ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1459/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a III-a Civilă la 19.09.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.300 euro/lună, respectiv 6.042,14 RON/lună la cursul B.N.R. din 18.09.2018 de 1 euro/4,6478 RON, pentru perioada 18.09.2015-18.09.2018 (data depunerii cererii de chemare în judecată), în total suma provizorie de 46.800 euro, echivalent al sumei de 217.517,04 RON la cursul B.N.R. din 18.09.2018 de 1 euro/4,6478 RON, cu titlu de daune-interese, constând în:

- despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței în sumă de 1.200 euro/lună, echivalentul sumei de 5.577,36 RON/lună la cursul B.N.R. din 18.09.2018 de 1 euro/4,6478 RON pentru perioada 18.09.2015-18.09.2018, în sumă totală de 43.200 euro, echivalentul a 200.784,96 RON la cursul B.N.R. din 18.09.2018 de 1 euro/4,6478 RON, precum și despăgubiri pentru lipsa de folosință ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip C31 situată pe lotul x, în Sector 1, București, cu număr cadastral x și înscrisă în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 14302/14.09.2004;

- daune morale în sumă de 100 euro/lună, echivalentul sumei de 464,78 RON/lună la cursul B.N.R. din 18.09.2018 de 1 euro/4,6478 RON, aferentă perioadei 18.09.2015-18.09.2018, în sumă totală de 3.600 euro, echivalentul sumei de 16.732,08 RON la același curs bancar, precum și în continuare până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința reclamantei.

Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile din Ordonanța nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 449/2003, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, art. 1532 și 1539 C. civ., art. 431 alin. (2) C. proc. civ., Legea nr. 152/1998, H.G. nr. 962/2001 și Legea nr. 10/1995.

Prin sentința civilă nr. 1516/21.06.2019, Tribunalul București – secția a III-a Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a din cadrul aceleiași instanțe, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

La 11.06.2020, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 49.705 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 18.09.2015-29.02.2020, de 845 euro/lună, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând valoarea medie a despăgubirii pentru lipsa de folosință în continuare de la data de 01.03.2020 și până la data predării la cheie a locuinței și de 100 euro/lună, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale, începând cu 18.09.2015 și până la data predării la cheie a locuinței.

Prin sentința civilă nr. 899/02.07.2020, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte acțiunea precizată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 49.705 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului aferente perioadei septembrie 2015- februarie 2020 și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 17.390,41 RON. A respins în rest ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentinței, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1203/24.06.2021, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel a reținut, pe de o parte că atragerea răspunderii sale contractuale se realizează din perspectiva contractului de mandat, iar pe de altă parte a constatat că are culpă pentru nefinalizarea la termenul scadent a construcției la cheie urmare a nerealizării rețelei de utilități, obligație care nu se regăsește în contractul de mandat.

În continuare, a arătat că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Invocând faptul că instanța de apel nu a avut în vedere conținutul obligațiilor asumate și modul în care au fost redactate clauzele contractuale și că urmărirea execuției și a finalizării lucrărilor nu echivalează cu executarea și finalizarea lor de către mandatar, recurenta-pârâtă a arătat că și-a asumat o obligație de diligență, și nu una de rezultat stabilită prin contractul de construire, respectiv cea de executare a construcției ori realizare a utilităților.

Totodată, a afirmat că nu a fost mandatată de către intimata-reclamantă să o reprezinte în relația cu entitățile ce s-au obligat în proiectarea, finalizarea și executarea rețelelor de utilități, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligații în acest sens.

A mai susținut că în mod greșit a fost reținută culpa sa contractuală, în condițiile în care a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligațiilor pe care și le-a asumat, efectuând toate demersurile necesare în vederea realizării locuinței intimatei-reclamante, dovadă în acest sens fiind notificările transmise constructorilor și procesul-verbal de predare-primire a imobilului nr. x/08.06.2018, în cuprinsul căruia a fost recunoscut faptul că lucrările de construcții și instalații sunt executate conform proiectului și opțiunile beneficiarului.

Așadar, atâta vreme cât și-a îndeplinit obligația de urmărire a executării și finalizării lucrărilor de construcție stabilite în sarcina sa, iar intimata-reclamantă a exonerat-o de orice răspundere, asumându-și realizarea locuinței prin mijloace proprii, dispoziția de obligare a sa la plata de despăgubiri pentru perioada septembrie 2015- februarie 2020 este nelegală.

Totodată, în măsura în care ar fi menținută decizia recurată sub acest aspect al culpei, recurenta-pârâtă a arătat că este nejustificată acordarea despăgubirilor ulterior datei de 08.06.2018, atât timp cât, pe de o parte, imobilul se află în posesia intimatei-reclamante de la acea dată, iar pe de altă parte, utilitățile sunt finalizate, potrivit corespondenței purtate cu Municipiul București.

Conchizând, recurenta-pârâtă a arătat că nu poate fi angajată răspunderea sa contractuală pentru pretinsa nerespectare a obligațiilor legale sau contractuale la care nu este parte și nici a îndatoririlor ce revin antreprenorilor sau terților.

Potrivit recurentei-pârâte, obligațiile din contractul de mandat nu se completează cu alte obligații legale sau contractuale derivate din lege sau contractele de antrepriză și de construire, în condițiile în care nu există vreo stipulație în acest sens.

Referitor la fapta ilicită, recurenta-pârâtă a relevat că prin art. 1 din contractul de mandat a fost împuternicită să reprezinte mandantul în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire a imobilului, nu și pentru a executa și finaliza într-un anumit termen lucrările de construire a locuinței sau de infrastructură, utilități și urbanizare.

Pornind de la afirmația privind obligația de diligență asumată, a subliniat că în ce privește culpa răspunderea creditorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijență sau imprudență, acestuia revenindu-i sarcina probei.

În continuare, a susținut că instanța nu a indicat în concret care sunt măsurile apte să asigure executarea și finalizarea locuinței și cu utilități, în contextul în care s-a apreciat că ar fi fost omise.

A mai arătat că simpla împlinire a termenului, fără ca locuința să fie finalizată și predată intimatei-reclamante, nu dă naștere unei prezumții de culpă în sarcina Agenției, dat fiind caracterul de diligență al obligației sale, astfel că nu poate fi reținută nici culpa în urmărirea lucrărilor la imobil și nici răspunderea pentru nerealizarea utilităților.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că eronat a apreciat instanța de apel că intimata-reclamantă nu și-ar fi dat acordul în decalarea termenului inserat în contractul de construire, în condițiile în care dovada în acest sens este reprezentată de procesul-verbal nr. x/08.06.2008 de predare-primire a imobilului din care rezultă acordul privind decalarea termenului la 31.12.2018; prin urmare, despăgubirile până la această dată sunt nelegale.

Referitor la prejudiciu, recurenta-pârâtă a relevat că nu a fost dovedit, întrucât, potrivit raportului de expertiză, la evaluarea acestuia nu s-a avut în vedere vreun contract de închiriere a unui imobil din amplasamentul Henri Coandă și nici nu au fost analizate contracte de închiriere valabil încheiate pentru a putea dovedi o sumă reală ce ar fi putut fi obținută. Astfel, evaluarea prejudiciului a fost făcută prin raportare la ofertele proprietarilor din cartiere deloc comparabile cu cel în discuție, fără a se avea în vederea situația concretă a zonei rezidențiale.

Conchizând, a subliniat că nu este probat un prejudiciu real, efectiv.

A mai arătat că, în materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligațiilor prevăzute în contractul încheiat între părți. Or, astfel cum a arătat anterior, obligația sa este de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței și care a fost îndeplinită și dovedită.

Potrivit recurentei, nici condiția privind caracterul cert al prejudiciului nu este îndeplinită, având în vedere lipsa prezentării unor probe din care să rezulte că intimata-reclamantă ar fi avut posibilitatea efectivă de a ceda folosința locuinței, în condițiile lipsei utilităților și a infrastructurii.

Conchizând, a arătat că legătura de cauzalitate dintre pretinsa neîndeplinire a obligației mandatarului și prejudiciul acordat de instanță intimatei-reclamante nu a fost argumentată și nici probată.

Intimata A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 12.04.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt stabilită în etapele devolutive ale procesului presupune încheierea între reclamantă și pârâtă a contractului de mandat nr. x/05.05.2004, în baza căruia recurenta-pârâtă, în calitate de mandatar, avea obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor și de a preda o locuință la cheie.

În subsecvența acestui contract de mandat, reclamanta a încheiat cu antreprenorul general S.C. B. S.A. contractul de construire autentificat sub nr. x/24.03.2006 de B.N.P. C. și D..

Despăgubirile solicitate de reclamantă pentru lipsa de folosință a locuinței contractate în cartierul Henri Coandă, urmare a nefinalizării construcției și a racordării acesteia la utilități, pentru perioada septembrie 2015- februarie 2020, dar și în continuare până la predarea la cheie a locuinței, cât și daunele morale solicitate începând cu 18.09.2015 și până la predarea la cheie a locuinței, constituie obiect al litigiului de față.

Prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei, prin care a obligat pârâta la plata sumei de 49.705 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 18.09.2015-29.02.2020; totodată, a respins în rest acțiunea.

Sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Un prim motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aduce în dezbatere motivarea contradictorie a deciziei recurate, însă Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal.

Astfel, pentru a se putea reține o eventuală motivare contradictorie făcută de instanța de apel este necesar ca în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul să reiasă că acestea nu susțin dispozitivul, ci îl contrazic.

Analiza deciziei pronunțate în apel infirmă însă o atare teză, hotărârea recurată fiind dată cu respectarea exigențelor motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se constată că recurenta a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel a reținut, pe de o parte că atragerea răspunderii sale contractuale se realizează din perspectiva contractului de mandat, iar pe de altă parte a constatat că are culpă pentru nefinalizarea la termenul scadent a construcției la cheie urmare a nerealizării rețelei de utilități, obligație care nu se regăsește în contractul de mandat.

Prin aceste critici în realitate, recurenta-pârâtă pune în discuție obligațiile ce îi reveneau printr-o prezentare trunchiată a considerentelor hotărârii recurate. Afirmațiile referitoare la natura obligațiilor urmează a fi avute în vedere cu ocazia analizării recursului din perspectiva incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că au fost ignorate regulile de interpretare a convențiilor, deoarece nu au fost avute în vedere contractele încheiate între părți, fiind opuse critici referitoare la modul în care instanța de apel a identificat în sarcina Agenției faptele imputate, ca sumă a unor inacțiuni derivate din contracte și atribuții care au excedat contractul de mandat.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, în baza contractului de mandat, avea o obligație de diligență, respectiv cea de obținere a rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construire a locuinței reclamantei, nu și a rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv de executare a construcției ori realizare a utilităților.

În subsecvența acestui motiv, a mai arătat că Agenția poartă responsabilitatea neîndeplinirii obligațiilor rezultate din mandat, însă extrapolarea acestor limite a determinat instanța de apel să angajeze, de fapt, o răspundere delictuală, iar nu contractuală, în măsura în care i-au fost imputate fapte care rezultă din alte contracte ori din norme legale exterioare convenției de mandat.

Înalta Curte notează că răspunderea angajată a avut ca fundament contractul de mandat, prin raportare la conținutul și efectele acestuia, context în care instanța de apel a justificat cu rigoare că obligațiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., sunt subordonate scopului executării contractului și trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

Răspunderea contractuală a fost în limitele contractului de mandat, fără a se depăși domeniul răspunderii contractuale, cum fără fundament a susținut recurenta.

Pornind de la contractul de mandat nr. x/05.05.2004 perfectat în baza prevederilor din Legea nr. 152/1998 și reținând că recurenta-pârâtă nu și-a asumat o obligație simplă, ci una cu caracter complex, instanța de apel a examinat întocmai contextul încheierii acestuia spre a identifica conținutul și limitele lui.

În acest sens, a arătat că Agenția Națională pentru Locuințe, în puterea Legii nr. 152/1998, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003-2004, în scopul realizării ansamblului de locuințe Henri Coandă, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul inițiat de pârâtă și care au reprezentat pentru reclamantă contextul concret al încheierii contractului și garanția că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat la art. 1-13 din contract.

Totodată, a identificat atribuțiile concrete ale Agenției Naționale pentru Locuințe în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă, stabilite, astfel cum s-a arătat, potrivit legii și altor angajamente care, deși erau extrinseci mandatului, au legitimat Agenția față de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competența și atribuțiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că recurenta-pârâtă era singura persoană juridică publică cu atribuții în atragerea și coordonarea resurselor de finanțare în domeniul investițiilor imobiliare cu destinația urmărită de contractanți, în angajarea relațiilor economice cu constructorii, furnizorii de utilități, aceasta putând colabora eficace cu celelalte autorități ale statului - beneficiarii proiectului, între care și reclamanta, au intrat în relația juridică de mandat, bazându-se pe îndeplinirea de către Agenție a misiunii declarate.

Enumerarea tuturor acțiunilor pe care trebuia și putea să le execute Agenția Națională pentru Locuințe nu era necesar a fi fost făcută expres în contractul de mandat, fiind înțeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părților contractante din contractul de mandat și preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în etapele devolutive, iar pârâta și-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Plecând de la atribuțiile concrete ale Agenției Naționale pentru Locuințe, instanța de apel a stabilit că aceasta a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă și la termen a proiectului și că nu a întreprins în concret niciun demers împotriva vreunei autorități sau entități ce se obligaseră la asigurarea infrastructurii și utilităților.

În acest context, instanța de apel a constatat că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit corespunzător obligația contractuală asumată prin art. 1 din contractul de mandat, cea de a urmări finalizarea la timp a imobilului, în conformitate cu standardele de calitate asumate, care presupun în mod necesar și racordarea la utilități, obligațiile recurentei-pârâte nefiind limitate la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea utilităților, cum greșit a afirmat.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcției la cheie și nerealizarea rețelei de utilități, deși a deținut toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile contractuale.

Împrejurarea că există autorități locale și societăți care au competențe și atribuții în executarea și asigurarea finanțării rețelelor de utilități și dotări tehnico-urbane, în baza convenției nr. MM 1909/2004, nu înlătură răspunderea recurentei-pârâte, în contextul în care îi revin obligații legale și contractuale multiple în ce privește realizarea ansamblului de locuințe din cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării și corelării activității tuturor entităților implicate în realizarea proiectului; de altfel, faptele terților constând în neîndeplinirea unor obligații care le reveneau, potrivit contractelor încheiate cu pârâta, nu o exonerează pe aceasta, în condițiile în care răspunde în fața beneficiarilor de locuințe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator și dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Așadar, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalți semnatari ai convenției în executarea propriilor obligații.

Totodată, se cuvine subliniat că nici existența unei relații contractuale dintre reclamantă și antreprenorul general nu poate fi apreciată ca o cauză exoneratoare de răspundere, având în vedere că sancțiunile specifice intervin pentru nerespectarea propriilor obligații asumate; de altfel, această convenție a fost încheiată în considerarea obligației asumate prin contractul de mandat (art. 6) și că nu prevedea viabilizarea terenului și realizarea utilităților, dispoziții în acest sens fiind cuprinse în contractul de antrepriză generală (art. 19).

În acest context legal și convențional, Înalta Curte constată că este justă concluzia instanței de apel în sensul că obligațiile stabilite de lege în sarcina recurentei-pârâte, ce au constituit baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecință, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

De altfel, preluarea imobilului de către intimata-reclamantă la data de 08.06.2018 într-un stadiu nefinalizat, nu echivalează cu îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau recurentei-pârâte sub aspectul obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor și de a preda o locuință la cheie.

Celelalte afirmații referitoare la presupusa decalare a termenului de predare a imobilului la o dată ulterioară, 31.12.2018, vizează aspecte de temeinicie și care nu mai pot fi repuse în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv aspecte de legalitate.

Recurenta-pârâtă a mai afirmat că nu a fost mandatată de către reclamantă să o reprezinte în relațiile cu entitățile ce s-au obligat la asigurarea proiectului, finalizării și execuției rețelelor de utilități, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligații în acest sens.

Or, astfel cum s-a arătat și anterior, însuși contractul de mandat face referire la prevederile Legii nr. 152/1998 și contractul de antrepriză generală încheiat de Agenție, din conținutul cărora reiese existența obligațiilor sale referitoare la dezvoltarea și coordonarea proiectului imobiliar, cu urmărirea atât a finalizării construirii locuințelor contractate, cât și a infrastructurii și utilităților.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1203/2021 din 24 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2022.