ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2512/2022

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2022

Analizând actele dosarului, reține următoarele:

Prin sentința parțială din 16.04.2020, Curtea de Arbitraj din cadrul Camerei de Comerț Internaționale a stabilit că este competentă să soluționeze dosarul nr. x în conformitate cu Regulile de Arbitraj ale Camerei de Comerț Internațional (ICC).

Iar prin sentința finală din 22.11.2021, a respins atât excepția decăderii A. - S.C. B. S.R.L. din dreptul de a solicita plata sumei de 214.439,16 RON, a costurilor aferente prelungirii duratei de execuție a lucrărilor ca urmare a nerespectării termenelor stipulate în sub-clauza 20.1 din condițiile de contract și a costurilor aferente lucrărilor suplimentare de deviere a utilităților ca urmare a nerespectării termenelor stipulate la aceeași clauză, cât și excepția prescripției dreptului material la acțiune al Asocierii, privind plata costurilor aferente prelungirii duratei de execuție a lucrărilor și lucrărilor suplimentare. A obligat Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata către Asociere, în termen de 30 zile de la data pronunțării sentinței, a sumei de 4.951.139,36 RON, reprezentând cheltuieli indirecte aferente prelungirii duratei de execuție a lucrărilor efectuate în perioada 18.03.2016-20.11.2016, la care se adaugă cotele procentuale aferente cheltuielilor indirecte, 12%, și profitului, 6,47%, a sumei de 657.620,64 RON, reprezentând costuri aferente lucrărilor suplimentare de deviere a utilităților și a sumei de 962.913,89 RON, reprezentând costuri aferente lucrărilor de remediere realizate în perioada de notificare a defectelor plus procentele aferente cheltuielilor indirecte, 12%, și profit, 6,47%. A stabilit că, în caz de nerespectare a termenului de plată a sumelor acordate, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. va plăti Asocierii dobânda aferentă debitului, calculată la rata B.N.R. + 8%, de la data pronunțării sentinței și până la plata efectivă a debitului. A obligat Compania la plata T.V.A., în conformitate cu legea română și normele de aplicare aferente, stabilind că neconformarea sau întârzierea în calculul și achitarea T.V.A., dacă este necesară, nu va întârzia în niciun fel obligațiile Companiei de a plăti celelalte sume. A obligat Compania la plata către Asociere a cheltuielilor de arbitrare și a respins restul pretențiilor.

Împotriva acestor sentințe arbitrale, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat acțiune în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. c) și h) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 34/05.04.2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins atât excepția autorității de lucru judecat, cât și acțiunea în anulare, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei din urmă sentințe, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, după prezentarea parcursului procesual al litigiului, a susținut că sentința recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 335/2007, arătând că denumirea Curții de Arbitraj Comercial Internațional, astfel cum aceasta a fost menționată în Anexa la Ofertă, este denumirea instituției de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Recurenta a precizat că acest aspect rezultă din art. 1, 24 și 29 din Legea nr. 335/2007, subliniind că denumirea "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" nu corespunde cu cea de "International Chamber of Commerce" (Camera Internațională de Comerț), cele două nefiind una și aceeași instituție.

În opinia recurentei, curtea de apel în mod greșit a reținut caracterul neclar al clauzei compromisorii, stabilind că nu există voința concordantă a părților în favoarea competenței C. civ..I.R.

Totodată, făcând referire la considerente teoretice referitoare la clauza compromisorie și efectele acesteia, a subliniat că, în măsura în care s-a reținut caracterul neclar al acestei clauze compromisorii, prima instanță ar fi trebuit să constate caracterul inoperant al acesteia.

De asemenea, a afirmat că sentința recurată a fost dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1.270, 1.530 și ale art. 1.533 C. civ., curtea de apel stabilind în mod eronat că acestea nu sunt norme imperative.

În argumentare, a arătat, pe de o parte, că norma legală imperativă nu poate fi transformată într-una dispozitivă nici prin voința părților contractante și nici prin voința celor îndrituiți sau obligați să aprecieze legalitatea unui raport contractual, iar, pe de altă parte, că o normă căreia legiuitorul i-a conferit caracter imperativ, indiferent de domeniul de reglementare, trebuie respectată, cercetată și aplicată ca atare, nu doar pe fondul unui litigiu, ci și în căile de atac, în cadrul cărora încadrarea acestui tip de critică în categoria celor de nelegalitate și nu netemeinicie este obligatorie.

În drept, criticile au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 27.07.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte subliniază, în prealabil, că, deși au fost subsumate cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile recurentei se circumscriu ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că autoarea căii de atac deduce verificării modalitatea în care curtea de apel a dezlegat motivele acțiunii în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. c) și h) C. proc. civ.

Totodată, pentru facilitarea înțelegerii raționamentului care urmează a fi expus, este utilă prezentarea pe scurt a elementelor circumstanțiale ale cauzei, determinante pentru soluționarea problemelor deduse judecății în recurs, așa cum acestea au fost reținute atât de tribunalul arbitral, cât și de instanța învestită cu acțiunea în anulare.

Astfel, litigiul de față a apărut pe fondul derulării acordului contractual nr. x/17.10.2014, încheiat între Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A și A. - S.C. B. S.R.L., pentru proiectarea și execuția pentru reabilitarea "podului de la Giurgiu, peste Dunăre, pe DN5 km 64+884", inclusiv a drumului de acces de la ieșirea din vamă până la intrarea pe pod.

Contractul include condițiile generale pentru echipamente și construcții inclusiv proiectare (FIDIC Cartea Galbenă), aprobate prin H.G. nr. 1405/2010.

Potrivit art. 2 din acordul contractual, "următoarele documente sunt considerate a forma, a fi citite și interpretate ca parte a Contractului în această ordine de prioritate: a) Acordul Contractual; b) Actele adiționale la acordul contractual; c) Scrisoarea de Atribuire; d) Scrisoarea de Ofertă; e) Condițiile Speciale de Contract; f) Condițiile Generale de Contract; g) Cerințele Beneficiarului; h) Graficele și i) Propunerea Antreprenorului și orice alte documente ce reprezintă o parte integrantă a Contractului".

Totodată, în cuprinsul contractului, părțile au stabilit ca disputele ivite în executarea acestuia să fie soluționate prin arbitraj instituționalizat, potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, în limba română, locul arbitrajului fiind stabilit la București, sens în care au prevăzut la art. 20.6 din condițiile speciale la contract că "Exceptând cazurile în care disputele se soluționează pe cale amiabilă, orice dispută pentru care decizia CAD (dacă există) nu a devenit finală și obligatorie va fi soluționată prin arbitraj internațional. Dacă nu se stabilește altfel de către Părți: a) disputa va fi soluționată potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț, b) disputa va fi soluționată de către trei arbitri numiți în conformitate cu prevederile acestui Regulament, și c) arbitrajul va fi condus în limba de comunicare definită în Sub-Clauza 1.4 (Legea și Limba)".

Această clauză a fost particularizată în cadrul Anexei la propunerea financiară pentru procedura de achiziție publică, în care părțile au stabilit ca disputa să fie arbitrată de un arbitru, iar instituția de arbitraj să fie Curtea de Arbitraj Comercial Internațional.

Chestiunea litigioasă dedusă judecății încă din etapa arbitrajului vizează instituția de arbitraj competentă să soluționeze disputa apărută între părți, care, în opinia recurentei, este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României; în sens contrar, prin sentința parțială pronunțată, Curtea Internațională de Arbitraj din cadrul Camerei Internaționale de Comerț a stabilit că îi revine competența de a arbitra.

Confirmând hotărârea instanței arbitrale, curtea de apel a reținut în esență că, deși clauza este neclară sub aspectul denumirii instituției de arbitraj, prin faptul că nu se contestă aplicarea Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț, interpretarea sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" este în sensul că aceasta este Curtea Internațională de Arbitraj ICC, ca unic forum care are autoritatea și, posibilitatea concretă de a aplica Regulile ICC, iar nu Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț a României, așa cum a susținut reclamanta.

De asemenea, a stabilit că dispozițiile Legii nr. 355/2017 nu pot conferi efect util sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional", din moment ce identificarea instituției de arbitraj în cuprinsul acestei legi se face prin utilizarea sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț a României".

În recurs, autoarea căii de atac critică soluția curții de apel sub acest aspect, arătând că statuările sale încalcă dispozițiile art. 1, 24 și 29 din Legea nr. 355/2017, în care se reține însăși denumirea de "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional".

Critica este neîntemeiată.

Potrivit art. 550 alin. (1) C. proc. civ., "prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul".

Contrar susținerilor recurentei, în Anexa la propunerea financiară pentru procedura de achiziție publică, parte integrantă a acordului contractual, nu este clar specificat că instituția de arbitraj competentă și de comun acord agreată de părți este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României; în concret, este menționată Curtea de Arbitraj Comercial Internațional.

În acest context, identificarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional trebuie realizată, potrivit textului de lege sus-enunțat, în raport cu regulile de procedură aplicabile arbitrajului, așa cum acestea au fost prevăzute de părți în contract.

Și tribunalul arbitral, și prima instanță au reținut că prin art. 20.6 din contract părțile au optat pentru arbitrarea disputei lor potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț, a cărui aplicare în litigiul dedus arbitrajului nu a fost contestată de părți; conform acestuia, Curtea de Arbitraj Internațional este organismul de arbitraj independent al Camerei de Comerț Internațional (ICC).

Potrivit art. 1.2 din Regulamentul ICC, "Curtea este singurul organism autorizat să administreze arbitraje în baza Regulamentului, inclusiv controlul și aprobarea hotărârilor adoptate în conformitate cu acesta", iar la art. 6.2 din regulament se prevede că "prin exprimarea acordului privind desfășurarea arbitrajului în baza Regulamentului, părțile au acceptat faptul că arbitrajul va fi administrat de Curte."

Totodată, art. 6 alin. (3) din același regulament stabilește că în ipoteza în care părțile au convenit pentru aplicarea de către curtea de arbitraj a întregului pachet de norme de procedură al unei alte curți de arbitraj, aplicarea lor este posibilă numai dacă respectivele norme nu interzic explicit acest lucru.

Potrivit Legii nr. 335/2007, denumirea instituției care administrează arbitrajul internațional în cadrul Camerei de Comerț si Industrie a României este cea de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României, sintagmă care nu se regăsește în cuprinsul clauzei compromisorii.

Prin urmare, instituția de arbitraj desemnată de părți în cuprinsul sub-clauzei 20.6 "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" este Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional, ca unic forum care are autoritatea de a aplica Regulile ICC, iar nu Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț a României, astfel cum susține recurenta.

De altfel, o dezlegare în același sens a fost oferită de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 2599/17.06.2020.

În consecință, fiind plasată pe o premisă care nu corespunde realității juridice create de părți la încheierea contractului și confirmată atât de instanța arbitrală, cât și de curtea de apel, primul motiv de recurs nu are aptitudinea de a demonstra încălcarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., raportat la cele ale Legii nr. 335/2017, sens în care nu pot fi primite nici criticile recurentei privind caracterul inoperant al clauzei compromisorii.

Un alt set de critici deduce verificării instanței supreme calificarea dată de către curtea de apel dispozițiilor art. 1.270, 1.530 și ale art. 1.533 C. civ., din perspectiva reținerii caracterului supletiv al acestora. În argumentare, recurenta a arătat că textele de lege erau norme imperative, astfel că susținerile sale circumscrise ipotezei de la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. se impuneau a fi analizate de către instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Pe calea acțiunii în anulare, astfel cum a reținut curtea de apel, încălcarea textelor de lege sus-menționate a fost invocată ca urmare a interpretării greșite a sub-clauzelor 8.4 și 8.5 din contract, fiind înlăturate întemeiat pe împrejurarea că ele nu reprezintă norme imperative, ci norme cu caracter supletiv, dat fiind că părțile pot deroga de la acestea prin convenție sau pot stabili clauze de agravare a răspunderii debitorului ori pot evalua anticipat prejudiciul.

Aceste statuări sunt corecte, întrucât, în măsura în care prin acțiunea în anulare trimiterea făcută la art. 1.270, 1.530 și art. 1.533 C. civ., care prevăd principiul forței obligatorii a contractului și regula răspunderii contractuale a debitorului obligației, s-a realizat prin raportare la clauzele contractuale care instituiau obligația părților contractante de conformare la o conduită bilateral stabilită, în mod just s-a reținut că nu se poate reține încălcarea unor texte de lege cu valoare imperativă.

Aceasta, întrucât dispozițiile legale enunțate au caracter supletiv, nu imperativ, dat fiind că ele reglementează principii cu caracter general în materia contractelor, care nu pot depăși sfera unui interes privat și în temeiul cărora părțile sunt libere să agreeze condițiile de executare și de răspundere pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate.

Articolul 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu poate fi interpretat decât în accepțiunea restrânsă a noțiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu și impersonal, care stabilesc modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părților, care, deși trasează, la rândul său, o conduită inderogabilă pentru părți, are în vedere planul efectelor contractului, adică obligația părților acestuia de a se conforma întocmai la disciplina consfințită de și între ele.

Prin urmare, modul defectuos de conformare a părților la conținutul unor clauze contractuale nu poate fi evaluat ca o încălcare a unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire, în acest sens, la dispozițiile art. 1.270, ale art. 1.530 și ale art. 1.533 C. civ., deoarece excedează domeniul încălcării legii imperative și, ca atare, controlul de legalitate permis în acțiunea în anulare prevăzută de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, în mod corect curtea de apel a stabilit caracterul supletiv al acestor norme și, ca o consecință, a înlăturat din analiză criticile subsumate motivului de anulare sus-indicat.

În concluzie, statuând asupra caracterului nefondat al criticilor recurentei, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinței civile nr. 34/05.04.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2022.