ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2531/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Asupra fondului cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 19 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de daune reprezentând valoarea imobilului situat în Botoșani, jud. Botoșani, executat silit fără existența unei încheieri de executare silită, la care să se adauge dobânda legală calculată de la data vânzării imobilului și până la plata efectivă a daunelor solicitate.

Pârâta s-a apărat invocând prioritar excepția de inadmisibilitate a acțiuni; pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.

Cauza a fost declinată pentru competentă soluționare în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, fiind înregistrată sub nr. x/2019*.

Instanța de fond a reținut poziția procesuală a pârâtei în sensul că excepția inadmisibilității acțiunii reprezintă o apărare pe fondul cauzei, aspect consemnat în încheierea de ședință din data de 26 octombrie 2020.

Prin sentința civilă nr. 1204/2021 din 5 mai 2021 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, reținând că față de calificarea acțiuni ca fiind una în daune delictuale, aceasta nu este inadmisibilă; pe fond a apreciat ca nefiind dovedite elementele răspunderii civile delictuale.

Apelul:

Sentința de fond a fost apelată de reclamanta A., criticile sale vizând greșita apreciere a neîntrunirii condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, precum și nemotivarea corespunzătoare a hotărârii atacate.

Cauza a fost înregistrată sub același număr de dosar pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 338/A din 1 martie 2022 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reținând că aceasta era parte în raportul execuțional, în calitate de garant ipotecar, încheierea de încuviințare a executării silite, nedeființată pe cale judiciară, vizând-o și pe ea; a mai reținut legalitatea și temeinicia sentinței de fond în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de reclamanta A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2019*.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

După o prezentare succintă a modului de desfășurare a executării silite finalizate cu vânzarea imobilului proprietatea sa și a parcursului procesual al litigiului, sub imperiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel, susținând nemotivarea acesteia; sub acest aspect a arătat că instanța devolutivă a efectuat o analiză incompletă a motivelor și argumentelor invocate în memoriul de apel, raționamentul expus nefiind de natură să sprijine concluzia adoptată în sensul că prima instanță a motivat, la rândul său și că soluția este legală și temeinică.

A enumerat, astfel, argumentele invocate în cererea de apel referitoare la calitatea sa de terț în raportul execuțional, arătând că instanța de apel a respins critica privind nemotivarea sentinței de fond, fără să analizeze punctual toate aceste apărări; o situație asemănătoare este invocată și în ceea ce privește criticile privind neîndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte. A susținut, în continuare, caracterul nemotivat al deciziei de apel din perspectiva acelorași critici referitoare la calitatea sa de terț în executarea silită, susținând că și instanța de apel, ca și instanța de fond a refuzat să analizeze punctual argumentele sale.

În ceea ce privește fondul cauzei, sub imperiul aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, ca și prima instanță, nu a analizat fiecare condiție impusă de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, aspect care, în opinia sa, impunea admiterea apelului și anularea sentinței de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Tot în același context, dar subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a soluționat cauza fără a stabili corect situația de fapt, reiterând apărările sale în ceea ce privește neîncuviințarea executării silite față de ea, fiind încălcate, astfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 373

1

, art. 399, art. 401 alin. (1) și (3) C. proc. civ. din 1865, ale art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, precum și ale art. 21 din Legea nr. 190/1999.

Citând prevederile art. 373

1

C. proc. civ. din 1865, recurenta-reclamantă a susținut că raportul juridic execuțional este stabilit de instanță prin încheierea de încuviințare silită, că la momentul declanșării acestei executări, s-a solicitat doar executarea contractului de credit, că nu a fost comunicat instanței și contractul de ipotecă, că instanța de judecată a dispus doar încuviințarea executării silite a contractului de credit.

În continuarea raționamentului privind greșita aplicare a normelor de drept material, recurenta-reclamantă a redat conținutul art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 și al art. 21 din Legea nr. 190/1999, susținând caracterul autonom al contractului de ipotecă față de contractul de credit, cu evidenta consecință, în opinia sa, de încuviințare distinctă a executării silite a contractului de ipotecă. În acest context, a arătat că în încheierea de încuviințare a executării silite nu se face vorbire de contractul de ipotecă, subliniind că numele său apare în acea încheiere doar dintr-o eroare materială.

Plecând de la aceste argumente, recurenta-reclamantă critică decizia de apel și sub aspectul nereținerii incidenței în cauză a dispozițiilor art. 401 alin. (1) și (3) C. proc. civ. din 1865, în virtutea calității sale de terț față de executarea silită. În acest sens, susține că în mod nelegal instanța de apel nu a reținut că, în calitatea sa de terț față de raportul execuțional, are posibilitatea valorificării drepturilor sale vătămate prin executarea silită, și pe calea unei acțiuni de drept comun.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, susținând că criticile invocate nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., sancțiunea impusă de lege fiind aceea a nulității căii de atac; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând următoarele; din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că decizia de apel respectă cerințele de motivare impuse de normele legale; criticile subsumate punctului 5 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt fondate, recurenta-reclamantă putând invoca acele aspecte doar în cadrul unei contestații la executare; în ce privește pretinsele aplicări greșite a normelor de drept material, a arătat că a solicitat încuviințarea executării silite și în ceea ce o privește pe partea adversă, că în mod corect a fost încuvințată executarea silită, atât pentru contractul de credit, cât și pentru contractul accesoriu - contractul de ipotecă, cu respectarea prevederilor art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006; că în mod legal instanța de apel a reținut neaplicarea în cauză a prevederilor art. 401 alin. (1) și (3) C. proc. civ. din 1865, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu este terț față de executarea silită.

Intimata-pârâtă a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a combătut, prin răspunsul la întâmpinare, susținerile intimatei-pârâte, arătând că nu se impune sancțiunea anulării recursului, fiind în prezența unor critici care se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. pe fond a reluat pe scurt criticile din memoriul de recurs.

Nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi în această fază procesuală.

În ședința publică din data de 24 noiembrie 2022, examinând cu prioritate excepția nulității cererii de recurs invocată de intimata-pârâtă, conform art. 248 C. proc. civ., a dispus respingerea acesteia, apreciind că în cadrul memoriului de recurs pot fi identificate critici ce pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Motivarea recursului:

Examinând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și apărările invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Sun nefondate criticile recurentei-reclamante subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Înalta Curte va analiza împreună aceste critici dat fiind caracterul lor comun, în sensul că într-o primă critică se susține caracterul nemotivat al deciziei de apel din perspectiva lipsei unui răspuns argumentat tuturor susținerilor sale din memoriul de apel prin care contesta motivarea sentinței de fond, iar în cea de-a doua critică se susține nemotivarea a însăși deciziei de apel cu referire la aceleași susțineri.

Sub primul aspect, instanța supremă reține, așa cum în mod legal a reținut și instanța devolutivă, că în respectarea dezideratului de exigență impus de art. 425 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească nu trebuie să cuprindă răspunsurile în detaliu cu privire la toate argumentele invocate de parte, ci este suficient să conțină răspunsuri la aspectele esențiale puse în discuția părților.

Acest aspect primit o soluționare unitară la nivelul jurisprudenței naționale, fiind statuat că sunt îndeplinite condițiile procedurale privind motivarea hotărârii, chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca, din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor. Și jurisprudența europeană a concluzionat în același sens, stabilind că hotărârea trebuie să cuprindă un răspuns specific explicit la problemele decisive pentru procedura în cauză.

În acest context, Înalta Curte reține că legalitatea deciziei de apel din perspectiva modalității în care a răspuns criticii de nemotivare a sentinței de fond.

În ceea ce privește pretinsa nemotivare a deciziei de apel, prin raportare la aceleași susțineri, reiterate în fața instanței devolutive, instanța supremă reține legalitatea deciziei de apel sub aspectul răspunsului sub un considerent unic asupra tuturor acestor critici.

Ceea ce este esențial de stabilit este aspectul dacă prin acest considerent singular se răspunde suficient și complet criticilor formulate de recurenta-reclamantă. Sub acest aspect, instanța supremă reține că instanța devolutivă a concluzionat că recurenta-reclamantă este parte a raportului execuțional, în baza celor înscrise în încheierea de încuviințare a executării silite. Se observă că toate criticile punctuale, invocate de recurenta-pârâtă ca pretins neanalizate și neargumentate, constituie, în esență, critici al modului în care s-a dispus încuviințarea executării silite, invocând vicii fie ale modalității de sesizare a instanței de executare de către executorul judecătoresc, fie vicii ale încheierii de executare silită. Or, toate aceste aspecte puteau și trebuiau invocate pe calea unei contestații la executare, prin care să se tindă la desfiiințarea încheierii de executare silită (contestația la executare propriu-zisă). În lipsa contestării pe cale exclusiv pusă la dispoziție în procedura de executare silită, asemenea aspecte cum sunt cele invocate de recurenta-reclamantă nu pot fi analizate de o instanță de drept comun, în condițiile în care, așa cum a reținut și instanța de apel, acea încheiere de încuviințare a executării silite, nedesființată pe cale jurisdicțională, se bucură de prezumția de legalitate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că instanța de apel, fiind în fața încheierii de încuviințare a executării silite, a reținut caracterul obligatoriu al acesteia, în condițiile în care criticile formulate, așa cum s-a arătat deja, reprezentau o veritabilă contestare a legalității acelei încheieri. Se subliniază faptul că încheierea de încuviințare a executării silite poate fi contestată doar în procedura execuțională, în speță nefiind în prezența ipotezei reglementate de art. 401 C. proc. civ. din 1865. Aspectele legate de aplicarea acestui text legal vor fi dezvoltate în analiza criticilor recurentei-reclamante fundamentate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cadrul motivului de casare examinat în acest moment, se reține doar că instanța de apel a dat valență, în mod corect, unei încheieri nedeființate pe calea jurisdicțională defiptă de lege, în care se statua asupra executării silite și asupra recurentei-reclamante, în contextul unor critici care vizau legalitatea acelei încheieri.

Se observă că, în cadrul executării silite recurenta-pârâtă a contestat, prin diverse cereri/contestații calitatea sa de debitor, invocând aceleași aspecte ca cele pretins neanalizate de instanțele devolutive, instanța de executare dispunând respingerea acestora, fiind reținut în cuprinsul acestor hotărâri calitatea sa de debitor.

În consecință, Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel din perspectiva motivării cu respectarea cerințelor dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. printr-un singur considerent apărărilor invocate de recurenta-pârâtă.

Este nefondată și critica, subsumată acelorași motive de casare, vizând o pretinsă nemotivare a deciziei de apel sub aspectul condițiilor impuse de lege pentru atragererea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte. Așa cum a reținut și instanța de apel, analiza acestor condiții debutează cu stabilirea existenței faptei ilicite pretinse ca fiind săvârșită de intimata-pârâtă. Înalta Curte reține, alăturat instanțelor devolutive, că nu se impunea analiza tuturor condițiilor ulterioare, în măsura în care s-a reținut că nu există o faptă delictuală. În ceea ce privește inexistența faptei delictuale, în mod legal instanța de apel s-a raportat la aceeași încheiere de încuviințare a executării silite, în care recurenta-reclamantă este menționată ca fiind parte a raportului execuțional, executarea silită vizând-o și pe aceasta, conform celor dispuse prin încheiere. Aspectul invocat privind o pretinsă eroare materială strecurată în acea încheiere, de asemenea, nu poate fi cenzurat de instanța de drept comun în acțiunea în răspundere civilă delictuală, doar instanța care a pronunțat hotărârea ce ar cuprinde respectiva eroare materială fiind în drept a o corecta.

Sunt înlăturate și criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se observă, sub un prim aspect, că toate criticile vizând caracterul autonom al contractului de ipotecă, lipsa unei cereri de încuviințare a executării silite distinctă pentru acest contract, cu consecință poziției sale de terț față de executarea silită au fost invocate de recurenta-pârâtă și în fața instanței de executare. Acea instanță a dispus respingerea contestației la executarea propriu-zisă ca tardivă, considerentele decizorii care au condus la această soluție fiind cele care statuează asupra calității contestatoarei de debitor în procedura de executare silită.

În acest context, instanța supremă reține legalitatea deciziei de apel, nefiind în prezența unei greșite aplicări a prevederilor art. 373

1

C. proc. civ. din 1865, textul legal nefiind incident în cauză, în condițiile în care acest aspect putea fi analizat doar pe calea contestației la executare, în condințiile art. 399 C. proc. civ. din 1865. În baza aceluiași raționament este înlăturată și critica vizând greșita aplicare a art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 și art. 21 din Legea nr. 190/1999, ce reprezintă, în fapt, doar argumente în sprijinul criticii caracterului autonom al contractului de ipotecă, cu consecința, în opinia recurentei-pârâte, a nelegalității executării silite desfășurate împotriva sa.

Înalta Curte reține, totodată, legalitatea deciziei de apel și sub aspectul aplicării corecte a dispozițiilor art. 401 alin. (1) și (3) C. proc. civ. din 1865.

În mod legal a apreciat instanța de apel că nu sunt incidente prevederile legale anterior menționate, în condițiile celor statuate în procedura de executare silită, debutând cu încheierea de încuviințare a acestei executări, și continuând cu soluțiile pronunțate în diverse contestații formulate pe parcursul executării, asupra calității de parte a recurentei-reclamante în raportul execuțional.

Pentru a fi în ipoteza incidenței textelor legale analizate era imperios ca anterior prezentului litigiu să se fi statuat asupra poziției recurentei-reclamante de terț față de raportul execuțional. Spre exemplu, pentru a fi ipoteza textului legal, era necesar ca executarea silită să se desfășoare asupra unui imobil aparținând unei alte persoane decât cele evidențiate în încheierea de executare silită. În ipoteza de execepție, configurată de art. 401 alin. (1) și (3) C. proc. civ. din 1865, în măsura în care acea persoană, alta decât cele arătate în încheierea de încuviințare a executării silite, pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra imobilului executat silit, se poate adresa instanțelor de drept comun pentru realizarea dreptului său. Dar, calitatea sa de terț față de executarea silită trebuie să fie expresă și evidentă. Textul legal nu permite ca în cadrul procesului de drept comun, cel executat, nominalizat ca atare în actele de executare, să conteste calitatea sa de debitor pentru a forța aplicarea normei derogatorii.

Înalta Curte reține, în esență, că recurenta-reclamantă, care a pierdut în cadrul executării silite prin nerespectarea termenelor imperative stabilite de lege, pretinde instanței de drept comun să acționeze ca o veritabilă instanță de executare, impunând, prin criticile formulate, o analizare a legalității procedurii execuționale în alt cadrul decât cel stabilit de normele legale.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

În considerarea prevederilor art. 494 C. proc. civ., cu aplicarea art. 453 C. proc. civ., instanța supremă va dispune obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă, constând în onorariul de avocat, conform dovezilor depuse la dosar, conform art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 338/A din 1 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 5.950 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2022.