ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 462/2024

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 15.12.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 470.763 RON fără T.V.A., reprezentând despăgubiri privind contravaloarea mărfurilor distruse în urma incendiului din 15.12.2014 și evidențiate în contul de profit și pierdere al societății la data de 31.12.2014; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei precizate la pct. l, calculată până la achitarea integrală a debitului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ.

La 12.01.2018, reclamanta A. S.R.L. a formulat precizări privind acțiunea în pretenții formulată împotriva pârâtei B. S.A., ca urmare a adresei instanței, prin care a arătat următoarele:

Cu privire la obligația de a indica valoarea obiectului cererii și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare, a arătat că: valoarea obiectului cererii este de 609.499,44 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor distruse, în sumă de 470.763 RON la care se adaugă dobânda legală penalizatoare pentru raporturi între profesioniști, în cuantum de 138.736,44 RON, calculată de la 15.12.2014, data incendiului, până la data introducerii acțiunii în instanță 15.12.2017.

Înscrisurile care fac dovada sumei solicitate, de care a înțeles să se folosească sunt: extras al contului de profit și pierdere al societății de la data de 31.12.2014; calcul privind cuantumul dobânzii penalizatoare datorate și solicitate de către reclamantă, calculată de la data de 15.12.2014 până la data de 15.12.2017.

Referitor la obligația de a indica motivele de drept pe care se întemeiază cererea, a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 1535, art. 1786 lit. b) și c), art. 1789 din C. civ. și prevederile O.G. nr. 13/2011.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în baza motivelor invocate și a probelor ce vor fi administrate, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 C. proc. civ., art. 1169, art. 1350, art. 1351, art. 1547 art. 1796 lit. c) din C. civ., Ordinul nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile, art. 6.2, art. 6.3 și art. 6.4 din contractele de închiriere nr. x/12.05.2014, nr. y/31.12.2013, nr. z/01.09.2014.

Reclamanta A. S.R.L. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 2 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, luând în analiză cererea de suspendare a judecății cauzei formulată de pârâta B. S.A., a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei având ca obiect "pretenții", până la soluționarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava.

Prin sentința civilă nr. 74 din 10 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a respins cererea reclamantei A. S.R.L. de obligare a pârâtei B. S.A. la plata sumei de 609.499,44 RON, reprezentând daune contractuale - 470.763 RON și dobândă legală calculată până la data introducerii acțiunii - 138.736,44 EON (precum și la plata dobânzii legale în continuare până la achitarea debitului), ca neîntemeiată.

Totodată, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 34 din 28 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 74 din 10.07.2020, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o, în sensul că: a admis în parte cererea, obligând pârâta B. S.A. la plata către societatea reclamantă a sumei de 456.336,42 RON, cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea mărfurilor distruse în urma incendiului din 15 decembrie 2014 și a dobânzii legale la această sumă, în cuantum de 138.768,44 RON, calculată de la data de 15.12.2014 până la 15 decembrie 2017 (data introducerii acțiunii) și în continuare până la achitarea integrală a debitului.

Totodată, a obligat pârâta-intimată la plata către reclamanta apelantă a sumei de 13.641 RON, reprezentând cheltuieli de judecată din ambele faze procesuale.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că, în cuprinsul deciziei recurate, nu au fost examinate toate apărările formulate de aceasta și nu au fost indicate motivele pentru care unele din apărările pe care le-a formulat au fost înlăturate, așa cum impun dispozițiile art. 6 și art. 425 lit. b) C. proc. civ., fiind astfel încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Evocând dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 C. proc. civ., art. 174 raportat la art. 176 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că, prin întâmpinarea formulată în faza procesuală a apelului, distinct de apărările referitoare la cauzele exoneratoare de răspundere care fuseseră reținute de instanța de fond, a invocat inexistența legăturii de cauzalitate între faptele ce i-au fost imputate și prejudiciul invocat de reclamantă, sens în care a arătat că aspectele evidențiate în procesul-verbal de control întocmit de ISU Bucovina la data de 27 noiembrie 2014 vizează chestiuni de natură organizatorică, iar cele evidențiate în procesul-verbal de intervenție nr. x/2014 vizează o cauză a incendiului probabilă și incertă, dar că nu neregulile imputate prin aceste procese-verbale au determinat producerea incendiului din 15 decembrie 2014.

Totodată, a subliniat faptul că, din raportul de expertiză întocmit de C., nu rezultă existența unei cauze a incendiului care să fi fost aferentă sau în legătură cu instalația electrică a imobilului proprietatea sa, aspecte pe care le-a reiterat ulterior prin concluziile scrise formulate în cauză.

În continuare, a arătat că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în raport de decizia nr. 200/2018 a Curții de Apel Suceava, rămasă definitivă, statuând că este culpa recurentei pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale și a celor decurgând din Legea nr. 307/2006 și din legislația secundară conexă, făcând referire și la neregulile reținute prin procesul-verbal de control întocmit de ISU Bucovina la 27 noiembrie 2014, pentru ca, în final, să înlăture statuările instanței de fond în privința cauzelor exoneratoare de răspundere (cazul fortuit și fapta victimei).

Cu toate acestea, recurenta arată că instanța de apel nu a examinat în nici un mod apărările privind inexistența legăturii de cauzalitate între faptele imputate (neexecutarea obligației contractuale de a asigura paza și securitatea clădirii, precum și liniștita folosință a bunului de către locatar, respectiv neînlăturarea deficiențelor în materie de prevenire și stingere a incendiilor, expuse în procesul-verbal de control din 27 noiembrie 2014) și producerea incendiului din 15 decembrie 2014, respectiv a prejudiciului invocat de reclamantă, deși aceste apărări erau esențiale în cauză pentru că, în măsura în care ar fi fost validate, s-ar fi impus concluzia neîndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii contractuale.

Totodată, a susținut că invocarea de către instanța de apel a puterii de lucru judecat a statuărilor din decizia civilă nr. 200/2018 nu suplinește această omisiune esențială, deoarece nici considerentele deciziei sus menționate nu cuprind argumente referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciu, iar aspectele de fapt reținute prin acea decizie (nerefacerea instalației electrice care să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină și nerealizarea unei instalații suplimentare de stingere a incendiilor) se circumscriu caracterizării activității recurentei în materie de asigurare a pazei și activității clădirii ca fiind defectuoasă, vizând, prin urmare, existența faptei ilicite imputate, fără nicio referire la existența sau inexistența legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Prin prisma celor arătate, recurenta solicită a se reține că decizia recurată nu răspunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 6 C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele pentru care a fost înlăturată apărarea esențială privind lipsa legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, împrejurare ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7, recurenta a susținut că decizia recurată a fost dată cu nesocotirea statuărilor ce se bucură de autoritate de lucru judecat din încheierea definitivă pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2019, prin care a fost confirmată soluția de clasare a cauzei penale pe considerentul existenței unui caz fortuit.

Detaliind, recurenta arată că, în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, a fost cercetată pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere din culpă prevăzută de art. 255 alin. (1), (2) C. pen., cu referire la incendiul produs la 15 decembrie 2014, iar prin Ordonanța din 29 octombrie 2018, s-a dispus clasarea cauzei, reținându-se incidența unei cauze de neimputabilitate prevăzută de legea penală, respectiv a cazului fortuit reglementat de art. 31 C. pen.

Prin încheierea pronunțată de Judecătoria Suceava la 18 iulie 2019, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă plângerea formulată împotriva Ordonanței sus menționate, menținută prin Ordonanța nr. 165/II/2/2018 a Prim - - procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, în motivarea acestei încheieri reținându-se că incendiul din 15 decembrie 2014 a avut drept cauză principală utilizarea repetată de către locatarul standului nr. 10 a unui consumator electric de tip calorifer cu ulei, care a solicitat și detensionat contactele electrice ale conexiunilor din prizele aferente prelungitorului.

Raportat la această situație de fapt, judecătorul de cameră preliminară a reținut că această utilizare nu are nicio legătură cu eventualul comportament culpabil al persoanelor implicate, privind neîndeplinirea condițiilor de emitere a autorizațiilor PSI și a condițiilor energetice de funcționare, concluzionând că este incidentă ipoteza unui caz fortuit, întrucât nici o persoană nu ar fi putut să prevadă că, în urma utilizării unui calorifer electric conform cu destinația sa, s-ar putea produce la nivelul prizei prelungitorului electric, ca urmare a unui contact imperfect, o cantitate foarte mare de căldură, care va genera aprinderea învelișului de plastic al prizei și cablurilor, respectiv a mărfurilor depozitate în imediata apropiere.

În continuare, a învederat că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, iar instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

În acest context, evocând o decizie de speță (decizia nr. 711/2020 a Î.C.C.J., secția I civilă), recurenta a arătat că înțelesul acestei dispoziții legale este acela că, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, indiferent de soluția pe care aceasta o conține, de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal, evident pentru cazurile care sunt compatibile cu existența unei fapte și a unei persoane care a fost cercetată.

În continuare, a învederat că premisa autorității de lucru judecat a hotărârii penale, reglementată prin dispozițiile art. 28 C. proc. pen., presupune existența unei fapte care să fi fost cercetată, investigată în materialitatea sa, susținând că, în cauză, această premisă este dată în contextul în care, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, fapta de distrugere din culpă ce i-a fost imputată a fost cercetată în materialitatea ei, stabilindu-se mecanismul de declanșare și propagare a incendiului, pe care instanța penală l-a calificat ca având natura juridică a unui caz fortuit și analizându-se, totodată, și aspectele referitoare la culpa recurentei pentru neîndeplinirea obligațiilor legale în materie de prevenire și stingere a incendiilor, s-a concluzionat în sensul că această culpă nu are legătură de cauzalitate cu declanșarea incendiului.

De asemenea, a mai susținut că încheierile penale definitive pronunțate în procedura de cameră preliminară, în temeiul art. 340 și urm. C. proc. pen., prin care a fost confirmată o soluție de clasare adoptată de organele de urmărire penală, se bucură de autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în condițiile art. 28 C. proc. pen., în măsura în care conțin dezlegări cu privire la fondul acuzației penale și la soluționarea conflictului juridic penal.

Cum în cauză, nici reclamanta și nici instanța de apel nu au evocat împrejurări de fapt noi, care să nu fi fost cunoscute sau examinate la momentul soluționării definitive a cauzei penale prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, această încheiere are autoritate de lucru judecat în condițiile art. 28 C. proc. pen.

De altfel, arată că însăși considerentele din decizia recurată, referitoare la garantarea securității raporturilor juridice civile și la dreptul la un proces echitabil, impun concluzia potrivit căreia nu pot fi ignorate statuările din încheierea judecătorului de cameră preliminară privind situația de fapt dedusă judecății, inexistența legăturii de cauzalitate între faptele imputate recurentei și prejudiciul invocat de reclamantă și la existența unui caz fortuit.

Referitor la dispozițiile art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen., recurenta apreciază că, în principal, acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât textul de lege sus menționat este de strictă interpretare și vizează exclusiv hotărârile de achitare sau încetare a procesului penal, nu și încheierile prin care este confirmată soluția de clasare adoptată de organele de urmărire penală.

În subsidiar, arată că, și dacă încheierea judecătorului de cameră preliminară ar fi asimilată unei hotărâri penale de achitare și s-ar reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen., o astfel de împrejurare nu poate înlătura puterea de lucru judecat a statuărilor instanței penale referitoare la situația de fapt ce individualizează mecanismul de generare a incendiului, la cauzele care au produs și agravat acest eveniment și la inexistența în lanțul cauzal a unui comportament culpabil al recurentei.

Față de toate aceste aspecte, susține că ignorarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat atașată statuărilor din încheierea judecătorului de cameră preliminară atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., cu precizarea că, în opinia recurentei, încălcarea autorității de lucru judecat sub aspectul efectului ei pozitiv se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7, care nu face distincție între efectul pozitiv și cel negativ al autorității de lucru judecat, dar că, în subsidiar, în măsura în care instanța de recurs nu va împărtăși această opinie, solicită analiza criticii sus menționate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile de drept material aplicabile cauzei.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar arată că, reținându-i responsabilitatea pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă în urma incendiului din 15 decembrie 2014, instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 1530 C. civ., însă, în examinarea condițiilor prevăzute de acest text de lege, Curtea a stabilit că recurenta-pârâtă se face vinovată de nerespectarea obligațiilor asumate prin contractele de închiriere încheiate cu reclamanta și a celor care îi incumbau potrivit art. 1786 lit. b) și c) C. civ., statuând că fapta culpabilă constă în neîndeplinirea cerințelor impuse de lege și detaliate prin autorizația de prevenire și stingere a incendiilor nr. x/1996 și prin procesul-verbal de control din 27 noiembrie 2014, respectiv neîndeplinirea măsurilor referitoare la refacerea instalațiilor electrice, astfel încât să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină și a celor referitoare la realizarea unei instalații separate de stingere a incendiilor.

În continuare, față de ceea ce a reținut instanța de apel în raport de dispozițiile art. 1548 C. civ., recurenta arată că, deși a enunțat dispozițiile art. 1530 C. civ., instanța de apel nu a examinat dacă sunt îndeplinite toate condițiile prescrise de această reglementare, omițând să analizeze și să statueze asupra condiției care impune ca prejudiciul să fie "consecința directă și necesară a neexecutării culpabile a obligației".

Recurenta susține că aplicarea corectă a dispoziției legale evocate de instanța de apel impunea cu necesitate ca aceasta să examineze dacă fapta culpabilă reținută în sarcina sa, constând în neîndeplinirea măsurilor referitoare la refacerea instalațiilor electrice, astfel încât să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină și a celor referitoare la realizarea unei instalații separate de stingere a incendiilor, reprezintă sau nu cauza directă și necesară a prejudiciului invocat de reclamantă, or, în accepțiunea recurentei, o asemenea analiză lipsește cu desăvârșire din considerentele deciziei recurate, cu toate că ea se impunea a fi efectuată și în raport de apărările formulate prin întâmpinare și concluziile scrise, prin care a invocat constant lipsa legăturii de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciu.

Mai arată că, împrejurarea constând în faptul că instanța de apel a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a statuărilor din decizia nr. 200/2018 a Curții de Apel Suceava nu echivalează cu o examinare efectivă a cerinței referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu deoarece, așa cum a arătat, decizia evocată nu cuprinde argumente referitoare la legătura de cauzalitate, or prezumția puterii lucrului judecat nu poate fi atașată unor chestiuni care nu și-au găsit o dezlegare jurisdicțională efectivă în cuprinsul hotărârii anterioare.

În plus, arată că, și dacă decizia nr. 200 din 18 iunie 2018 ar fi cuprins statuări referitoare la legătura de cauzalitate, acestea ar fi fost infirmate de hotărârea penală ulterioară (încheierea judecătorului de cameră preliminară din 18 iulie 2019), prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat că incendiul în discuție nu are nicio legătură de cauzalitate cu eventualul comportament culpabil al recurentei, relativ la neîndeplinirea condițiilor de emitere a autorizației PSI și a condițiilor energetice de funcționare.

Dată fiind această încheiere ulterioară, care se bucură de autoritate de lucru judecat, dacă instanța de apel ar fi înțeles să examineze în mod distinct condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, ar fi trebuit să indice motivele pentru care statuările instanței penale referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate nu ar putea fi valorificate în cauza de față.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, instanța de apel nu a găsit necesar să analizeze existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ce i-a fost imputată și prejudiciu, cu toate că această condiție rezultă în mod neechivoc din reglementarea de la art. 1530 C. civ., or această omisiune materializează o greșită aplicarea a legii, pentru că săvârșirea de către recurentă a unor fapte culpabile nu este suficientă pentru a atrage răspunderea civilă contractuală, câtă vreme nu este îndeplinită și condiția care impune ca prejudiciul să fie "consecința directă și necesară a neexecutării culpabile a obligației".

În măsura în care ar fi analizat și îndeplinirea acestei condiții, recurenta apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să constate că, potrivit statuărilor din încheierea judecătorului de cameră preliminară, dar și potrivit raportului de expertiză întocmit de C. - căruia instanța de fond i-a atribuit valoarea probatorie a unei expertize judiciare, fără ca instanța de apel să infirme această valoare probatorie - sursa de aprindere a incendiului a fost instalația electrică de alimentare a caloriferului electric din standul nr. 10 (mai exact apariția unor contacte imperfecte în prizele aferente prelungitorului la care era racordat acel calorifer), care a condus la producerea unei cantități de căldură capabilă să aprindă materialul plastic al izolației cablului și prizelor, sursele de aprindere fiind materialele combustibile aflate în proximitatea sursei și anume materialul plastic al prelungitorului al mantalei cablurilor și mărfurile combustibile depozitate în apropierea acestora, fiind exclusă orice defecțiune sau neconformitate tehnică a rețelei electrice a clădirii care să fi declanșat sau favorizat producerea incendiului.

Recurenta susține că aceste concluzii, care au fost valorificate prin ordonanța de clasare și, ulterior, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, exclud orice legătură de cauzalitate între producerea incendiului și fapta recurentei de a nu fi refăcut instalațiile electrice, astfel încât să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină pentru că, astfel cum au explicat experții, releele de protecție selectivă care trebuiau instalate nu s-ar fi declanșat ca urmare a acumulării de căldură generate exclusiv de conexiunile din prizele aferente prelungitorului la care era racordat caloriferul electric din standul nr. 10.

În ceea ce privește presupusa neîndeplinire de către recurentă a măsurilor de refacere a instalațiilor electrice, conform obligațiilor impuse prin autorizația de prevenire și stingere a incendiilor nr. x/1996, lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta astfel imputată și incendiul care a provocat prejudiciul reclamat este stabilită cu putere de lucru judecat prin încheierea de cameră preliminară, în cuprinsul căreia s-a statuat că evenimentul în discuție nu are nici o legătură de cauzalitate cu eventualul comportament culpabil, relativ la neîndeplinirea condițiilor de emitere a autorizațiilor PSI și a condițiilor energetice de funcționare.

În plus, arată că, prin Ordonanța de clasare, confirmată prin încheierea sus menționată, s-a reținut că, potrivit raportului de expertiză electroenergetică întocmit în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Suceava, în anul 2008 au fost efectuate lucrări de schimbare a cablajului îmbătrânit, au fost refăcute legăturile electrice în doze și s-au înlocuit echipamentele în tablourile electrice, iar, față de contractul încheiat de recurentă cu furnizorul de electricitate și de consumul înregistrat în luna decembrie 2014, este exclusă eventualitatea unei suprasolicitări (suprasarcini) a rețelei de energie electrică.

Referitor la fapta ce îi este imputată, de a nu fi realizat o instalație suplimentară de stingere a incendiilor, recurenta evocă cele consemnate în procesul-verbal de control întocmit de ISU Bucovina la 27 noiembrie 2014, susținând că aspectele imputate nu erau de natură a preveni incendiul cauzat exclusiv de detensionarea contactelor electrice din prizele prelungitorului folosit de un locatar și nici de natură a limita propagarea incidentului, ai cărui factori favorizanți au fost prezența materialelor combustibile sau inflamabile distribuite pe toată suprafața complexului comercial de către locatari, izbucnirea incendiului într-o incintă închisă cu tavan de beton și componenta radiativă a incendiului, care a permis extinderea sa în plan orizontal și radial.

Față de toate aceste aspecte, recurenta învederează că existența faptelor culpabile ce îi sunt imputate, astfel cum au fost ele reținute prin decizia recurată, nu este suficientă pentru angajarea răspunderii contractuale în scopul reparării prejudiciului suferit de reclamantă câtă vreme, în cauză, nu este îndeplinită una din condițiile prevăzute de art. 1530 C. civ., respectiv cea referitoare la legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și prejudiciu, concluzia contrară a instanței de apel fiind consecința greșitei aplicări a dispoziției legale sus menționate, materializate prin neverificarea condiției la care a făcut referire anterior.

Printr-o altă critică, recurenta susține că au fost aplicate greșit și dispozițiile art. 1351 alin. (3) C. civ. care reglementează cazul fortuit.

Cu privire la acest aspect, arată că, potrivit celor reținute de instanța de apel, evenimentul din 15 decembrie 2014 putea fi prevăzut și împiedicat, deoarece încălcarea obligațiilor legale și contractuale ce îi incumbau a avut caracter repetat, a făcut obiectul mai multor constatări ale ISU Bucovina Suceava și a fost reținută cu autoritate de lucru judecat și în cuprinsul deciziei nr. 200/2018 a Curții de Apel Suceava.

Susținând că aceste statuări sunt nelegale, recurenta învederează că decizia nr. 200/2018 a Curții de Apel Suceava nu cuprinde nicio statuare referitoare la existența sau inexistența unui caz fortuit sau la posibilitatea sa de a prevedea ori a împiedica producerea incendiului, așa încât apreciază că, sub acest aspect, în mod greșit au fost invocate dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat neputând fi atașată nici cu valoare de excepție, nici cu valoare de prezumție unor chestiuni care nu au fost analizate și nici dezlegate prin decizia respectivă.

În al doilea rând, arată că, spre deosebire de forța majoră, în accepțiunea art. 1351 alin. (3) C. civ., cazul fortuit presupune imprevizibilitatea relativă a evenimentului generator de prejudicii și imposibilitatea împiedicării acelui eveniment, care ia forma inevitabilității analizată tot la nivel subiectiv, prin raportare la persoana celui care ar fi fost chemat să răspundă în lipsa producerii evenimentului.

Mai arată că, în materia cazului fortuit, atât caracterul imprevizibil, cât și cel inevitabil se analizează prin raportare la posibilitatea de prevedere și/sau împiedicare a evenimentului concret aflat în dispută din perspectiva persoanelor implicate, iar nu prin raportare abstractă la evenimente de același gen, așa încât dispozițiile art. 1351 alin. (3) C. civ. impun a se verifica dacă persoana chemată sa răspundă pe temei contractual sau delictual a cunoscut sau putea cunoaște cu diligente firești evenimentul care a cauzat prejudiciul.

Recurenta susține că, în analiza sa, instanța de apel a nesocotit aceste exigențe ce decurg din reglementarea de la art. 1351 alin. (3) C. civ., întrucât, infirmând ipoteza unui caz fortuit, a făcut referire la aspecte care sunt caracteristice forței majore, și anume posibilitatea abstractă a recurentei de a prevedea și preîntâmpina producerea unui incendiu prin raportare la concluziile controalelor anterioare la care a fost supusă, fără a analiza aceste aspecte prin raportare la cauza concretă care a declanșat incendiul din 15 decembrie 2014.

Mai arată că, față de împrejurarea că situația de fapt reținută de prima instanță, în ceea ce privește factorul declanșator al incendiului, nu a fost infirmată în apel, examinarea condițiilor prevăzute de art. 1351 alin. (3) C. civ. impunea a se stabili dacă recurenta a avut posibilitatea concretă de a prevedea și împiedica evenimentul concret care a declanșat incendiul și care a constat, potrivit constatărilor neinfirmate ale judecătorului fondului, în utilizarea repetată a unui calorifer electric de către locatarul standului nr. 10, care, în cele din urmă, a generat incendiul.

De asemenea, mai arată că nu are nicio legătură cauza astfel stabilită cu incendiile anterioare, dar nici cu aspectele consemnate în procesul-verbal de control din 27 noiembrie 2014, care se refereau la utilizarea de către un locatar a unor sisteme de încălzire neomologate, respectiv aeroterme cu incandescență.

Totodată, învederează că niciunul din actele de control și constatare întocmite anterior nu relevă posibilitatea recurentei de a prevedea faptul ca locatarul unui stand utilizează un prelungitor care ar putea fi suprasolicitat de utilizarea repetată a unui consumator de tip calorifer electric pe ulei (fără a exista indiciile unei utilizări neconforme cu destinația) și că această suprasolicitare ar putea determina apariția unor contacte imperfecte, apte să declanșeze un incendiu.

În acest sens, recurenta arată că, hotărârea definitivă pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în cauza penală, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat, a statuat că "nicio persoană nu putea prevede faptul că, în urma unei utilizări conforme cu destinația, a unui calorifer electric, la nivelul prizei prelungitorului electric se va produce, ca urmare a unui contact imperfect, o cantitate foarte mare de căldură, care va genera aprinderea învelișului din plastic al prizei și cablurilor, respectiv a mărfurilor depozitate în imediata apropiere".

De asemenea, recurenta apreciază ca fiind important de subliniat faptul că, în cauza penală, condițiile cazului fortuit au fost analizate prin raportare la dispozițiile art. 31 C. pen., care se referă la o imprevizibilitate a evenimentului cu caracter general și obiectiv, determinată în raport de limitele generale omenești ale posibilității de prevedere, imprevizibilitate, care, în reglementarea C. civ., este specifică forței majore, aceasta din urmă nefiind reglementată în C. pen. ca o cauză de neimputabilitate.

Așa fiind, în contextul în care instanța penală a statuat cu putere de lucru judecat că evenimentul ce a declanșat incendiul din 15 decembrie 2014 era general și obiectiv imprevizibil, neputând fi anticipat de nicio persoană, apreciază că nici recurenta și nici o altă persoană nu putea prevedea un astfel de eveniment și nici nu îl putea împiedica, în condițiile în care, potrivit contractelor de închiriere încheiate cu toți locatarii, aceștia și-au asumat răspunderea pentru respectarea măsurilor de prevenire și stingere a incendiilor în spațiile închiriate.

Pe cale de consecință, susține că, în interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1351 alin. (3) C. civ., în raport de situația de fapt reținută de prima instanță și neinfirmată/necenzurată de instanța de apel, se impunea a se reține că recurenta nu a avut posibilitatea de a prevedea și nici de a împiedica evenimentul declanșator al incendiului, care a fost localizat la nivelul unui prelungitor dintr-un stand închiriat, iar nu la nivelul instalației electrice a complexului comercial, fiind, astfel, incidentă ipoteza unui caz fortuit care, potrivit art. 1351 alin. (1), dar și potrivit art. 8.2 din contractele de închiriere încheiate cu reclamanta, o exonerează pe recurentă de răspundere contractuală.

În încheiere, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 74/2020 a Tribunalului Suceava, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8, art. 1530 C. civ., art. 1351 alin. (1) și (3) C. civ., art. 28 alin. (1) C. proc. pen., art. 453 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 12 decembrie 2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere la acesta, în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au depus un punct de vedre la raport.

Prin încheierea din 12 decembrie 2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică în vederea soluționării pe fond a acestuia.

La 5 martie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar, prin serviciul registratură, dovada cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor de recurs invocate și a temeiurilor de drept incidente în cauză, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică a recurentei-pârâte privește faptul că instanța de apel nu a examinat toate apărările acesteia privind inexistența legăturii de cauzalitate între faptele imputate (neexecutarea obligației contractuale de a asigura paza și securitatea clădirii, precum și liniștita folosință a bunului de către locatar, respectiv neînlăturarea deficiențelor în materie de prevenire și stingere a incendiilor, expuse în procesul-verbal de control din 27 noiembrie 2014) și producerea incendiului din 15 decembrie 2014, respectiv a prejudiciului invocat de reclamantă, deși aceste apărări erau esențiale în cauză, întrucât, în măsura în care ar fi fost validate, s-ar fi impus concluzia neîndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii contractuale a recurentei.

Așadar, recurenta-pârâtă învederează că decizia atacată nu răspunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din același Cod.

Cu titlu preliminar, întrucât recurenta susține că decizia recurată nu răspunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b), fiind nemotivată în ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre faptă și producerea incendiului, respectiv a prejudiciului, Înalta Curte va reîncadra această critică în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și o va analiza ca atare.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens prezentând raționamentul-logico juridic pentru care au fost înlăturate criticile intimatului-pârât.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Pornind de la aceste considerente teoretice, instanța supremă reține, în primul rând, că, obiectul cererii de chemare în judecată privește solicitarea reclamantei A. S.R.L. de obligare a pârâtei B. S.A. la plata de despăgubiri constând în contravaloarea mărfurilor distruse în incendiul din 15 decembrie 2014.

Totodată, reține faptul că raporturile dintre reclamantă și pârâtă sunt guvernate de contractele comerciale de închiriere încheiate între acestea, cu privire la standurile nr. 83 și nr. 84 din cadrul imobilului - COMPLEX COMERCIAL "B.", proprietatea pârâtei.

În al doilea rând, se reține că, prin întâmpinarea formulată față de apelul exercitat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe, prin care a fost respinsă, în tot, cererea de chemare în judecată, pârâta a invocat, în esență, faptul că reclamanta trebuia să dovedească existența unei fapte ilicite a societății pârâte care a cauzat direct incendiul din 15.12.2014, produs la depozitul - Complex Comercial "B.", în condițiile în care, aspectele evidențiate în procesul-verbal de control întocmit de ISU BUCOVINA la 27 noiembrie 2014 vizează chestiuni de natură organizatorica, iar cele evidențiate în procesul-verbal de intervenție nr. x/2014 vizează o cauză a incendiului probabilă și incertă.

Analizând apelul prin raportare la limitele efectului devolutiv prevăzute de dispozițiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că, în speță, reclamanta a invocat încălcarea obligațiilor asumate de pârâtă prin contractele de închiriere încheiate între părți, precum și nerespectarea obligațiilor ce îi incumbau locatorului în baza dispozițiilor art. 1786 lit. b) și c) C. civ. și ale 1789 C. civ., respectiv să mențină bunul în stare corespunzătoare de folosință pe toată durata locațiunii, să asigure locatarului liniștita și utila folosință a bunului pe tot timpul locațiunii și să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosința liniștită și utilă a bunului, fiind dator să se abțină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosință.

Astfel, a reținut instanța de prim control judiciar că, pentru a se putea atrage răspunderea contractuală a pârâtei, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: neexecutarea totală sau parțială ori neexecutarea să fie necorespunzătoare calității sau cantității; vinovăția pârâtei sub forma culpei sau intenției; existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre neexecutarea obligației contractuale și producerea prejudiciului invocat.

Raportând aceste condiții la speța de față, în urma analizării materialului probator (autorizația de prevenire și stingere a incendiilor nr. x/20.05.1996 emisă de ISU Bucovina al Județului Suceava, proces-verbal de control din 27.11.2014 întocmit de aceeași autoritate), instanța de apel a reținut că omisiunea pârâtei de a duce la îndeplinire măsurile ce i-au fost puse în vedere în mod repetat - cu privire la refacerea instalațiilor electrice, astfel încât să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină, respectiv în legătură cu realizarea unei instalații suplimentare se stingere a incendiilor - se circumscrie neîndeplinirii obligațiilor contractuale asumate în raporturile cu reclamanta, în calitate de proprietară a spațiilor comerciale închiriate.

În ce privește vinovăția, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligații contractuale este prezumată prin simplul fapt al neexecutării, iar, în speță, pârâta nu a răsturnat prezumția de vinovăție instituită de lege.

Referitor la prejudiciu, s-a reținut că acesta constă în bunurile distruse cu ocazia incendiului, a căror valoare a fost cuantificată prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.

Totodată, s-a reținut că producerea prejudiciului a fost cauzată de încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor esențiale din Legea nr. 307/2006 și din legislația secundară conexă, precum și din contractele de locațiune încheiate între părți.

În esență, instanța de apel a aplicat sistemul indivizibilității cauzei cu condițiile, în care se apreciază că fenomenul cauzei nu acționează izolat ci este, de cele mai multe ori, condiționat de anumiți factori care, deși nu produc în mod nemijlocit efectul, îl favorizează, astfel încât alcătuiesc un rol cauzal. Altfel spus, a reținut în mod corect că nu poate fi luată în considerare doar cauza proximă, din moment ce realizarea unor instalații suplimentare de stingere a incendiului de către proprietar ar fi condus la neextinderea incendiului.

Așadar, în mod nefondat invocă recurenta-pârâtă lipsa considerentelor prin care au fost înlăturate apărările sale cu privire la inexistența unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită și producerea prejudiciului, cât timp, din decizia atacată rezultă faptul că instanța de prim control judiciar a analizat probele administrate, inclusiv cele la care recurenta-pârâtă a făcut referire, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății.

Instanța supremă reține, contrar celor învederate de recurentă, că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, astfel că instanța de recurs nici nu ar putea să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt, așa cum, în realitate, urmărește recurenta-pârâtă.

În acest context, se reține că, în realitate, prin critica subsumată acestui motiv de recurs, recurenta și-a manifestat nemulțumirea față de modul de apreciere de către instanța de apel a conținutului procesului-verbal de control întocmit de ISU BUCOVINA la 27 noiembrie 2014 și al procesului-verbal de intervenție nr. x/2014, respectiv a probelor pe baza cărora s-a reținut existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și producerea prejudiciului în dauna reclamantei, concluzia la care a ajuns instanța de apel fiind în opoziție cu situația de fapt expusă de recurentă.

Or, Înalta Curte reține că interpretarea probelor și stabilirea culpei - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, devolutive, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Totodată, reține că, raportat la obiectul cauzei, acțiune în răspundere contractuală, instanța de apel avea obligația de a stabili cine a produs prejudiciul reclamat prin cererea de chemare în judecată, iar nu de a stabili doar cauza proximă a producerii incendiului din 15.12.2014 și persoana responsabilă de producerea acestuia, așa cum, în mod nefondat, susține recurenta-pârâtă, ignorând condițiile ce au favorizat extinderea incendiului în întreg imobilul.

Prin urmare, nu poate fi reținută, în cauză, o omisiune a instanței de prim control judiciar de a motiva existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită reținută în sarcina pârâtei și producerea incendiului din 15.12.2014, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate și din acest punct de vedere.

Critica referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii penale din 18.07.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Suceava, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă, în realitate, nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, iar nu în motivul de casare prevăzut de pct. 7 al aceluiași articol, așa cum a menționat recurenta.

Titulara recursului a arătat că instanța de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale când a reținut că, în cauză, nu este incidentă o cauză exoneratoare de răspundere sub forma cazului fortuit, fiind astfel incidente dispozițiile art. 28 C. proc. pen.

Este adevărat că, potrivit art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen., hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Este vorba, însă, de hotărârea penală de condamnare, iar nu de o hotărâre de natura celei avute în vedere de către recurentă (ordonanța procurorului de clasare, menținută prin încheierea de respingere a plângerii, pronunțate de instanța penală).

Conform art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., în caz de achitare sau încetare a procesului penal, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

În concluzie, în cauză, în analizarea condițiilor răspunderii civile contractuale a autorului prejudiciului, instanța nu este ținută de încheierea penală din 18.07.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Suceava, critica recurentului fiind nefondată.

O primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privește faptul că decizia atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1530 C. civ., motivat de faptul că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile atragerii răspunderii contractuale a recurentei-pârâte.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 1530 C. civ., "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației".

Din dispozițiile acestui articol se desprind condițiile necesare a fi îndeplinite cumulativ pentru atragerea răspunderii contractuale, respectiv existența unei fapte ilicite săvârșită cu vinovăție, a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și producerea prejudiciului.

Recurenta-pârâtă susține că, întrucât instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a statuărilor din decizia nr. 200/18.06.2018 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr. x/2015, nu a mai procedat la analiza condiției care impune ca prejudiciul să fie consecința directă și necesară a neexecutării culpabile a obligației, deși acest aspect nu a fost dezlegat prin decizia invocată.

În primul rând, instanța supremă reține că dosarul nr. x/2015 a avut ca și părți pe reclamanta D. S.R.L. și pe pârâta B. S.A., obiectul dosarului fiind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, în baza răspunderii contractuale, pentru prejudiciul încercat ca urmare a incendiului din 15.12.2014.

Pentru producerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este necesară identitatea de părți, în sensul că statuările anterioare dintr-o hotărâre pot fi opuse de partea care a câștigat, într-un nou proces, față de partea cu care s-a judecat în primul proces.

Or, deși prezentul dosar și dosarul nr. x/2015 au avut același obiect și aceeași cauză, părțile sunt diferite, prin urmare neputând fi reținut în mod judicios efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei nr. 200/18.06.2018 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Deși întemeiată, această critică nu are natura să ducă la schimbarea soluției din dispozitivul deciziei atacate, întrucât aceasta este corectă, astfel că instanța supremă va proceda la complinirea motivării instanței de apel cu următoarele considerente:

Potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora, iar cum autoritatea lucrului judecat este un efect al hotărârii, aceasta nu le-ar putea fi opusă decât acelora (sau succesorilor lor) care au fost părți în procesul anterior.

Cu toate acestea, hotărârea este opozabilă și terților, în sensul că efectele hotărârii se impun acestora, atât timp cât nu fac, în condițiile legii, dovada contrară, astfel cum prevede art. 435 alin. (2) C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, considerentele decisive ale hotărârii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă se vor opune terților cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumție relativă), împotriva căruia se poate face dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces.

Așadar, reclamanta din prezenta cauză, deși nu a fost parte în procesul anterior menționat, poate invoca dezlegările date aceleiași chestiuni litigioase în contra pârâtei-recurente, astfel cum rezultă implicit din dispozițiile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., neavând interesul de a face dovada contrară.

În ce o privește pe recurenta-pârâtă B. S.A., aceasta a fost parte în procesul civil soluționat definitiv prin decizia 200/18.06.2018 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr. x/2015. Ca urmare, cu toate că această decizie nu are efect pozitiv în cauză, în condițiile arătate anterior, aceasta este pe deplin obligatorie și opozabilă recurentei, în temeiul art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în condițiile în care reclamanta a invocat în cauză o hotărâre judecătorească nefavorabilă pârâtei, pronunțată într-un proces în care aceasta din urmă a fost parte, statuările din această hotărâre nu pot fi ignorate de către instanță, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă.

De altfel, se remarcă faptul că instanța de apel nu și-a fundamentat soluția pe efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al acestei decizii ci a procedat la o analiză proprie a materialului probator, pe baza căreia a reținut îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii contractuale a pârâtei.

În al doilea rând, instanța supremă constată, contrar celor învederate de recurenta-pârâtă, că incidența chestiunilor analizate prin decizia nr. 200/18.06.2018 a Curții de Apel Suceava a fost reținută în prezentul dosar doar cu privire la existența faptei ilicite a recurentei, constând în neîndeplinirea cerințelor impuse de lege și detaliate prin autorizația de prevenire și stingere a incendiilor nr. x/20.05.1996, emisă de Inspectoratul pentru Situații de Urgență Bucovina al Județului Suceava, precum și în omisiunea de a duce la îndeplinire măsurile ce i-au fost puse în vedere în mod repetat - cu privire la refacerea instalațiilor electrice, astfel încât să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină, respectiv în