ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2696/2022

Ședința publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 20.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A., C. S.R.L., D., C., C., E. S.A., F. S.R.L., G., H., I. SPA, I. solicitând obligarea în solidar a pârâților B. S.A., C. S.R.L., D., C. și C. la repararea integrală a prejudiciului suferit prin plata supraprețului pentru două camioane MAN ca urmare a încălcării de către aceștia a legislației în materie de concurență; și obligarea în solidar a pârâților E. S.A., F. S.R.L., G., H., I. SPA și I. la repararea integrală a prejudiciului suferit prin plata supraprețului pentru șase camioane J. ca urmare a încălcării de către aceștia a legislației în materie de concurență.

În drept, au fost invocate prevederile art. 101 și 102 TFUE, Directiva 2014/104/UE, O.U.G. nr. 39/2017, prevederile legale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, principiile generale ale dreptului.

Pârâta I. SPA a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă întrucât O.U.G. nr. 39/2017 (temeiul juridic al acțiunii reclamantei) de transpunere a Directivei 2014/104/UE a fost declarată neconstituțională.

La data de 13.04.2021 reclamanta a formulat o cerere prin care a indicat că înțelege să invoce ca temei de drept al acțiunii O.U.G. nr. 170/2010.

Prin încheierea din data de 14.04.2021 instanța a calificat cererea ca fiind o cerere modificatoare și a respins această cerere ca fiind tardiv formulată și de asemenea a amânat pronunțarea asupra excepției inadmisibilității.

Prin sentința nr. 1171/28.04.2021 prima instanță a respins cererea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, precum și a încheierii de ședință din data de 14.04.2021, a declarat apel reclamanta A. S.A., iar prin decizia civilă nr. 694 din 28.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, a fost admis apelul, anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs recurenta-pârâtă C. S.R.L.; recurentele-pârâte K., C. și C.; precum și recurentele - pârâte I. SpA, H., G. și I..

Prin recursul formulat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. se solicită admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și, în urma rejudecării, respingerea apelului declarat de A. S.A., cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 1171 din 28 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, precum și a încheierii de ședință din data de 14 aprilie 2021.

În motivare, recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., arătând că incidența motivelor de nelegalitate pornește de la calificarea dată de către instanța de apel cererii formulate de către apelanta reclamantă, statuând în mod greșit că nu există apel separat îndreptat împotriva încheierii de ședință din data de 14 aprilie 2021, ci un singur apel îndreptat împotriva sentinței pronunțate de judecătorul fondului.

Raportat la această reținere, întregul raționament juridic pe care se bazează soluția instanței de apel, este eronat, străin de natura pricinii deduse judecății.

Se arată că în mod eronat a reținut instanța de apel că nu există o legătură indisolubilă între încheierea de ședință din 14 aprilie 2021 și hotărârea pronunțată, de vreme ce, prin acea încheiere s-a constatat că, cererea formulată de A. S.R.L. de modificare a temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, este tardiv formulată, ceea ce a condus, ulterior, prin sentința pronunțată, la admiterea excepției inadmisibilității acțiunii principale.

În măsura în care, nu s-ar fi reținut tardivitatea, nu ar fi fost admisă nici excepția.

Susține recurenta că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în condițiile în care aceasta nu cuprinde motivele pentru care instanța a înțeles să înlăture susținerile părților privitoare la netemeinicia apelului promovat de reclamantă.

De asemenea, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra criticilor formulate de apelanta reclamantă, recalificând și dând o nelegală interpretare dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.

Se mai arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului formulat împotriva încheierii de ședință din 14 aprilie 2021, căci dacă aceasta nu ar fi dat o altă interpretare actului juridic dedus judecății și ar fi făcut o corectă aplicare a textelor legale incidente în materie, ar fi statuat că încheirea de ședință din 14 aprilie 2021 a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Modificarea temeiului de drept al acțiunii introductive de instanță, reprezintă o veritabilă cerere modificatoare, ce trebuia depusă în termenul menționat expres de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ.

De asemenea, nu putea fi primită nici susținerea apelantei, în sensul că precizarea prin care a încercat să completeze temeiul de drept al cererii de chemare în judecată ar fi o cerere de îndreptare a unei erori materiale în sensul art. 204 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ.

Împrejurarea că hotărârea pronunțată cuprinde motive străine de natura pricinii, derivă și din aceea că, instanța de apel a recalificat temeiul de drept al acțiunii ca fiind dreptul comun, respectiv răspunderea civilă delictuală, ignorând în acest fel dispozițiile O.U.G. nr. 170/2020, O.U.G. nr. 39/2017, sau Directivele Europene.

Totodată, instanța nu s-a pronunțat asupra cererii A. în sensul că încheierea prin care instanța a respins ca tardiv formulată cererea de modificare a acțiunii, ar fi nelegală prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 170/2020.

Hotărârea a fost pronunțată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 170/2020, care stipulează că normele de procedură din acest act normativ se aplică litigiilor inițiate după data de 26.12.2014, fără a fi avute în vedere prevederile art. 20 alin. (1) din același act normativ, ce exclud aplicarea retroactivă a normelor de drept material.

Se mai arată și faptul că instanța de judecată nu s-a pronunțat cu privire la critica adusă sentinței apelate privind netemeinicia acesteia, raportat la "refuzul" Tribunalului de a aplica în speță "direct" dreptul european.

Sub acest aspect, recurenta susține că A. S.A. nu își poate întemeia cererea distinct, doar pe dispozițiile Directivei 2014/104/UE, deoarece particularii nu au dreptul de a formula acțiuni în justiție intemeiate pe Directiva privind despăgubirile.

Prin recursul formulat de pârâtele K., C. și C. se solicită casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei către instanța de apel spre o nouă judecată, conform art. 497 din C. proc. civ.

În motivare, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentele arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 477 din C. proc. civ., respectiv cu încălcarea principiului limitelor efectului devolutiv al apelului, precum și cu încălcarea principiului contradictorialității, reglementat de art. 14 alin. (5)-(6) din același cod.

Se mai invocă de asemenea și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, respectiv încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 170/2020.

Sub aspectul încălcării prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. se arată că instanța de apel a analizat și judecat aspecte care nu au fost invocate de către reclamanta A. prin cererea de apel. Astfel, din analiza cererii de apel, nu rezultă că reclamanta ar fi criticat soluția instanței de fond prin raportare la faptul că nu ar fi fost făcută aplicabilitatea instituției răspunderii civile delictuale, ci au fost invocate alte presupuse erori.

Din perspectiva încălcării principiului contradictorialității consacrat de art. 14 din C. proc. civ., recurentele arată că în mod greșit instanța de fond nu a pus în discuție motivele de fapt și de drept invocate în considerente, referitoare la aplicabilitatea/inaplicabilitatea răspunderii civile delictuale, motive care au fost hotărâtoare în soluția pronunțată, astfel că soluția de admitere a apelului a fost dată pe baza unor argumente care nu au fost puse în discuția părților.

În ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se arată că în mod greșit ar fi constatat instanța de apel că acțiunea formulată de reclamanta A. ar fi o acțiune de drept comun, dispozițiile O.U.G. nr. 39/2017, respectiv ale O.U.G. nr. 170/2020 fiind norme derogatorii, atât sub aspect material cât și procedural.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, se mai arată că instanța de apel nu avea posibilitatea să aplice dispozițiile O.U.G. nr. 170/2020, din moment ce reclamanta a fost decăzută din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată și deci de a aplica acest act normativ, iar instanța de apel nu a anulat încheierea prin care instanța de fond a dispus decăderea A. din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată.

În subsidiar, dacă totuși se va considera că dispozițiile O.U.G. nr. 170/2020 pot fi aplicate și puse în discuție, solicită instanței de recurs să observe că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 170/2020. Astfel, la momentul introducerii acțiunii (20.09.2019), acest act normativ nu era în vigoare, astfel că prevederile de procedură din O.U.G. nr. 170/2020 nu pot fi aplicate, câtă vreme dispozițiile art. 25 din C. proc. civ. interzic acest lucru.

Prin recursul formulat de pârâtele I. SPA, H., G. și I. se solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se arată că decizia pronunțată este nemotivată, având în vedere că instanța de apel nu a justificat, în niciun fel, respingerea argumentelor recurentelor. Astfel, instanța de apel a omis să se pronunțe cu totul cu privire la criticile A. legate de tardivitatea modificării cererii de chemare în judecată după primul termen de judecată, făcând abstracție de întreg cadrul procesual și de argumentele lor referitoare la dreptul de dispoziție al părții și la limitele învestirii instanței.

Sub același aspect, se mai invocă faptul că decizia a fost pronunțată în baza unor motive străine de natura cauzei, instanța de apel judecând cauza în echitate, pe baza unor critici care nu au fost ridicate niciodată de către părți.

O altă critică vizează încălcarea autorității de lucru judecat, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Astfel, recurentele susțin că instanța de apel a procedat la recalificarea juridică a excepției inadmisibilității, deși A. nu a criticat, în niciun fel, considerentele primei instanțe în ceea ce privește calificarea viciului lipsei temeiului juridic ca fiind o excepție de inadmisibilitate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurentele susțin că prin schimbarea/recalificarea nepermisă a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată și al cererii în sine, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și principiul rolului activ al instanței.

De asemenea, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 32 din C. proc. civ. privind condițiile acțiunii civile, de vreme ce A. nu a invocat existența unui drept protejat de lege. Astfel, susțin recurentele că, pe de-o parte niciunul dintre actele normative invocate în cauză de către reclamantă nu erau aplicabile, iar pe de altă parte aceasta nu a înțeles să invoce dispozițiile C. civ.

O ultimă critică vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 170/2020, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Astfel, deși în primă fază, instanța de apel recunoaște împrejurarea că dispozițiile de drept material ale O.U.G. nr. 170/2020 sunt inaplicabile în cauză rationae temporis potrivit art. 20, ulterior, raportându-se la aceleași dispoziții legale, apreciază că existența O.U.G. nr. 170/2020 face ca acțiunea A. să nu fie lipsită de temei juridic - ceea ce este nu doar greșit, ci chiar contradictoriu.

Pârâtele C. S.R.L. și B. S.A. au formulat întâmpinări, solicitând admiterea recursurilor formulate.

Reclamanta A. S.A. a formulat de asemenea întâmpinări față de fiecare recurs declarat în cauză, solicitând respingerea acestora.

Având în vedere că în cuprinsul celor trei cereri de recurs se regăsesc și critici comune, instanța de recurs va răspunde acestora cu considerente comune.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În primul rând, instanța de recurs subliniază faptul că, prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul reclamantei și, constatând că acțiunea acesteia nu este inadmisibilă, a anulat sentința instanței de fond, trimițând cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. Totodată, așa cum se arată în mod expres în sentința primei instanțe, și cum a reținut și instanța de apel, încheierea din data de 14 aprilie 2021, în care au fost consemnate dezbaterile pe fondul cauzei, face parte integrantă din sentința primei instanțe. În concluzie, în condițiile în care instanța de apel a dispus anularea sentinței primei instanțe, în mod evident a fost anulată inclusiv încheierea de ședință din 14 aprilie 2021.

O primă critică, subsumată de recurenta C. S.R.L. motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizează faptul că întregul raționament juridic pe care se bazează soluția instanței de apel ar fi străin de natura pricinii deduse judecății, urmare a faptului că instanța de apel în mod greșit a analizat apelul fără a ține cont de faptul că fusese formulat un apel distinct și în privința încheierii de ședință din 14 aprilie 2021.

În același sens, și recurentele I. SPA, H., G. și I. invocă, subsumat aceluiași motiv de apel, nemotivarea hotărârii din perspectiva criticilor apelantei reclamante A. legate de tardivitatea modificării cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, instanța de apel a arătat "că greșita calificare a cererii din 13.04.2021 ca fiind cerere modificatoare, în ipoteza în care această cerere nu era de fapt cerere modificatoare, nu poate vătăma cu nimic reclamantul din moment ce analiza instanței rămânea să vizeze exact același cadru procesual; altfel spus, această eroare a instanței nu este de natură să conducă la nulitatea hotărârii; sentința este nelegală raportat la nelegalitatea soluției deci, nu la această eroare."

Astfel, instanța de apel a arătat că deși instanța de fond a apreciat în mod greșit ca fiind o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată cererea prin care s-a suplimentat temeiul de drept invocat de reclamantă, totuși nu această eroare a instanței de fond a fost cea care a atras nulitatea hotărârii, câtă vreme, indiferent dacă reclamanta ar fi suplimentat sau nu în mod expres temeiul în drept, cadrul procesual în care ar fi trebuit să se pronunțe instanța de fond, și care era fixat de obiectul cererii și de motivele de fapt ale acesteia, era același, neintervenind nicio modificare asupra cauzei cererii de chemare în judecată, respectiv pretinsele fapte ilicite săvârșite de pârâte, care au produs prejudicii reclamantei.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel a ajuns în mod corect la concluzia că "norma incidentă este stabilită de instanță, iar nu de părți (indiferent de indicațiile oferite de părți)", precum și că "în situația unor modificări legislative o acțiune nu devine automat inadmisibilă, iar în stabilirea de către instanța de judecată a normelor legale aplicabile trebuie să se țină seama și de regulile de aplicare în timp a normelor legale."

În mod evident, din argumentele instanței de apel rezultă de ce indicarea suplimentară a unor norme legale de către parte nu constituie o modificare a cererii de chemare în judecată în sensul art. 204 din C. proc. civ.

În acord cu instanța de apel, și instanța de recurs apreciază că indicarea eronată sau chiar neindicarea unui temei de drept, nu reprezintă o împrejurare formală de natură să conducă la respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

În consecință, împrejurarea că instanța de apel s-a socotit învestită cu un singur apel, formulat împotriva sentinței instanței de fond care cuprinde și încheierea de amânare a pronunțării din 14 aprilie 2021, nu este de natură să atragă nelegalitatea soluției.

Sub aspectul criticilor referitoare la tardivitatea pretinsei modificări a cererii de chemare în judecată prin indicarea suplimentară a unui act normativ de către reclamată, instanța de apel a arătat în mod expres de ce a considerat că acestea sunt nerelevante, astfel că în mod evident nu se poate reține o nemotivare a deciziei recurate din această perspectivă și nici vreo încălcare a dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Sub același aspect, al pretinsei lipse a motivării, instanța de recurs mai arată că obligația de motivare a hotărârii nu poate fi interpretată în sensul că se impune un răspuns detaliat fiecărui argument, precum și faptul că uneori, împrejurarea că se constată a fi întemeiate anumite critici din apel, de natură să ducă la constatarea nulității hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cum e cazul în speță, poate să facă de prisos analiza altor critici, indiferent dacă acestea sunt, sau nu sunt, de natură să ducă la aceeași soluție.

În ce privește critica referitoare la pretinsa interpretare nelegală a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., invocată de recurenta C. S.R.L., instanța de recurs constată că aceasta este nefondată, în condițiile în care recurenta nu a indicat, în concret, care sunt argumentele pentru care anularea hotărârii apelate nu ar atrage după sine și anularea încheierii de amânare a pronunțării.

În ce privește încălcarea autorității de lucru judecat, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., invocat de recurentele I., H.., G. și I. SPA, instanța constată că și acesta este nefondat.

Astfel, susțin recurentele că reclamanta A. nu ar fi criticat, în niciun fel, considerentele primei instanțe în ceea ce privește calificarea viciului lipsei temeiului juridic ca fiind o excepție de inadmisibilitate.

Potrivit dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Totodată, alin. (2) al aceluiași articol arată că, autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină.

În consecință, în condițiile în care reclamanta a formulat apel împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată pe care formulat-o, în mod evident a contestat și considerentele care au sprijinit această soluție, astfel că în cauză nu se pune problema existenței vreunei autorități de lucru judecat în privința excepției inadmisibilității.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., toate recurentele susțin încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului în sensul că decizia a fost pronunțată în baza unor motive străine de natura cauzei, pe baza unor critici care nu ar fi fost invocate de către apelanta reclamantă, fiind încălcat și principiul contradictorialității, consacrat de art. 14 din C. proc. civ.. Se mai critică totodată și faptul că în mod greșit instanța de apel ar fi schimbat/recalificat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată în răspundere delictuală.

Nici aceste susțineri nu sunt însă fondate. Sub un prim aspect, se constată că, prin apelul formulat, reclamanta a criticat, în paragraful 26 pct. (i), chiar dacă nu în cea mai riguroasă exprimare juridică, după cum a subliniat și instanța de apel, confuzia pe care a făcut-o instanța de fond între cauza cererii de chemare în judecată, ce constituie temeiul juridic al cererii, fundamentul raportului litigios, și indicarea unui temei în drept, respectiv a uneia sau a mai multor dispoziții legale.

Sub un alt aspect, contrar susținerilor recurentelor, considerentele instanței de apel, referitoare la cauza cererii de chemare în judecată și instituția răspunderii civile delictuale nu sunt străine de natura cauzei.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

Este adevărat că potrivit acelorași dispoziții legale, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, însă în cauză nu era incidentă această situație. Faptul că unul dintre actele normative indicate de reclamantă, respectiv O.U.G. nr. 39/2017, nu mai producea efecte în ordinea juridică națională, ca urmare a declarării neconstituționalității, nu înseamnă că acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantă nu a rămas, în continuare, fundamentată pe celelalte temeiuri de drept indicate de parte, respectiv pe legislația specială în materie de concurență, precum și pe dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Cauza juridică a acțiunii formulate de reclamantă, așa cum rezultă din analiza conținutului concret al cererii de chemare în judecată, respectiv a motivelor de fapt invocate în susținerea cererii, este răspunderea civilă delictuală, întrucât se solicită repararea prejudiciului pretins cauzat prin pretinse încălcări ale legislației Uniunii Europene în materia concurenței. Motivarea cererii de chemare în judecată este structurată, ea însăși, pe elementele răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul cauzat, legătura de cauzalitate dintre acestea, precum și vinovăția pârâtelor, și de asemenea, reclamanta face trimitere la dispozițiile din C. civ. ce reglementează răspunderea pentru fapta proprie și arată în mod expres că dispozițiile legii speciale se completează cu dispozițiile C. civ.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat în mod expres și prevederile art. 101 și 102 TFUE, Directiva 2014/104/UE. Or, așa cum rezultă din art. 22 alin. (2) din Directivă, precum și din art. 19 din O.U.G. nr. 170/2020 (care chiar dacă nu ar fi fost invocată de către reclamantă era obligatorie pentru instanță), dispozițiile legii speciale se completează cu prevederile Legii nr. 287/2009 republicată, cu modificările ulterioare.

Față de aceste considerente, rezultă că instanța de apel nu a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, înțeles ca fundament al dreptului invocat de cel ce formulează pretenția în fața instanței, ci doar a procedat la identificarea corectă a acestuia, înlăturând confuzia pe care au făcut-o, atât prima instanță cât și pârâtele recurente, între temeiul juridic al acțiunii și simpla indicare a unor dispoziții legale.

De asemenea, nefondată este și susținerea privind încălcarea dispozițiilor art. 32 din C. proc. civ., din perspectiva condiției de a fi formulată o pretenție pentru a putea fi exercitată acțiunea civilă. În susținerea acestei critici, recurentele I., H.., G. și I. SPA arată că niciunul dintre actele normative invocate de reclamantă nu ar fi aplicabile în cauză, însă, așa cum s-a arătat deja, pe de-o parte această susținere nu poate fi primită, iar pe de altă parte, dispozițiile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală au fost invocate de către reclamantă alături de dispozițiile speciale.

Nefondate sunt și criticile privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 170/2020 de către instanța de apel. Dispozițiile legale invocate reglementează în mod expres faptul că prevederile de procedură ale acestei ordonanțe de urgență se aplică și acțiunilor în despăgubire introduse începând cu data de 26 decembrie 2014. Or, așa cum a reținut și instanța de apel, acțiunea de față este o acțiune în despăgubire din cele la care se referă ratione materiae O.U.G. nr. 170/2020, depusă după decembrie 2014.

Aspectul aplicării în timp a normelor materiale din acest act normativ, respectiv în ce măsură acestea sunt sau nu sunt incidente în cauză, presupun o analiză pe fond a cauzei, ce urmează a fi făcută de instanța de fond, în rejudecare.

Totodată, urmează a fi avută în vedere și jurisprudența constantă și consolidată a CJUE, care a statuat că art. 101 alin. (1) TFUE produce efecte directe în raporturile dintre particulari și conferă justițiabililor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze (Hotărârea din 30 ianuarie 1974 BRT et Societe belge des auteurs, compositeurs et editeurs, C-127/73; Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan, C-453/99; Hotărârea din 5 iunie 2014 Kone și alții, C-557/12; Hotărârea din 14 martie 2019 Skanska Industrial Solutions și alții, C 724/17).

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de recurenta-pârâtă C. S.R.L., de recurentele-pârâte K., C. și C. și de recurentele-pârâte I., H.., G. și I. SPA împotriva deciziei civile nr. 694 din 28 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă C. S.R.L., de recurentele-pârâte K., C. și C. și de recurentele-pârâte I., H.., G. și I. SPA împotriva deciziei civile nr. 694 din 28 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2022.