ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2040/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 22.10.2019, sub nr. x/2019, astfel cum a fost precizată, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, denumită în continuare A.N.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei 69.795 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței ce face parte din blocul A9, parcela nr. 2004, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară Sector 1 București sub nr. x, pentru perioada cuprinsă între 15.10.2009 și 27.07.2021, și a sumei de 572 euro/lună, în echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu același titlu, calculată începând cu 28.07.2021 și până la data predării la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor si a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și imobilul, precum și a sumei de 100 euro/lună, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune morale, pentru perioada cuprinsă între 15.10.2009 și până la data predării la cheie a locuinței și a sumei de 15.067,6 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 20.05.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre Secțiile III-V din cadrul aceluiași tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă care, la rândul său, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței inițial învestite.

Prin decizia civilă nr. 108F/15.10.2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile din cadrul Tribunalului București, care, prin sentința civilă nr. 2597/25.10.2021, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 69.795 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, pentru perioada 15.10.2009-27.07.2021, a sumei de 572 Euro/lună, începând cu 28.07.2021 până la data recepției la terminarea lucrărilor și a sumei de 15.067,60 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1521/12.10.2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte excepția prescripției, în ceea ce privește pretențiile reclamanților aferente perioadei 15.10.2009-21.10.2016 și, în consecință, le-a respins ca fiind prescrise; a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 29.760,29 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plății, reprezentând prejudiciul aferent perioadei 22.10.2016-31.07.2021, precum și a sumei de 572 euro/lună, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, pentru perioada 01.08.2021-21.06.2022 și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, pârâta A.N.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și reținerea cauzei spre rejudecare.

În susținere, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât, pe de o parte, cuprinde motive contradictorii, iar, pe de altă parte, a fost dată că încălcarea normelor de drept material; astfel a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului caz de casare, a afirmat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că obligațiile asumate de recurentă prin contractul de mandat sunt de diligență, iar, pe de altă parte, că acestea ar fi de rezultat.

De asemenea, a susținut că, deși s-a reținut că răspunderea recurentei nu poate fi decât una contractuală, în analiza efectuată s-a stabilit că aceasta este în culpă pentru neîndeplinirea obligației de realizare a locuinței și a utilităților, atragerea răspunderii sale fiind fundamentată pe încălcarea obligațiilor prevăzute în sarcina sa de alte convenții încheiate, la care intimații nu erau parte, precum și de lege, aspecte care constituiau temei pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Potrivit recurentei, stabilind că mandatul nu a fost perfectat exclusiv pentru ca A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama intimaților, fiind un act juridic complex, instanța de apel a modificat, în mod nepermis, limitele contractului, imputând recurentei alte obligații la care aceasta nu s-a angajat prin contractul de mandat nr. HC A 2-06/15.07.2008.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere obligațiile specifice fiecărui raport juridic derivat din contractele încheiate de părți, fiind încălcate și dispozițiile art. 1532, raportate la cele ale art. 1539 C. civ.

Astfel, sub un prim aspect, a arătat că este nelegală concluzia instanței de prim-control judiciar cu privire la atragerea răspunderii sale contractuale din perspectiva calității sale de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe și de coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, de dezvoltator sau garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale. Aceasta, întrucât, în baza contractului de mandat încheiat între părți, recurenta și-a asumat obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcție a locuinței, fără a se obliga la executarea construcției.

Din această perspectivă, a arătat că, în mod greșit s-a reținut că a fost probată culpa contractuală a recurentei, în măsura în care din înscrisurile aflate la dosar rezulta că obligațiile asumate de aceasta au fost îndeplinite cu suficientă diligență, în limitele prevăzute de contractul de mandat.

Potrivit recurentei, calificarea dată de către instanța de apel mandatului recurentei ca fiind unul sui generis, în temeiul căruia obligațiile sale trebuie înțelese în lumina Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999, H.G. nr. 962/2001 și a altor acte normative la care se face trimitere în cuprinsul hotărârii, nu poate fi reținută, întrucât înlăturarea regulii instituite de art. 1540 alin. (2) C. civ. nu se poate realiza decât în condițiile expres stipulate în acest sens.

De asemenea, a susținut că răspunderea sa contractuală nu poate fi angajată pentru pretinsa nerespectare de către aceasta a obligațiilor legale indicate de către instanța de apel sau a celor stabilite prin contractele încheiate de reclamanți cu terțe persoane sau de recurentă cu terți, și nici pentru nerespectarea obligațiilor de către antreprenor sau alți terți semnatari ai convențiilor. În acest sens, a subliniat că încheierea contractelor de către recurentă cu alte persoane nu s-a realizat în considerarea raportului contractual dedus judecății, contractul de mandat fiind semnat ulterior.

A apreciat că, în lipsa prevederilor contractuale exprese, contractul de mandat nu se putea completa cu alte dispoziții legale sau clauze din contractele de antrepriză și de construire, trimiterea făcută de părți, în preambulul contractului, la dispozițiile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză generală neechivalând cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 și art. 973 C. civ.

În acest context, recurenta a afirmat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ., întrucât extinderea sau restrângerea limitelor mandatului nu poate fi prezumată numai pentru o anumită situație care este favorabilă intimaților.

Totodată, a subliniat că, în temeiul principiului relativității efectelor contractului, actul juridic dă naștere, modifică sau stinge raporturile juridice dintre părțile contractante și nu poate genera drepturi subiective și obligații față de terțe persoane care nu sunt parte în contract.

În concluzie, a subliniat că răspunderea recurentei nu putea fi antrenată decât prin prisma contractului de mandat și a dispozițiilor art. 1532 și urm. C. civ.

Referitor la cerințele prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii sale, autoarea căii de atac a arătat că fapta ilicită nu există, întrucât în temeiul art. 1 din contract, aceasta nu s-a angajat să execute și să finalizeze într-un anumit termen lucrările de construcție sau pe cele de infrastructură, utilități și de urbanizare și nici nu a garantat realizarea lor, instanța de apel reținând greșit că A.N.L. s-ar fi obligat să realizeze utilitățile și să finalizeze imobilul reclamanților.

În opinia recurentei, contractul de construire și cel de mandat au obiecte diferite, primul - de edificare a construcției într-un anumit termen, iar al doilea - de urmărire a respectării condițiilor convenite prin contractul de construire, astfel că debitorul obligației de predare a locuinței, potrivit termenilor și condițiilor contractuale, nu putea fi decât antreprenorul.

A mai arătat că încheierea contractelor cu terții nu s-a realizat în considerarea raportului juridic stabilit cu intimații în temeiul contractului de mandat, acesta fiind semnat ulterior.

Evocând dispozițiile art. 1539 C. civ., a precizat că raportat la prevederile art. 1 din contractul de mandat, obligația recurentei este una de diligență și că, într-un asemenea caz, răspunderea sa nu putea fi angajată decât dacă aceasta ar fi acționat cu neglijență sau imprudență. Or, în speță, acest aspect nu a fost probat, simpla împlinire a termenului de predare a locuinței neputând da naștere unei prezumții de culpă în persoana recurentei.

Totodată, a subliniat că aceasta, în calitate de instituție de interes public, nu este garant exclusiv al statului, în condițiile în care există și alți participanți la realizarea proiectului Henri Coandă și că, aceasta nu este dezvoltator imobiliar, nu finalizează construcțiile sau utilitățile și nu are obligațiile specifice unei asemenea entități.

Făcând trimitere la obiectul și calitatea terților din contractele încheiate de aceasta, recurenta a învederat că ea trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce și-a asumat în temeiul contractului de mandat și că, raportarea la actele încheiate cu terții nu putea fi efectuată decât în condițiile unei răspunderi civile delictuale.

În acest context, a apreciat că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a atribuit recurentei o obligație de rezultat inexistentă, cu ignorarea probatoriului administrat, din care rezultau diligențele depuse, obligând-o, în final, la suportarea daunelor cauzate de alte persoane.

Totodată, a arătat că reclamanții nu au mandatat-o să îi reprezinte în relația cu entitățile care asigurau proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități.

Cu privire la condiția prejudiciului, a afirmat că instanța de prim-control judiciar a interpretat eronat actul juridic dedus judecății, de vreme ce obligația de finalizare și predare la termen a locuinței era în sarcina antreprenorului general, în baza contractului încheiat de reclamanți cu acesta, iar realizarea utilităților era în sarcina autorităților locale, potrivit Convenției nr. x/2004 și a Contractului de cooperare din 2008.

În atare condiții, a apreciat că prejudiciul cauzat intimaților pentru neexecutarea acestor obligații nu îi poate fi imputat, soluția instanței de apel, de obligare a sa la suportarea acestuia, fiind nelegală.

O altă critică invocată a vizat dispoziția instanței de prim-control judiciar de acordare a sumei de 572 euro/lună, cu titlu de despăgubiri pentru perioada 01.08.2021-21.06.2022. În susținere, autoarea căii de atac a arătat că prejudiciul aferent acestui interval era unul viitor, incert, întrucât acesta nu a fost cuprins în raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză; cuantumul chiriei lunare este unul fluctuant, iar prejudiciul cert nu poate fi decât prejudiciul actual.

La 30.03.2023 intimații au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat. Astfel, cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că, din considerentele deciziei recurate nu se pot desprinde motive care ar putea fi calificate drept contradictorii, așa cum susține recurenta, sens în care au apreciat că acest motiv este lovit de nulitate.

În ceea ce privește susținerile recurentei circumscrise ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au afirmat că, prin acestea, se reiau practic apărările formulate în etapa anterioară, așa încât și acest motiv de recurs este lovit de nulitate, subliniind, totodată faptul că recurenta este ținută răspunzătoare pentru neîndeplinirea obligației de finalizare și predare a locuinței la cheie și că recursul acesteia este nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că pretinsa nulitate adusă în discuție de către intimați prin întâmpinare nu poate fi calificată ca fiind o veritabilă excepție procesuală, potrivit art. 245 și art. 248 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prin argumentele dezvoltate în combaterea recursului aceștia urmăresc, în realitate, respingerea căii de atac în contextul efectuării unui examen de fond asupra legalității deciziei atacate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, subsumat primului motiv de nelegalitate, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține existența în cuprinsul hotărârii atacate a unor motive contradictorii, justificat de faptul că instanța de apel a reținut, inițial, că obligațiile asumate de recurentă prin contractul de mandat nu sunt de rezultat, iar, ulterior, contrariul. De asemenea, arată că, deși s-a reținut că răspunderea recurentei nu poate fi decât una contractuală, atragerea răspunderii sale în cauză s-a realizat în temeiul unor obligații legale sau stabilite în sarcina sa prin convenții încheiate cu terțe persoane, la care intimații nu erau parte.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte reamintește părților că o motivare contradictorie, pentru a constitui temei al casării, trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă și susțin totodată dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raționamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării.

Analizând decizia recurată prin prisma acestei ipoteze, Înalta Curte reține că ea nu se confirmă în speță, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate neregăsindu-se abordarea juridică a cauzei în maniera sesizată de către recurentă. Ceea ce se remarcă, în schimb, este faptul că analiza efectuată asupra naturii obligației pretins neexecutate în cauză a avut ca premisă interpretarea normelor ce reglementează mandatul, în legătură cu care instanța de apel a reținut că, de principiu, obligațiile derivând dintr-un asemenea raport juridic, în sarcina mandatarului, sunt de diligență. O asemenea concluzie nu poate exclude, însă, de plano, posibilitatea asumării de către mandatar a unor obligații de rezultat și nici nu poate fi extinsă, în lipsa altor elemente, în cauza de față.

În al doilea rând, Înalta Curte remarcă că recurenta nu aduce în discuție o pretinsă contradicție între considerentele deciziei recurate, ci între considerente și textele de lege aplicabile, chestiune ce nu poate fi încadrată în cazul de casare statuat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult, aspectele sesizate au fost circumscrise și motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care ele urmează a fi verificate în cadrul analizei ce va fi efectuată din perspectiva pretinsei încălcări a normelor de drept material.

În acest cadru, Înalta Curte reține că în lipsa unor elemente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, nu se poate imputa acesteia un viciu de nelegalitate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care criticile recurentei vor fi înlăturate.

Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate, statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă deduce verificării, în primul rând, modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra naturii obligației asumate de către ea în baza contractului de mandat, iar, în al doilea rând, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține că demersul judiciar a fost determinat de nefinalizarea lucrărilor de construire a locuinței apartament nr. x și boxa nr. 2 din blocul A9, tronson 3, din "Cartierul de locuințe Henri Coandă", proiect derulat în cadrul programului guvernamental cu același nume.

Fundamentul acțiunii l-a reprezentat contractul de mandat nr. HC A 2-06/15.07.2008, încheiat de reclamantul A. cu pârâta, prin care mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de mandant să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin clauza stipulată la art. 15 din același contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 14 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu un alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 16 din același contract.

Așadar, în mod evident, în temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanții, recurenta s-a obligat să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, părțile contractante convenind că aceasta va fi răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestei obligații.

Contrar opiniei recurentei, în aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ., conform căreia "convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor A.N.L. nu poate fi limitat la prevederile contractuale, ci se impune a fi stabilit în mod sistematic, și prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001. Aceasta, în condițiile în care, pe de o parte, contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, iar, pe de altă parte, analiza obligațiilor născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., este subordonată scopului executării contractului, așa încât ele trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

Mai mult, A.N.L., în temeiul atribuțiilor stabilite potrivit legii și al altor angajamente, deși extrinseci mandatului, s-a legitimat față de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competența și atribuțiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că A.N.L. era singura persoană juridică publică cu atribuții în atragerea și coordonarea resurselor de finanțare în domeniul investiților imobiliare cu destinația urmărită de contractanți, în angajarea relațiilor economice cu constructorii și furnizorii de utilități și putea colabora eficace cu celelalte autorități ale statului -, beneficiarii proiectului, între care și reclamanții, au intrat în raportul juridic de mandat disputat, fiind încredințați de îndeplinirea de către A.N.L. a misiunii declarate.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către A.N.L., în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

În acest context legal și convențional, obligațiile recurentei depășesc cadrul specific al unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acționează ca un adevărat dezvoltator, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

De asemenea, aceste obligații nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, incluzând, totodată, și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități, întrucât art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, Agenția Națională pentru Locuințe a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenția MM nr. 1909/06.05.2004, A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, iar părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor.

În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, recurenta a fost numită conducător al Consiliului de coordonare, desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Așadar, obligațiile asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun în mod necesar executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Toate aceste elemente impun concluzia că obligațiile angajate de Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul contractului de mandat, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, sunt unele de rezultat, contractul de mandat nefiind semnat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama intimaților. În realitate, acest contract reprezintă un act juridic complex, prin care pârâta a fost împuternicită să reprezinte reclamanții în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

În acest cadru, obligațiile stabilite de lege în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, care au stat și la baza încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, depășind sfera obligațiilor de diligență asumate, de regulă, de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat obișnuit, de drept comun.

Așa fiind, calificarea dată de către instanța de apel obligației contractuale care a stat la baza demersului judiciar inițiat de reclamanți, în sensul că aceasta este una de rezultat, este legală, sens în care susținerile recurentei sub acest aspect apar nefondate și urmează a fi înlăturate.

Referitor la criticile privind fapta ilicită, se reține că, în apel, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, răspunderea angajată a avut ca fundament contractul de mandat, prin raportare la conținutul și efectele acestuia, instanța de apel examinând întocmai contextul încheierii contractului de mandat spre a identifica clauzele și limitele acestuia.

Așa cum au reținut instanțele devolutive, A.N.L., în puterea Legii nr. 152/1998 și a Normelor metodologice adoptate pentru punerea în aplicare a acestei legi, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003 - 2004, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul inițiat de aceasta. Au fost încheiate astfel: convenția cadru nr. x/02.12.2003 cu Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, C., D., E.; convenția din 22.12.2003 pentru realizarea rețelei de gaze; convenția din 09.01.2004 pentru realizarea rețelei de alimentare cu energie electrică; contractul de antrepriză generală nr. x/10.05.2008 etc, care au jalonat pentru reclamanți contextul concret al încheierii contractului și, totodată, garanția că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, astfel cum acesta a fost individualizat în art. 1-13 din convenția de mandat.

Or, toate aceste obligații, al căror mijloc de realizare s-a bazat pe competențele și angajamentele A.N.L., nu au fost executate în mod corespunzător. De aceea, A.N.L. nu se poate prevala, în acest proces, de împrejurarea că reclamanților li s-a creat un drept care nu era recunoscut prin mandat, ori nu reprezenta efectul direct al acestuia, în măsura în care numai în considerarea acestui ansamblu de mijloace a fost încheiat contractul, considerat în acest proces ca fiind fundamentul juridic al răspunderii.

Enumerarea tuturor acțiunilor A.N.L., pe care aceasta trebuia și putea să le execute pentru realizarea obiectului contractului de mandat, nu era necesară a fi făcută expres în conținutul contractului de mandat, fiind subînțeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părților contractante din contractul de mandat și preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta și-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Din această perspectivă, răspunderea contractuală angajată în apel s-a limitat la efectele contractului de mandat și nu a transgresat în domeniul răspunderii civile delictuale, susținerile recurentei-pârâte apărând eronate.

Referitor la celelalte critici, privind condițiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii recurentei, Înalta Curte constată că acestea au rămas fără fundament, în măsura în care formularea lor a avut ca premisă ipoteza asumării de către această parte a unei obligații de diligență, chestiune infirmată, potrivit considerentelor expuse mai sus.

În ceea ce privește criticile recurentei privind caracterul incert al prejudiciului aferent perioadei 01.08.2021-21.06.2022, Înalta Curte constată că teza expusă de autoarea căii de atac nu este incidentă în cauză, având în vedere, pe de o parte, că predarea locuinței s-a realizat la 22.06.2022, când procesul de față era în curs de soluționare în faza apelului, prejudiciul fiind unul actual la data judecării căii de atac devolutive, iar, pe de altă parte, faptul că acesta nu a fost încuviințat de către instanța de apel pentru viitor, întinderea obligației de răspundere fiind limitată la momentul predării locuinței, moment intervenit pe parcursul soluționării procesului. Altfel spus, instanța supremă confirmă aplicarea corectă în cauză de către instanța devolutivă a prevederilor art. 1532 alin. (1) și (3) din C. civ., în stabilirea cuantumului prejudiciului încercat de către reclamanți.

Pe de altă parte, modalitatea de calcul al acestui prejudiciu nu poate fi analizată, de vreme ce aceasta vizează elemente atașate probatoriului cauzei, care, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., excedează sferei controlului de legalitate în această etapă procesuală, neputând fi reevaluate în recurs.

Pe cale de consecință, criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmează a fi înlăturate.

Așa fiind, pentru rațiunile înfățișate mai sus, constatând că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, va respinge ca nefondat recursul, dispoziție ce înglobează și cererea autoarei căii de atac, în sarcina căreia se reține culpa procesuală, de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1521/12.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2023.