ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 437/2022

Ședința publică din data de 01 martie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă la 16.10.2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 243.160,11 RON, cu titlu de debit contractual restant, aferent produselor livrate pârâtei în vederea comercializării pe parcursul relației contractuale, constând în gaz petrolier lichefiat (GPL), sumă care să fie actualizată cu rata inflației, la data plății efective.

Cu privire la bunurile aflate în custodia/depozitul pârâtei, în principal, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea bunurilor - proprietatea reclamantei, predate pârâtei în temeiul unui raport de custodie derivat din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, respectiv: 816 buc. ambalaje AR, 4114 buc. ambalaje BG, 8 buc. ambalaje compozit, 253 buc. rastele metalice, 253 buc. stingătoare P6.

În subsidiar a solicitat, în măsura în care bunurile nu mai există în materialitatea lor, obligarea pârâtei la plata valorii de înlocuire a acestor bunuri; la plata dobânzii legale aferente debitului principal (valoarea stocului tampon), precum și a dobânzii legale aferente echivalentului în bani a obligației de restituire a bunurilor date în custodie/folosință, începând cu 03.02.2017 (dată de la care pârâta se află în întârziere cu privire la obligația de plată a acestui debit) și până la plata efectivă a debitului restant, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2116 alin. (2), art. 1270, art. 1321, art. 2103, art. 1168, art. 1522, art. 1084, art. 1536 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 38 din 27 martie 2020, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis, în parte, cererea având ca obiect "acțiune în daune contractuale" formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtei B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 243.160,11 RON, cu titlu de debit contractual restant, sumă actualizată cu rata inflației la data plății efective; a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a bunurilor predate acesteia în temeiul contractului de franciză nr. x/03.02.2012, respectiv: 790 buc. butelii AR fără gardă; 4080 buc. butelii BG cu gardă; 8 buc. butelii fibră compozit, 253 buc. rastele metalice, 253 buc. stingătoare P6, sau, în măsura în care bunurile nu mai există în materialitatea lor, a obligat pârâta la plata sumei de 1.052.325,04 RON reprezentând contravaloarea acestor bunuri; a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente debitului principal (243.160,11 RON), calculată începând cu 03.02.2017 și până la plata efectivă a debitului restant; a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente echivalentului în bani a obligației de restituire a bunurilor date în custodie/folosință, calculată începând cu 08.05.2017 și până la plata efectivă a sumei de 1.052.325,04 RON; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 9.468,2 RON reprezentând contravaloare cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. S.R.L., solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 476 și art. 479 C. proc. civ., admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanțe și reținerea cauzei spre rejudecare sau modificarea în parte a hotărârii, cu consecința admiterii doar în parte a cererii de chemare în judecată a reclamantei, în sensul de a se dispune:

- în principal, obligarea sa la plata sumei de 96.420,55 RON, prin raportare la prețul practicat de reclamantă pe zona Bistrița-Năsăud și prin aplicarea reducerii comerciale prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, de 10 RON la primele 4.000 de butelii și de 11 RON pentru ce depășește acest număr;

- în subsidiar, a solicitat obligarea sa la plata sumei de 124.551,97 RON, prin raportare la prețul practicat de reclamantă conform contractului de franciză nr. x/03.02.2012 la data încetării lui, 03.02.2017, respectiv suma de 167.291,97 RON, la care să fie aplicată reducerea comercială prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, calculată de experta contabilă la valoarea de 42.740 RON, sub obiectivele 4 și 5 ale raportului de expertiză;

- în ambele situații: dobânda legală să fie calculată începând cu data rămânerii definitive a deciziei și până la plata efectivă a sumei.

- în principal, a solicitat înlăturarea obligației de restituire a bunurilor predate în temeiul contractului de franciză nr. x/03.02.2012, ca fiind lipsită de interes și, în subsidiar, menținerea obligației de predare a 790 buc. butelii AR fără gardă, 4080 buc. butelii BG cu gardă, 8 buc. butelii fibră compozit, 253 buc. rastele metalice, 253 buc. stingătoare P6, dar prin preluarea lor de către reclamantă de la depozitul său din Lechința, str. x, jud. Bistrița-Năsăud, punctul de lucru, conform prevederilor art. 4.2.9 din contract;

- a solicitat exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată stabilite în primul ciclu procesual;

- în baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în ambele cicluri procesuale, având în vedere că încă de la momentul notificării sale inițiale nu s-a opus pretențiilor reclamantei, însă întinderea obligațiilor pârâtei trebuia și putea să fie clarificată pe cale de negociere, care a fost stopată cu rea-credință de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 254 din 08 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, a fost admis apelul pârâtei B. S.R.L. în sensul că a fost schimbată, în parte, sentința apelată și, în rejudecare, înlăturată mențiunea din conținutul dispozitivului referitoare la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente echivalentului bănesc al obligației de restituire a bunurilor solicitate.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate ce nu contravin deciziei.

A fost respinsă cererea intimatei reclamante privitoare la cheltuielile de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu următoarele consecințe:

A) în principal, casarea în parte a deciziei atacate și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, privitor la modalitatea de soluționare a apelului, în partea ce a vizat cererea de anulare a sentinței Tribunalului Suceava vizând obligația recurentei de a achita reclamantei suma de 243.160,11 RON și spezele aferente acestei sume, iar pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiție să fie trimis dosarul spre rejudecare unui alt tribunal, raportat și la îndeplinirea în cauză a dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

B) în subsidiar, casarea deciziei atacate, în partea privitoare la respingerea apelului recurentei vizând cererea de schimbare în parte a sentinței și, rejudecând cauza în fond, după casare, admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată a reclamantei și: - în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 96.420,55 RON, prin raportare la prețul practicat de reclamantă pe zona Bistrița-Năsăud și prin aplicarea reducerii comerciale prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, de 10 RON la primele 4.000 de butelii și de 11 RON pentru ce depășește acest număr;

- în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 124.551,97 RON, prin raportare la prețul practicat de reclamantă conform contractului de franciză nr. x/03.02.2012 la data încetării lui, 03.02.2017, respectiv suma de 167.291,97 RON, la care să fie aplicată reducerea comercială prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, calculată de experta contabilă la valoarea de 42.740 RON, sub obiectivele 4 și 5 ale raportului de expertiză.

- în ambele situații: dobânda legală să fie calculată începând cu data rămânerii definitive a deciziei și până la plata efectivă a sumei.

- în baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., în eventualitatea adoptării soluției de casare cu reținerea cauzei spre rejudecare, solicită obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în toate ciclurile procesuale.

Pentru început, recurenta face o scurtă descriere a stării de fapt care a creat raportul litigios, astfel cum apreciază că reiese din cele două hotărâri pronunțate și din probele administrate.

Arată recurenta că solicită casarea în parte a deciziei atacate și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, privitor la modalitatea de soluționare a apelului său, în partea ce a vizat cererea de anulare a sentinței Tribunalului Suceava vizând obligația recurentei de a achita reclamantei suma de 243.160,11 RON și spezele aferente acestei sume și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, arată că, în motivarea deciziei, la pag. 20-21 din decizie, apelul recurentei-pârâte este analizat sub două aspecte, indicate de instanța de apel ca fiind "primul motiv de apel", respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 243.160,11 RON și cel "de-al doilea motiv de apel", constând în obligarea pârâtei de a restitui reclamantei bunurile ce au făcut obiectul contractului de franciză.

În primul rând, solicită să se observe faptul că recurenta a solicitat, prin motivele de apel, nu doar schimbarea în parte a sentinței, ci și anularea acesteia, aspect neobservat de instanța de apel și neanalizat prin decizia pronunțată.

Arată că motivele cererii de anulare a sentinței primei instanțe se subsumau unei nepronunțări a acestei instanțe asupra faptului că prețul la plata căruia a fost obligată recurenta s-a stabilit fără a se observa apărările recurentei-pârâte, respectiv că valoarea debitului restant reprezintă un stoc cantitativ și valoric care a fost livrat recurentei la începutul perioadei contractuale, adică în anul 2013 și care a fost înlocuit continuu de reclamantă, pe măsura vânzării produsului către clienții finali ai recurentei și că nu poate fi obligată la plata sumelor raportat la prețul gazului din 2013, când s-a constituit stocul tampon din care a efectuat vânzările, ci raportat la data când obligația de achitare a stocului a devenit exigibilă, respectiv expirarea contractului la 3 februarie 2017.

În continuare, recurenta reia motivele din memoriul de apel pentru care a solicitat anularea sentinței primei instanțe și menționează că, în decizia atacată, deși cauza a fost rejudecată, se regăsesc aceleași trimiteri la lucrarea de expertiză, fără a se analiza și înlătura apărările recurentei. Învederează recurenta-pârâtă că instanța nu este legată de concluziile raportului de expertiză, dar, pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca soluția instanței în această privință (primirea sau nu a concluziilor expertului) să fie motivată, mai ales atunci când instanța reține ca fiind convingătoare anumite concluzii ale expertului, deși una din părți a cerut înlăturarea lor.

Menționează că prima instanță a reținut că obligația de plată s-a născut la data expirării contractului, 03.02.2017, raportat la data exigibilității obligației de plată, în acest sens fiind și dispozițiile legale cuprinse în art. 1644 alin. (2) C. civ., pe care le redă. Or, stabilirea prețului la nivelul anului 2013, când recurenta nu avea o obligație de plată către reclamantă, nu este legală, prețul devenind exigibil abia la data încetării contractului, 03.02.2017.

Subliniază recurenta faptul că emiterea facturilor fiscale la nivelul anului 2013 nu semnifică stabilirea prețului gazului la nivelul acestui an, deoarece furnizarea gazului către recurentă a continuat pe durata a 4 ani, timp în care prețul a fluctuat în funcție de prețul pieței, existând nenumărate anexe de modificare a prețului contractului.

Susține că ar fi nelegal să fie obligată să achite un preț stabilit în 2013, în condițiile în care au existat anexe de modificare a prețului, ultima fiind redată chiar în lucrarea de expertiză (anexa nr. 4a). Totodată, arată că este contrară contractului și obligarea recurentei să achite un preț al gazului stabilit în anul 2013, care a fost vândut în 2013 și plătit pe măsura vânzării în 2013, care are un prag superior prețului gazului vândut în 2016, preț care ar fi trebuit să fie achitat de recurentă la încetarea contractului survenită de drept, în 03.02.2017.

Arată recurenta că instanța de apel, în mod identic cu prima instanță, se raportează exclusiv la concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, când stabilește întinderea obligației de plată, fără a analiza problema prețului custodiei raportat la susținerile recurentei, respectiv că prețul gazului lichefiat nu poate fi cel din 2013, cât timp prețul a suferit modificări pe parcursul celor 4 ani de colaborare.

În continuare, recurenta învederează că instanța de apel nu a analizat deloc chestiunea de drept a stabilirii prețului contractual, deoarece, nu trebuie pus semn de egalitate între emiterea facturii fiscale și întinderea unei obligații de plată, între cele două noțiuni fiind diferențe evidente, reclamanta emițând facturile fiscale de la sine putere, la nivelul anului 2013, dar datoria ar fi devenit exigibilă în 2017, când prețurile practicate între părți erau altele. Contractul încheiat între părți distinge raportat la aceasta, sens în care menționează că între părți există anexe de modificare a prețului în timpul colaborării, expuse și de expertul contabil în anexa nr. 4.a) la raportul de expertiză.

Prin urmare, plecând de la premisa că încetarea de drept a contractului de franciză a avut loc la 03.02.2017, și prețul stocului tampon trebuie raportat la ultima modificare de preț avută între părți, nu la facturile emise în anul 2013.

În continuare, recurenta arată care era prețul gazului practicat în trimestrul IV 2013 și care era prețul gazului practicat în 2017, când a încetat contractul. Totodată evidențiază o diferență de calcul între raportul de expertiză și prețul determinat de recurentă prin calcule proprii.

Conchide recurenta că cele învederate anterior nu au făcut obiectul analizei nici a instanței de apel, nici a primei instanțe, ambele instanțe rezumându-se a face trimitere la concluziile raportului de expertiză, fără a explica și arăta în ce măsură argumentele recurentei privitoare la modul de stabilire a prețului contractului sunt valide sau nu.

Faptul că nu s-a exercitat un real control de legalitate de către instanța de apel reiese și din faptul că această instanță nu ar fi observat nici solicitarea recurentei în probațiune, realizată prin cererea de apel, prin care a cerut ca, în temeiul dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., să se pună în vedere reclamantei să comunice un exemplar al contractului încheiat cu C..

În acest sens, recurenta arată că, la primul termen de judecată din 10 septembrie 2020, instanța de apel a calculat diferența aferentă taxei judiciare de timbru, iar la următorul termen de judecată, din 08.10.2020, a rămas în pronunțare, fără a mai pune în discuție cererea recurentei, pe care nu ar fi observat-o, cum nu ar fi observat nici celelalte argumente invocate prin cererea de apel.

În speță, asupra acestor argumente nici instanța de fond nu ar fi realizat o analiză reală, fiind incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., astfel că soluția care se impune față de prevederile art. 497 C. proc. civ. este, în opinia recurentei, cea de casare în parte a sentinței Tribunalului Suceava.

În speță, instanța de apel, deși a rejudecat atât chestiunea stabilirii, cât și a modului de formare al prețului, nu a făcut o analiză efectivă a problemei de drept, ci s-a rezumat la copierea unor concluzii ale expertului fără vreo legătură cu cele invocate de recurentă, în mod identic cu prima instanță.

Învederează recurenta că, în virtutea efectului devolutiv al apelului, fiind rejudecată cauza în limitele indicate expres de recurentă, care impuneau analiza instanței asupra modului de stabilire a prețului contractual, instanța de apel era obligată să analizeze cele invocate de recurentă, nu doar să se rezume la calculul expertului.

În cauză, apreciază recurenta că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece lipsește motivarea soluției, aceasta fiind superficială, instanța de apel rezumându-se să copieze paragrafe din considerentele hotărârii apelate, fără să răspundă motivelor de critică invocate prin apel.

În subsidiar, în eventualitatea în care instanța de recurs consideră că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, recurenta solicită casarea deciziei atacate, ca fiind dată cu încălcarea normelor de drept material în partea privitoare la respingerea apelului său vizând cererea de schimbare, în parte, a sentinței și păstrarea soluției tribunalului de obligare a recurentei la plata sumei de 243.160,11 RON, și, rejudecând în cauza în fond, după casare, să se dispună admiterea doar în parte a cererii de chemare în judecată a reclamantei și: - în principal, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 96.420,55 RON, prin raportare la prețul practicat de reclamantă pe zona Bistrița-Năsăud și prin aplicarea reducerii comerciale prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, de 10 RON la primele 4.000 de butelii și de 11 RON pentru ce depășește acest număr;

- în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 124.551,97 RON, prin raportare la prețul practicat de reclamantă conform contractului de franciză nr. x/03.02.2012 la data încetării lui, 03.02.2017, respectiv suma de 167.291,97 RON, la care să fie aplicată reducerea comercială prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, calculată de experta contabilă la valoarea de 42.740 RON, sub obiectivele 4 și 5 ale raportului de expertiză.

- în ambele situații, dobânda legală să fie calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a sumei.

Din acest punct de vedere arată că suma indicată de reclamantă în facturile fiscale emise, reluată de experta contabilă și copiată de instanța de apel și de prima instanță în hotărâre, în cuantum de 243.160,11 RON, nu este corectă și nu reprezintă o sumă acceptată de recurentă la plată, atât instanța de apel, cât și prima instanță, fără a analiza susținerile recurentei, reținând în mod eronat că aceasta este suma datorată de recurenta-pârâtă, deoarece era indicată în raportul de expertiză contabilă.

Susține recurenta că au fost încălcate normele de drept material cuprinse în dispozițiile art. 1768 C. civ., potrivit cărora prețul este cel prevăzut de părți în contract, astfel că, pentru a determina întinderea obligației de plată, instanța trebuia să analizeze modul de formare a prețului potrivit voinței reale a părților și modalității lui convenționale reglementate, nu doar să verifice din perspectivă matematică contabilă dacă cifrele înscrise pe facturi corespund cu calculele expertului.

Arată recurenta că, pentru a stabili în cauză care este prețul la care poate fi obligată, instanța trebuia să aplice normele cuprinse în art. 2.3 din contract, potrivit cărora prețul este acela la care "francizorul livrează produsul beneficiarului". Or, arată recurenta, înseamnă că nu se poate ca instanța să se raporteze la livrările din anul 2013 deoarece acel gaz a fost deja vândut chiar în acel an, ci la nivelul anului 2016, când s-a livrat gazul al cărui preț se solicită, raportat la data expirării contractului din februarie 2017.

Recurenta susține că a invocat faptul că stabilirea prețului se face prin raportare la două elemente importante: numărul de încărcături deținute de recurentă în custodie la data încetării contractului din 03.02.2017 și numărul de kg GPL aferent acestor încărcături, care este prețul de franciză pentru zona Bistrița-Năsăud, din care să fie scăzută reducerea de natură comercială de 10 RON la primele 4.000 de butelii și de 11 RON pentru ce depășește această cantitate.

Recurenta înțelege să redea cantitățile de butelii pe care le avea în custodie, conform anexelor încheiate la contractul de franciză, precizând că numărul de butelii indicat de reclamantă este incorect și neconform cu înscrisul întocmit chiar de aceasta. Prin urmare, apreciază că i s-a solicitat în plus contravaloarea a 582 kg gaz GPL, fără ca această cantitate de gaz să îi fi fost livrată vreodată.

Arată că acest lucru derivă din faptul că reclamanta își întemeiază pretențiile pe facturile fiscale emise în anul 2013, iar expertul contabil a efectuat o analiză exclusiv raportat la acest aspect, raționament însușit în mod eronat de prima instanță, deoarece prețul trebuie stabilit raportat la componența efectivă a custodiei din 2017, nu raportat la anumite facturi fiscale emise în 2013 pentru o serie de butelii care nu mai corespund stocului faptic și pentru care prețurile diferă semnificativ. Apreciază că instanța de apel nu explică în niciun fel de ce a înlăturat aceste argumente.

Sub un alt aspect, susține că, tot în legătură cu prețul datorat, a mai sesizat instanța cu privire la aplicarea reducerii comerciale conform contractului de franciză întocmit, însă și această problemă a fost soluționată nelegal.

În acest sens recurentă redă prevederile art. 5.3.1. din contract și răspunsul comunicat reclamantei în luna ianuarie 2018. Susține că prețul pe zona Bistrița-Năsăud l-a dovedit prin facturile depuse la anexa 3 a poziției procesuale depuse în fața primei instanțe.

Pornind de la dispozițiile contractuale amintite, recurenta a expus propriul calcul cu privire la valoarea prețului contractual, concluzionând că totalul obligației de plată ar fi de 96.420,55 RON (80.350,46+TVA 20%) și nicidecum de 243.160,11 RON, cât s-a reținut în hotărârea primei instanțe.

Mai arată că, sub aspectul prețului stabilit pe zona Bistrița-Năsăud, instanța de apel ar fi copiat concluziile reiterate de expertul contabil în lucrarea de expertiză, aserțiunile privind diferențele dintre cele două contracte, cel dintre părți și cel încheiat de reclamantă cu C. nefiind urmarea dezlegării date de instanță, ci concluziile din pag. 9-10 a lucrării de expertiză.

Menționează recurenta că aserțiunile instanței precum că C. S.R.L. își desfășoară activitatea pe raza județelor Suceava și Botoșani nu este adevărată, această societate desfășurându-și activitatea și pe raza județului Bistrița-Năsăud și făcând concurență neloială recurentei din cauza prețurilor preferențiale practicate de reclamantă.

Mai solicită să se observe prevederile contractului de franciză, care stipulează în mod expres că prețul este stabilit de francizor pe zone.

Arată că instanța a făcut o analiză care excede prevederilor contractului deoarece articolul indicat nu stipulează că prețul se stabilește în funcție de contractul de franciză, că trebuie să fie similar, ci că este un preț tip/zonă.

În continuare recurenta evocă dispozițiile art. 1266 C. civ. privind interpretarea contractului după voința concordantă a părților. Arată că, deși reclamanta poate susține orice, inclusiv că C. nu a făcut vânzări pe zona județului în care activa recurenta, sensul în care contractul de franciză a fost reglementat, de a stabili un preț de listă corect/zonă, trebuie să fie interpretat în contextul în care a fost încheiat.

Redă recurenta și dispozițiile art. 1268 alin. (2) și (3) C. civ.

Nu în ultimul rând, se solicită se avea în vedere și că, prin decizia atacată s-a păstrat obligația recurentei de a achita dobânda legală de la data încetării contractului, cu nerespectarea normei de drept material din art. 1489 C. civ., potrivit căruia dobânzile care nu sunt stabilite contractual, atunci când sunt cerute în instanță, vor curge de la data cererii de chemare judecată.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante, la 01.03.2021 .

La 01.04.2021, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 13.05.2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 19.10.2021, s-a dispus comunicarea raportului către părți, în vederea depunerii unui punct de vedere.

Părțile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 14.12.2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată și reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, s-a susținut că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 293 C. proc. civ., întrucât nu ar fi pus în vedere reclamantei să comunice pârâtei-recurente un exemplar al contractului încheiat cu societatea C., pentru ca aceasta să-și exprime un punct de vedere, încălcând, totodată, dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Critica astfel formulată, subscrisă motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează pronunțarea hotărârii cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., "(1) când partea învederează că partea adversă deține un înscris probatoriu, referitor la proces, instanța poate ordona înfățișarea lui; (2) cererea de înfățișare va fi admisă, dacă înscrisul este comun părților din proces, dacă însăși partea adversă s-a referit în proces la acest înscris sau dacă, după lege, ea este obligată să înfățișeze înscrisul".

Prin urmare, în ipoteza deținerii înscrisului probatoriu de către partea adversă celei care învederează acest fapt, instanța poate, la cerere, să ordone înfățișarea înscrisului.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic și practic, instanța supremă reține că, în cauză, prin încheierea din 17 martie 2020, prima instanță a pus în vedere reclamantei să comunice la dosar contractul încheiat între reclamantă și C. S.R.L., respectiv contractul de franciză nr. x/18.06.2013, obligație care a fost îndeplinită, sens în care se constată că înscrisul se găsește la dosar tribunal.

În consecință, în condițiile în care înscrisul se afla deja la dosar, nefiind în posesia părții adverse, nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 293 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință iar părțile au obligația să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului. Prin urmare, fiind depus la dosar, înscrisul putea fi consultat de parte sau de reprezentantul ei convențional, lipsa de diligență a părții neputând fi acoperită de principiul dreptului la apărare.

Pentru aceleași considerente, nu se poate reține o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că recurenta nici nu a contestat existența înscrisului la dosar iar solicitarea acesteia de comunicare a unui exemplar de pe înscris nu se circumscrie unei veritabile cereri în probațiune în sensul art. 250 C. proc. civ., recurenta nearătând, nici oral, nici în cuprinsul cererii de apel, care este teza probatorie pentru care solicită administrarea probei.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cu privire la solicitarea de anulare a sentinței primei instanțe, formulată prin cererea de apel, precum și că instanța de apel nu a analizat și nu a înlăturat criticile recurentei privind stabilirea prețului contractual, bazându-și soluția pe concluziile raportului de expertiză.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul logico-juridic pentru care a reținut soldul final al facturilor neachitate de către pârâtă către reclamantă ca fiind de 243.169,11 RON.

Motivele pentru care instanța de apel poate anula hotărârea primei instanțe sunt prevăzute limitativ de dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, în cazul în care se constată că în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Raportat la aceste dispoziții, instanța supremă constată, în primul rând, faptul că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu evocarea fondului, iar în al doilea rând, că recurenta nici nu a invocat prin cererea de apel critici referitoare la sentința primei instanțe care să atragă pronunțarea unei soluții de anulare, astfel că nu justifică o vătămare din acest punct de vedere.

În plus, cercetând memoriul de apel, instanța de recurs constată că recurenta-pârâtă nu și-a structurat motivele astfel încât să rezulte cu exactitate criticile aferente solicitării de anulare, respectiv solicitării de modificare a sentinței primei instanțe.

Astfel, în virtutea efectului devolutiv prevăzut de art. 476 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a analizat sentința atacată în raport de criticile recurentei-pârâte, realizând o nouă verificare atât a mecanismului contractual cât și a modului de administrare a probelor din prima etapă procesuală, respectiv a probei cu expertiza contabilă judiciară, concluzionând că suma de 243.169,11 RON a fost corect calculată de expert.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Instanța supremă reține că majoritatea susținerilor recurentei-pârâte din memoriul de recurs, privind înlocuirea permanentă a stocului în perioada 2013-2017, necesitatea stabilirii prețului la nivelul anului 2017, aplicarea unei reduceri comerciale și aplicarea clauzelor unui contract încheiat de reclamantă cu un terț, reprezintă o reluare a argumentelor expuse în fața celor două instanțe anterioare, recurenta urmărind, în realitate, reanalizarea și reinterpretarea probatoriului, prin devoluțiunea integrală a fondului pretențiilor solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, cu ignorarea faptului că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad de jurisdicție devolutiv.

Faptul că instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe asupra primului capăt de cerere, în mod contrar susținerilor recurentei-pârâte, nu reprezintă un motiv de recurs, criticile recurentei nefiind structurate juridic astfel încât să poată fi încadrate în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ce privește criticile subsumate de recurentă punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1769, art. 1266 și art. 1268 C. civ. au fost invocate formal, întrucât, în realitate, recurenta nu critică modul de aplicare a respectivelor norme de drept material, ci urmărește interpretarea clauzelor contractuale prevăzute la art. 2.3 și art. 5.3.1 din contractul de franciză, referitoare la prețul contractului, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de cele două instanțe anterioare, cu privire la nașterea obligației de plată, prețul aplicabil și întinderea obligației de restituire.

De altfel, instanța de recurs constată că, deși atât instanța de fond cât și instanța de apel au reținut că, pentru stabilirea soldului final al facturilor neachitate, expertul a luat în considerare extrasul de cont semnat de ambele părți și facturile fiscale emise și acceptate, recurenta nu a contestat acest aspect, însă a încercat să determine, prin reinterpretarea clauzelor contractuale și a comunicărilor dintre părți, aplicarea unui alt mecanism de calcul și o altă valoare a debitului datorat reclamantei.

Însă aceste critici vizează aspecte factuale ale cauzei, care nu pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului, în care se urmărește, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanței devolutive.

Critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1489 C. civ. nu poate fi analizată, întrucât a fost invocată pentru prima dată în calea de atac a recursului, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, instanța de recurs constată că, deși, prin motivele de apel, recurenta a criticat soluția primei instanțe privind obligarea sa la plata dobânzii legale aferente debitului principal, critica a fost întemeiată pe argumente privind scadența obligației de plată și pe faptul că dobânda legală ar putea fi acordată de la data rămânerii definitive a deciziei din apel, iar nu pe dispozițiile art. 1489 C. civ., care, potrivit alin. (2) teza finală, se referă la curgerea dobânzilor la dobânzile scadente, când nu sunt prevăzute de lege sau contract, numai de la data cererii de chemare în judecată.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 3.748,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 254 din 08 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 3.748,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 01 martie 2022.