordin moral în sensul că "nu se contestă existența unui prejudiciu de ordin moral suferit de către reclamanți, cauzat de prezentul litigiu2.

Or, dacă instanțele de fond au reținut, în mod corect și legal, faptul că există un prejudiciul moral, acestea refuză să facă aplicarea normelor de drept material referitoare la daune morale, pe motiv că "admiterea capetelor de cerere privind constatarea viciilor ascunse și caracterul abuziv al clauzei penale reprezintă o reparație suficientă."

Apreciază că instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a legii, mai exact a dispozițiilor art. 1531 alin. (3) C. civ., întrucât această normă legală face referire la "creditorul [care] are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial", astfel că nu se poate confunda prejudiciul nepatrimonial cu prejudiciul patrimonial, doar acest din urma prejudiciu fiind susceptibil de evaluare și reparare integrală.

Arată că nu este legal a se susține că dacă se acordă sume de bani în temeiul unui drept (art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ.) conduce automat la excluderea acordării daunelor morale solicitate în temeiul altui drept (art. 1351 alin. (3) C. civ.), C. civ. statuând că recurenții au dreptul "și la" repararea prejudiciului nepatrimonial, ce reprezintă o suma diferită de bani.

Pe de altă parte, faptul că acțiunea a fost admisă în parte, arată că viciile ascunse sunt grave și că au dovedit fapta ilicită a pârâtei de latura să producă un prejudiciu moral.

Totodată, opinează că instanța de apel în mod eronat a constatat că este necesară existența unor dovezi suplimentare pentru dovedirea unui "prejudiciu moral suplimentar", fiind în dezacord cu practica judiciară, mai ales că existența unor dovezi medicale nu reprezintă prin ele însele o condiție sine qua non pentru acordarea daunelor morale.

Pe cale de consecință, recurenții solicită instanței de recurs să aprecieze ca fondat acest motiv de casare și să dispună casarea parțială a deciziei recurate, în sensul rejudecării apelului declarat de aceștia.

Solicită admiterea recursului, casarea parțială a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel doar sub aspectul rejudecării apelului declarat de aceștia, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată de la fond, apel și recurs.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 mai 2022, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 2 noiembrie 2022, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 18 ianuarie 2023, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, din perspectiva punctului 5 al art. 488 C. proc. civ., din expunerea argumentelor în susținerea cererii de recurs se constată că recurenții au invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 332 C. proc. civ. coroborat cu art. 42 alin. (1) din același cod, cu privire la recuzarea expertului tehnic judiciar.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel, printr-o integrală și completă analiză a dispozițiilor legale incidente, a reținut cu justețe că aspectele invocate nu relevă incompatibilitatea expertului vizat de cererile de recuzare.

În concret, în ceea ce privește legalitatea încheierilor apelate (încheierea din 04.10.2018 și încheierea din 18.10.2018), argumentat și legal motivat, instanța de control judiciar a arătat că în situația refacerii raportului de expertiză pentru neîndeplinirea obligației de convocare a părților, expertul nu devine de drept incompatibil; că nemulțumirea petenților vizează refacerea expertizei de către același expert judiciar, neexistând critici concrete asupra imparțialității acestuia.

Înalta Curte subliniază că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la stabilirea situației de fapt ori la modalitatea de analiză a probatoriului administrat în cauză nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, în mod greșit recurenții se prevalează și de o pretinsă încălcare a dreptului la apărare, a principiului aflării adevărului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., și a rolului activ al judecătorului, precum și de o greșită aplicare a dispozițiilor art. 337 C. proc. civ., întrucât recurenții s-au raportat strict la chestiuni de fapt, întreaga argumentare vizând exclusiv opiniile acestora asupra rapoartelor de expertiză întocmite în cauză și asupra obiecțiunilor la raportul de expertiză, cu scopul de a dovedi valoarea reală sau întinderea prejudiciului, aspecte ce excedează controlului instanței de recurs.

Este știut că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă că, la termenul de judecată din 11.06.2020, tribunalul a respins obiecțiunile intervenientului la raportul de expertiză, apreciind în mod întemeiat că experții au răspuns în integralitate obiectivelor stabilite potrivit competenței acestora, și nu se impune refacerea sau completarea raportului. S-a reținut că, în concret, apelanții sunt nemulțumiți de concluzia la care au ajuns experții privind situația de fapt, respectiv evaluarea prejudiciului, situație care nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de legiuitor pentru refacerea sau completarea unui raport de expertiză, și pot fi supuse cenzurii instanței numai la soluționarea pe fond a cauzei.

În chestiunea dovedirii întinderii prejudiciului, prin recursul declarat, reclamanții și intervenientul au mai susținut contradictorialitatea celor două rapoarte de expertiză (în timp ce în primul raport de expertiză se reține prezența mucegaiului (răspuns obiectiv nr. 6) și afectarea totală a acoperișului, în cel de-al doilea raport de expertiză efectuat de trei experți se rețin suprafețe minore și lipsa mucegaiului), aspecte ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât vizează netemeinicia hotărârii atacate, soluția pe fondul pricinii, a căror verificare excedează limitelor recursului, așa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

Cele expuse în argumentarea recursului îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, întrucât susținerile recurenților se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanță care, în speță, nu coincid cu așteptările părților, însă simpla nemulțumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanței în sensul menținerii soluțiilor de respingere a cererilor de recuzare și a cererii de completare a raportului de expertiză nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva art. 488 C. proc. civ.

Astfel, deși se prevalează de o pretinsă încălcare a normelor procesuale, întreaga construcție a recursului se fundamentează pe o apreciere generală a situației de fapt, recurenții rezumându-se la a-și exprima nemulțumirea cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, făcând trimitere strict la elementele de fapt (questio facti) reținute de instanțele devolutive, la modul de administrare al probelor, aspecte ce contravin specificului căii de atac a recursului, așa cum s-a arătat.

Recurenții au mai susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la cheltuielile de judecată respinse intervenientului accesoriu, aferente cererilor de recuzare, însă și aceste critici sunt nefondate.

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.:

"partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată".

Din analiza acestor dispoziții legale, rezultă că doar partea care pierde procesul poate fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să-i plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Or, așa cum a constatat și instanța de prim control judiciar, ambele cereri de recuzare au fost respinse, astfel încât cheltuielile ocazionate de soluționarea acestora nu pot fi puse în sarcina părții adverse, dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. fiind corect interpretate și aplicate.

Nefondată este și critica potrivit căreia motivarea hotărârii "este copiată aproape în integralitate din motivarea sentinței tribunalului, fără a răspunde, în mod real și concret, motivelor de critică", nesocotind astfel jurisprudența CEDO.

Este indiscutabil faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât, efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Totodată, motivarea hotărârii nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, rezultă că examinarea în ansamblu a criticilor din cererea de apel echivalează cu cercetarea fondului litigiului.

În soluționarea cauzei, instanța de apel a ținut cont de toate garanțiile procesului echitabil și a procedat la examinarea efectivă a problemelor de fond supuse judecății, soluția pronunțată fiind rezultatul analizei judiciare specifice, în funcție de situația de fapt și de probele administrate.

Așa fiind, cum instanța de apel a respectat exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., iar criticile recurenților nu susțin nemotivarea sau existența unor motive străine de natura cauzei și nici contradictorialitatea (neexistând nici contradicții de raționamente și nici contradictorialitate între considerente și dispozitiv), nu poate fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat, având în vedere circumstanțele speței, cele mai importante argumente ale părților, iar faptul că recurenții nu sunt de acord cu interpretarea dată situației de fapt și prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu echivalează cu lipsa silogismului judiciar care a stat la baza hotărârii recurate.

Astfel, hotărârea judecătorească se întemeiază pe o analiză concretă a situației de fapt, pe baza probelor administrate, a constatărilor raportului de expertiză omologat de prima instanță, în raport cu condițiile prescrise de lege pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut și cu celelalte temeiuri indicate de reclamanți în susținerea pretențiilor deduse judecății.

Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt, se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, acest atribut aparținând exclusiv instanței de apel, ca instanță devolutivă, iar nu instanței de recurs.

Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, de care se prevalează recurenții, nu-l poate transforma pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, în condițiile în care instanța de apel a examinat problema de fond supusă judecății, analizând în mod efectiv susținerile și apărările formulate în cauză.

De asemenea, nu poate fi reținută o încălcare de către instanța de apel a principiului disponibilității, astfel cum consideră recurenții, cererea fiind soluționată cu respectarea limitelor învestirii și a temeiurilor de drept invocate.

Astfel, sunt nefondate susținerile recurenților conform cărora instanța de apel a încălcat principiul disponibilității în procesul civil, prevăzut de art. 9 C. civ., dar și rolul activ al judecătorului, prin aceea că nu a pus în discuția părților calificarea juridică corectă cu privire la capătul de cerere privind daunele morale, refuzând să soluționeze capătul de cerere privind daunele morale pe motiv că acestea nu sunt întemeiate pe dispozițiile art. 1712 C. civ.

Înalta Curte subliniază că regula iura novit curia, care obligă judecătorul să identifice normele de drept aplicabile speței, nu permite acestuia să schimbe cauza cererii de chemare în judecată, respectiv situația de fapt calificată juridic de către reclamant, întrucât se opun prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care obligă judecătorul să se pronunțe în limitele în care a fost învestit.

Prin urmare, judecătorul nu se poate substitui părții, modificând fundamentul pretențiilor deduse judecății în cazul în care constată că strategia procesuală a acesteia nu este în măsură să asigure realizarea dreptului subiectiv afirmat prin cerere.

În speță, instanța de apel nu a refuzat să soluționeze cererea privind acordarea de daune morale, așa cum se pretinde, ci s-a pronunțat în mod legal asupra acesteia, ținând seama de modul în care părțile au înțeles să învestească prima instanță și să-și argumenteze pretențiile, verificând aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii (constarea existenței viciilor ascunse ale construcției și, pe cale de consecință, reducerea corespunzătoare a prețului imobilului, respectiv reducerea prețului cu 48.840 euro; constatarea caracterului de clauza abuzivă a clauzei penale și, pe cale de consecință, anularea acesteia; obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de despăgubiri și obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale), în limitele în care apelanții au înțeles să învestească instanța de prim control judiciar (respingerea sumei de 44.390 euro aferentă capătului I din cerere, respingerea sumei de 3.000 RON aferentă capătului 3 din cerere, respingerea sumei de 30.000 RON aferentă capătului 4 din cerere și respingerea, în parte, a cheltuielilor de judecată) și să-și argumenteze susținerile.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenții tind, în realitate, să obțină o nouă verificare a motivelor de apel, cu toate că în calea extraordinară de atac a recursului se exercită exclusiv un control de legalitate.

Or, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se releva aspecte de nelegalitate care să se subsumeze motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu întrunește cerința prescrisă de lege.

Recurenții au indicat doar formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând o greșită aplicare a legii în ceea ce privește pretențiile respinse, prin raportare la dispozițiile art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ., art. 1530 C. civ., la dispozițiilor prevăzute în art. 1531 alin. (3) C. civ. coroborate cu art. 58 C. civ. și art. 1381 C. civ., întrucât au adus în discuție chestiuni de fapt cum sunt valoarea pe care au stabilit-o experții cu titlu de diminuare ca urmare a constatării viciilor ascunse, culpa pârâtei, împrejurarea că în cauză a fost dovedită fapta ilicită a pârâtei de natură să producă un prejudiciu moral, toate acestea fiind aspecte ce impun o evaluare de temeinicie, iar nu una de legalitate.

Prin urmare, argumentele aduse în dezvoltarea motivului de recurs instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. nu determină analiza deciziei de apel din perspectiva greșitei aplicări a legii, ci presupune o reevaluare a situației de fapt, aspect ce contravine prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aceeași constatare se impune și în ceea ce privește invocarea de către recurenți a standardelor ANEVAR, chestiune care nu are legătură cu motivele de nelegalitate, ci privește eventuale aprecieri asupra raportului de expertiză, respectiv asupra probatoriului administrat.

În mod greșit, recurenții apreciază că instanța de apel a confundat prejudiciul patrimonial cu prejudiciul nepatrimonial, în condițiile în care s-a arătat în mod expres de către instanța de apel că nu se contestă existența unui prejudiciu de ordin moral suferit de reclamanți și nici existența afecțiunilor medicale, dar s-a apreciat că admiterea capetelor de cerere privind constatarea viciilor ascunse și a caracterului abuziv al clauzei penale reprezintă o reparație suficientă pentru reclamanți, în condițiile în care aceștia nu au nu au administrat dovezi din care să rezulte agravarea afecțiunilor din cauza viciilor ascunse, respectiv existența unei legăturii de cauzalitate.

Se cuvine subliniat că, potrivit prevederilor art. 249 C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, or, în lipsa unor dovezi în sprijinul alegațiilor formulate, instanța de apel a menținut soluția dată capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.

Așa fiind, sunt lipsite de justificare criticile recurenților conform cărora instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a art. 1531 C. civ. și a refuzat aplicarea normelor de drept material referitoare la daune morale,

Prin urmare, se constată că nu poate fi primit nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a dat în mod corect eficiență normelor de drept material incidente speței, principiilor și regulilor de drept aplicabile.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurentul-intervenient D. împotriva deciziei civile nr. 271 din 15 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenților în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenților-reclamanți B. și A. și a recurentului-intervenient D. la plata sumei de 5888,72 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. și de recurentul-intervenient D. împotriva deciziei civile nr. 271 din 15 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți B. și A. și pe recurentul-intervenient D. la plata sumei de 5888,72 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2023.