AFFAIRE RADULESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

28.06.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE RADULESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

Secțiunea a treia, C. ROMÂNIA (solicitarea nr. 31442/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 iunie 2007 DEFINIF 28/09/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cazul Redulescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, J.-P. Costa, A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson mes I. Ziemel, I. Berro-Lefevre, judecători, și domnul S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 iunie 2007, Rend hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cazului se află o cerere (n 31442/02) îndreptat împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, dl Ștefan Rafulescu ( R. Pasoi, co-agent al Ministerului Afacerilor Externe. Reclamantul se plângea din punctul de vedere al articolului 6 alineatul (1) din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 privind neexecutarea de către administrația hotărârilor judecătorești definitive care dispune restituirea mai multor terenuri. La 24 martie 2005, Curtea a decis să comunice cererea. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂȚII Reclamantul s-a născut în 1930 și locuiește în București. Prin două decizii din 12 septembrie și 16 octombrie 1991, Comisia departamentală de la Olt pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind domeniul de aplicare a legii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin intermediul unei acțiuni introduse în fața Tribunalului de Primă Instanță din Slatina, recurentul a contestat aceste decizii. La 16 octombrie 1991, comisia departamentală a atribuit B.I. un teren de 2641 m, a cărui locație coincidea parțial cu cea de 2766 m revendicată de reclamant. printr-un proces verbal din 11 octombrie 2003. noiembrie 1994, comisia locală a comunei Oporelu pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (în cadrul comisiei locale) a pus B.I. în posesia terenului care îi fusese atribuit; contestația formulată de reclamant împotriva acestei puneri în posesie a fost retrimisă Tribunalului județean din București. Prin hotărârea din 20 noiembrie 1996, Tribunalul a respins acțiunea pe motiv că atribuirea terenului către B.I. respectase dispozițiile Legii nr. 18/91 și că reclamantul nu avea un titlu de proprietate pe teren în litigiu. Pe baza recursului reclamantului, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 26 iunie 1997 a Curții de Apel de la București. 10. În ceea ce privește contestația formulată de reclamant împotriva deciziilor din 12 septembrie și 16 octombrie 1991 ale comisiei departamentale, după mai multe trimiteri, dosarul a fost înscris în rolul Tribunalului de Primă Instanță din Slatina. 11. B.I. și al unei alte părți terțe, D.G., care a fost văzut între timp atribuind terenul de 2500 m printr-o hotărâre din 1 martie 1999, Tribunalul a anulat deciziile comisiei departamentale și a condamnat-o pe aceasta să reconstituie dreptul de proprietate al reclamantului pe teren de 2766 m și pe 2358 m de teren de 2500 m. Pentru restul, și anume o parcelă de 142 m. , trebuia să fie returnată într-o altă locație, deoarece cea inițială era ocupată de o clădire construită de D.G. Pe de altă parte, instanța a respins excepția din autoritatea de lucru judecat din hotărârea definitivă din 26 iunie 1997 ridicată de B.I. 13. La apelul și recursul din partea B.I. și D.G., această hotărâre a fost confirmată prin două hotărâri definitive din 22 septembrie 1999 și 25 ianuarie 2000 ale tribunalului departamental din Argeș și ale Curții de Apel din Pitești. 14. La 4 octombrie 1999, reclamantul a investit hotărârea din martie 1999 a formulei executorii. În urma refuzului comisiilor locale și departamentale de a executa hotărârea menționată anterior, reclamantul le-a atribuit în fața Tribunalului de Primă Instanță din Slatina pentru a obține posesia celor trei parcele, precum și un titlu de proprietate. De asemenea, a solicitat restituirea a mai multor terenuri, a unei suprafețe globale de 4,5 hectare. Prin hotărârea din 6 iulie 2001, Tribunalul a primit parțial acțiunea și a condamnat părțile pârâte să pună în posesie terenul de 2358 m și parcela de 142 m. Instanța a respins cererea privind punerea în posesie a terenului de 2766 , pe motiv că a fost atribuit B.I. și că procesul-verbal prin care acesta fusese pus în posesia sa fusese validat prin hotărârea definitivă din 26 iunie 1997 a Curții de Apel de la București. 16. La apelul reclamantului, printr-o hotărâre din 29 octombrie 2001, devenit definitivă în absența unei căi de atac, Tribunalul departamental din Olt, pe baza autorității lucru judecat din hotărârea din 1 octombrie 2001 Martie 1999, a primit integral acțiunea, a ordonat punerea în posesia reclamantului pe cele trei parcele în litigiu și a condamnat comisia departamentală să îi elibereze un titlu de proprietate pe toate terenurile revendicate, inclusiv cele trei parcele menționate anterior. La cererea reclamantului, la 13 În decembrie 2001, această hotărâre a fost prevăzută cu formula executorie. În vederea executării sale, reclamantul a făcut numeroase demersuri la Primăria din Oporelu, la prefectura Departamentului Olt și la Ministerul Administrației Locale. 17. La 15 august 2002, la propunerea comisiei locale, prefectura Olt și comisia departamentală i-au eliberat reclamantului un titlu de proprietate pe terenuri totale de 4,5 hectare, dar situate pe alte locații decât cele stabilite prin hotărârea din 1 martie 1999 și Hotărârea din 29 octombrie 2001 și, în cea mai mare parte, în afara satului 18. La 11 februarie 2002 și 14 august 2003, prefectura Olt și comisia departamentală au eliberat la B.I. și D.G. titluri de proprietate pe două terenuri de 2 800 m și 1 000 m care coincideau parțial cu cele două terenuri de 2766 m și 2358 m aparținând reclamantului în temeiul hotărârii din 1 martie 1999 și al hotărârii din 29 octombrie 2001 19. La 24 februarie și 13 martie 2003, un aprod al justiției a vizitat primăria comunei Oporelu în vederea executării hotărârii din 29 octombrie 2001. În procesele-verbale întocmite cu această ocazie, el a constatat că nicio dispoziție a acestei hotărâri nu fusese executată din cauza opoziției primarului care susținea că nu i se putea permite să reia terenul atribuit B.I. pentru a-l restitui reclamantului. 20. Reclamantul a atribuit în fața Tribunalului de Primă Instanță din Slatina comisiile locale și departamentale, precum și B.I. și D.G. pentru a obține anularea titlurilor de proprietate emise acestora din urmă. De asemenea, a solicitat anularea titlului de proprietate care i-a fost eliberat la 15 august 2002 și acordarea unui nou titlu în conformitate cu dispozițiile deciziilor din 1 august 2002 martie 1999 și 29 octombrie 2001. 21. Tribunalul a dispus o expertiză care concluzionează că B.I. și D.G. ocupau parțial, în temeiul titlurilor de proprietate care le fuseseră eliberate, terenurile care ar fi trebuit restituite reclamantului în temeiul hotărârii din 1 martie 1999. 22. Prin hotărârea din 6 noiembrie 2003, confirmată la cererea reclamantului printr-o hotărâre din 26 octombrie 2004 a tribunalului departamental din Olt, acțiunea a fost respinsă pe motiv că, pe de o parte, terenurile la care reclamantul putea pretinde în temeiul hotărârii definitive și cele înscrise pe titlurile de proprietate ale terților nu coincideau decât parțial și, pe de altă parte, că titlurile terților fuseseră eliberate respectând procedura prevăzută de legea nr. 18/91. 23. Acțiunea formulată de solicitant a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 19 ianuarie 2006 a Curții de Apel din Timișoara care, după ce a constatat contradicția dintre hotărârile din 20 noiembrie 1996 și 1 martie 1999 după ce a recunoscut dreptul de proprietate al terților și al reclamantului pe aceleași terenuri, concluzionează că, acordând prioritate terților, autoritățile locale au procedat corect, cu condiția ca hotărârea din 20 noiembrie 1996 să fi fost anterioară celei favorabile reclamantului. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 24. Legea nr. 18/91 privind domeniul funciar art. 8 Stabilirea dreptului de proprietate privată pe terenurile aflate în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în condițiile prezentei legi, prin reconstituire sau prin constituirea dreptului de proprietate. Beneficiază de dispozițiile prezentei legi cei care erau membri ai cooperativelor și care au primit aporturi de terenuri la intrarea în cooperativă sau cei care au fost confiși de aceasta din urmă, precum și moștenitorii lor (...) art. 11 (1) În fiecare municipalitate, o comisie condusă de primar (...) va fi competentă să refacă dreptul de proprietate, să dețină și să elibereze titlurile de proprietate titularilor de drepturi. (2) Comisiile locale își desfășoară activitatea sub conducerea unui comitet departamental, numit din ordinul prefectului și condus de acesta (...) (4) Comisia departamentală este competentă să soluționeze contestațiile și să valideze sau să invalideze măsurile adoptate de comisiile locale. (5) Partea interesată poate face recurs la instanță împotriva deciziei comisiei de departament (...) în termen de 30 de zile de la data la care a luat cunoștință de această decizie (...) (8). Controlul jurisdicțional se limitează exclusiv la aplicarea corectă a dispozițiilor prezentei legi privind dreptul de a obține titlul de proprietate, întinderea terenului care revine persoanei interesate și, dacă este cazul, reducerea acestei suprafețe, în conformitate cu legea [...] (10). Comisia departamentală care a emis titlul de proprietate trebuie să îl modifice, să înlocuiască sau să anuleze, în conformitate cu această hotărâre. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 25. Reclamantul se plânge de neexecutarea hotărârii definitive din 1 iunie 2001. martie 1999 al Tribunalului de Primă Instanță din Slatina și al hotărârii definitive din 29 octombrie 2001 a Tribunalului departamental din Olt. El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitate 26. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Potrivit guvernului, autoritățile administrative nu sunt responsabile pentru neexecutarea sau întârzierea executării hotărârilor judecătorești definitive menționate anterior. Dimpotrivă, acesta susține că, la 15 august 2002, reclamantului i s-a eliberat un titlu de proprietate pentru toate terenurile revendicate și că valabilitatea acestui titlu a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 19 ianuarie 2006 a Curții de Apel din Timișoara 28. În ceea ce privește localizarea terenului, guvernul admite că terenurile atribuite reclamantului nu corespundeau locului stabilit prin hotărârea din 1 martie 1999. Cu toate acestea, acesta susține că neexecutarea acestei hotărâri nu este imputabilă autorităților, ci rezultă dintr-o imposibilitate obiectivă de executare datorată existenței titlurilor de proprietate ale terților, titluri a căror valabilitate a fost confirmată prin hotărâri judecătorești definitive. 29. Reclamantul se opune tezei guvernului și afirmă că titlul de proprietate care i-a fost eliberat la 15 august 2002 nu respectă nici un fel de poziție a terenului stabilit prin hotărârea din 1 august 2002 În plus, consideră că imposibilitatea obiectivă invocată de guvern se datorează propriilor sale acte, în special eliberării ilegale a titlurilor de proprietate unor terți după încheierea procedurilor care au dus la hotărârea definitivă menționată anterior și la hotărârea definitivă din 29 octombrie 2001 de ordonare a restituirii terenurilor în litigiu reclamantului. 30. Curtea reamintește că executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces În sensul articolului 6 din convenție, dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână indelebilă în detrimentul unei părți (Imobilitate Saffi c. Italia [GC], nr 2774/93, § 63 CEDH 1999-V). 31. Curtea recunoaște că dreptul de acces la o Tribunalul nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe (Sangier Franța) 50342/99, § 39, 27 mai 2003. Cu toate acestea, Comisia constată că, în cazul în care administrația refuză sau omite executarea garanțiilor prevăzute la art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii ( Hornsby Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997 II, p. 510-511, § 41 32). Curtea constată că, în cazul de față, nu se contestă faptul că hotărârea din 1 martie 1999 de condamnare a comisiei departamentale de a reconstitui reclamantului proprietatea pe trei terenuri a căror locație era, cel puțin pentru parcelele de 2766 m și 2358 m , identificat în mod clar nu a fost executat ca atare sau anulat sau modificat ulterior. Dimpotrivă, prin hotărârea definitivă din 29 octombrie 2001, tribunalul departamental din Olt, pe baza autorității de lucru judecat din martie 1999, a dispus punerea în posesie a reclamantului celor trei parcele în cauză și a condamnat comisia de departament să îi elibereze un titlu de proprietate. 33. Prin urmare, având în vedere faptul că aceste parcele nu se află pe titlul de proprietate emis reclamantului la 15 august 2002, Curtea nu poate subscrie la argumentul guvernului care consideră că eliberarea acestui titlu, coroborată cu validarea sa de către Curtea de Apel din Timișoara, este suficientă pentru a concluziona că, în cazul de față, a existat o executare a hotărârii Tribunalului de Apel din Timișoara. martie 1999 și Hotărârea din 29 octombrie 2001. 34. Curtea nu împărtășește nici poziția guvernului potrivit căreia executarea hotărârilor în litigiu se confruntă cu o imposibilitate obiectivă datorată existenței titlurilor eliberate terților. În această privință, Curtea constată că aceste titluri au fost formulate la 11 februarie 2002 și 14 august 2003, fie ulterior hotărârii din 1 februarie 2003 martie 1999 și în Hotărârea din 29 octombrie 2001 de condamnare a comisiei de departamentale să pună reclamantul în posesia acelorași terenuri și să îi elibereze un titlu de proprietate. 35. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că, în prezenta cauză, refuzând să execute hotărârea din 1 martie 1999 și Hotărârea din 29 martie 1999 octombrie 2001 prin care s-a dispus punerea în posesie a reclamantului pe mai multe terenuri identificate și în absența unei justificări valabile pentru acest refuz sau pentru atribuirea de terenuri care nu au legătură cu aceste decizii, autoritățile naționale l-au privat de un acces efectiv la o instanță (a se vedea, mutatis mutandis, Dragne și alții c. România, nr. 78047/01, § 29, 7 aprilie 2005 Tacea c. România, nr. 746/02, § 27, 29 septembrie 2005 Georgic. România, nr. 58318/00, § 60, 24 mai 2006 și Abăluța c. România, nr. 77195/01, § 41, 15 iunie 2006). 36. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 CONVENȚIA 37. Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său de proprietate ca urmare a neexecutării hotărârii definitive din 1 martie 1999 a Tribunalului de Primă Instanță din Slatina și a hotărârii definitive din 29 octombrie 2001 a Tribunalului departamental din Olt. El invocă art. 1 din Protocolul nr 1 astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (...) Cu privire la admisibilitate 38. Curtea arată că acest motiv este legat de motivul formulat din perspectiva articolului 6 1 din convenție și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 39. Guvernul susține de la bun început că reclamantul nu mai poate respinge o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, având în vedere faptul că a primit un titlu de proprietate pentru terenuri cu o suprafață totală de 4,5 hectare. În ceea ce privește faptul că amplasarea acestor terenuri nu corespunde celui ordonat de instanțe, guvernul consideră că reclamantului i s-a oferit o explicație pertinentă, și anume că executarea ad litram a hotărârilor pronunțate în favoarea sa era imposibilă din cauza validării prin alte hotărâri judiciare a titlurilor de proprietate emise terților. 40. Reclamantul contestă poziția guvernului și subliniază că atribuirea altor terenuri decât cele care fac obiectul deciziilor definitive pronunțate în favoarea sa nu ar fi putut remedia încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor. Pe de altă parte, acesta susține că imposibilitatea de a executa aceste decizii este imputabilă autorităților care au emis titluri de proprietate ilegale unor terți. 41. Curtea constată de la început că nu se contestă faptul că neexecuția ad litram a hotărârii din 1 martie 1999 și a hotărârii din 29 octombrie 2001 constituie o interferență în dreptul reclamantului de a-și respecta bunurile. A În această privință, Comisia constată că aceste decizii au creat în beneficiul reclamantului speranța legitimă În acest sens, Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de reclamant. Victima mai este că, dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției și reamintește, de asemenea, că atribuirea în proprietate a unui alt teren nu este de natură să retragă calitatea de victimă a unui solicitant (a se vedea, mutatis mutandis, Abăluț, menționat anterior, punctul 59). 43. În cazul de față, Curtea constată că, în 2003, reclamantului i s-a acordat un titlu de proprietate pe care l-a refuzat pe motiv că era contrar deciziilor din 1 martie 1999 și 29 octombrie 2001. Cu toate că valabilitatea acestui titlu a fost confirmată de Curtea de Apel din Timișoara, Curtea constată că nici instanțele interne, nici guvernul nu contestă faptul că locația terenurilor atribuite nu corespunde celui stabilit prin deciziile invocate de solicitant. În plus, Curtea constată că nicio autoritate nu a recunoscut o posibilă încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului ca urmare a atribuirii altor terenuri sau a reparării prejudiciului care rezultă din aceasta și de care se plânge reclamantul. 44. În cele din urmă, argumentul guvernului potrivit căruia executarea hotărârilor menționate anterior se confruntă cu existența titlurilor de proprietate ale terților nu poate fi reținut de Curte din moment ce aceste titluri au fost formulate ulterior deciziilor definitive de condamnare a comisiei de departamentale de a elibera reclamantului un titlu de proprietate pe aceste terenuri. 45. Prin urmare, Curtea consideră că, refuzând să execute ; în conformitate cu mecanismele lor ; hotărârea din 1 martie 1999 și Hotărârea din 29 octombrie 2001, autoritățile naționale l-au privat pe solicitant de exercitarea dreptului său de proprietate pe terenurile în litigiu. Pe de altă parte, Curtea își reiterează constatarea cu ocazia examinării motivului întemeiat pe art. 6 alineatul (1), și anume că nici autoritățile locale, nici guvernul nu au furnizat reclamantului o justificare valabilă pentru neexecutarea acestor decizii. 46. O astfel de concluzie scutește Curtea de a căuta dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor individuale ale reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Dragne, citată anterior, § Tacea, citată anterior, § Georgi, citată anterior, § 71 și Abăluța, citată anterior, punctul 57). 47. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în cazul de față, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 48. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu material, fie alocarea de proprietate asupra terenurilor la care are dreptul, fie plata de 66 168 EUR (EUR) reprezentând valoarea terenurilor. Expusă că privarea de utilizare a terenurilor l-a împiedicat să înființeze o fermă agricolă, reclamantul solicită, de asemenea, 15 000 EUR pentru a compensa pierderea de câștig. În cele din urmă, solicită 25 000 EUR pentru prejudiciile morale cauzate de suferința psihică și de degradarea sănătății sale din cauza refuzului autorităților de a se conforma deciziilor definitive pronunțate în favoarea sa. 50. Guvernul contestă existența unui prejudiciu material și arată că reclamantului i s-a eliberat un titlu de proprietate pe terenuri care totalizează 4,5 hectare. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că suma solicitată este excesivă. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât cu privire la convenție de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern permite să se șteargă doar în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din convenție conferă Curții competența de a acorda despăgubiri părții vătămate prin actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a convenției. 52. În cazul de față, Curtea constată că Comisia departamentală a întocmit un titlu de proprietate în favoarea reclamantului pentru terenuri cu o suprafață de 4,5 hectare. Cu toate acestea, Curtea constată că terenurile menționate de cele două decizii favorabile reclamantului nu figurează în acest titlu, că terenurile atribuite în schimb se află în cea mai mare parte în afara satului și că reclamantul nu a luat niciodată aceste terenuri. În plus, guvernul nu susține că aceste terenuri au o valoare echivalentă cu cea a terenurilor la care reclamantul avea dreptul (a se vedea, a contrario, Sabin Popescu c. România, n 48102/99, § 91, 2 martie 2004). Prin urmare, Curtea nu poate, în cazul de față, să considere că reclamantului i s-a acordat bunuri echivalente celor la care avea dreptul și că, astfel, prejudiciul său este remediat (a se vedea mutatis mutandis, Abăluța, citată anterior, punctul 69). 53. Curtea consideră, în circumstanțele speței, că punerea în posesia reclamantului bunurilor în litigiu și eliberarea unui nou titlu de proprietate, respectând hotărârea din 1 decembrie 2001 martie 1999 a Tribunalului de Primă Instanță din Slatina și hotărârea din 29 octombrie 2001 a Tribunalului departamental din Olt, l-ar plasa pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție și ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost necunoscute (a se vedea, mutatis mutandis, Abăluța, citată anterior, punctul 70). 54. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunurilor, și anume 10 000 EUR. 55. În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa de utilizare a terenurilor, Curtea nu poate aloca o sumă în acest sens, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea terenurilor ca reparație în temeiul articolului 41 din convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume în acest sens ar avea în speță un caracter speculativ, posibilitatea de a crea și de a produce o fermă agricolă fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, Comisia va ține seama de privarea de proprietate suferită de solicitant cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea mutatis mutandis Radu c. România, nr 13309/03, § 49, 20 iulie 2006 și Penescu c. România, n 13075/03, § 41, 5 octombrie 2006). 56. În această privință și în limita competenței sale, Curtea consideră că, în orice caz, evenimentele în cauză au condus la încălcări grave ale dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 1 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului legat de lipsa de utilizare a clădirii și a prejudiciului moral suferit. 800 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și pentru cele efectuate în fața Curții. Acesta nu oferă nicio justificare. 58. Guvernul se opune acordării unei sume în acest sens în absența unor dovezi. 59. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, în lipsa oricărei justificări, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. Interese moratorii 60. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția menționată că statul pârât trebuie să execute hotărârea din 1 martie 1999 a Tribunalului de Primă Instanță din Slatina și hotărârea din 29 octombrie 2001 a Tribunalului departamental din Olt în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție decât în absența unei astfel de execuții, Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune materiale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să le plătească reclamantului 1 000 EUR (mii EUR) pentru orice alte prejudicii sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului și ar trebui adăugate la acestea orice sume care pot fi datorate ca impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 28 iunie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele