ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1813/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Deliberând asupra recursului, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 23 august 2018, reclamanții A., B., C. și D. au chemat-o în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (în continuare A.N.L.), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 1.300 euro/lună, respectiv 6.065,67 RON/lună la cursul B.N.R din 23 martie 2018 de 1 euro/4,6659, pentru perioada 23 martie 2015 - 23 martie 2018, în total suma provizorie de 46.800 euro, echivalent al sumei de 218.364,12 RON la cursul B.N.R din 23 martie 2018 de 1 euro/4,6659, cu titlu de daune-interese, constând în:

- despăgubiri pentru lipsa de folosință a locuinței în sumă de 1.200 euro/lună, echivalentul sumei de 5.599,08 RON/lună la cursul B.N.R din 23 martie 2018 de 1 euro/4,6659 pentru perioada 23 martie 2015 - 23 martie 2018, în sumă totală de 43.200 euro, echivalentul a 201.566,88 RON la cursul B.N.R din 23 martie 2018 de 1 euro/4,6659, precum și despăgubiri pentru lipsa de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip I23C, situată în sectorul 1, București, cu număr cadastral x și înscris în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 11790 din 2 august 2004;

- daune morale în sumă de 100 euro/lună, echivalentul sumei de 466,59 RON/lună la cursul B.N.R din 23 martie 2018 de 1 euro/4,6659, aferentă perioadei 23 martie 2015 - 23 martie 2018, în sumă totală de 3.600 euro, echivalentul sumei de 16.797,24 RON la același curs bancar, precum și daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip I23C, situată în sectorul 1, București, cu număr cadastral x și înscrisă în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 11790 din 2 august 2004.

Au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5 și art. 6

1

punctele 4 - 5 din Legea nr. 152/1998.

Prin încheierea din 18 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a înaintat cauza spre soluționare secției a VI-a Civilă din cadrul aceleiași instanțe, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin sentința civilă nr. 1622 din 5 iunie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților C. și D..

A admis în parte cererea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 43.330 euro, în echivalent în RON la cursul oficial al B.N.R. din ziua plății efective, reprezentând despăgubiri materiale aferente perioadei 23 martie 2015 - 12 martie 2019 și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.081 RON.

A respins în rest ca neîntemeiată cererea reclamanților.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 319 din 19 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a anulat ca netimbrat apelul reclamanților și a respins ca nefondat apelul pârâtei; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant C. a sumei de 1.785 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta A.N.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 497 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că este neîntemeiată dispoziția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților C. și D., deoarece la 15 ianuarie 2016 reclamantul A. și-a preluat locuința, iar la 7 martie 2018 a returnat subvenția primită de la bugetul statului, ieșind din programul dezvoltat de pârâtă, context în care mandatul acordat de A.N.L. a încetat.

Astfel, a fost apreciată ca neîntemeiată argumentația instanței de apel, potrivit căreia reclamanții C. și D. au dobândit toate drepturile și obligațiile pe care le aveau autorii lor, astfel că celelalte părți ar trebui să accepte oricând schimbările de situație create de acesta din propria voință.

Recurenta a susținut că, de vreme ce mandatul său a încetat și, mai mult, reclamantul și-a asumat răspunderea pentru finalizarea lucrărilor de construire, reclamanții C. și D. nu intră în sfera părților contractante, contractul de mandat încheiat între A.N.L. și reclamantul A. neproducându-și efectele față de aceștia, astfel că nu poate fi invocată neîndeplinirea anumitor obligații care nu au fost asumate de A.N.L. față de aceste părți.

A mai arătat că nu existența unui contract de vânzare-cumpărare este condiția accesării programului derulat de recurentă, așa cum eronat a interpretat instanța de apel, apartenența la un astfel de program fiind condiționată de îndeplinirea mai multor condiții, printre care și existența unui contract de mandat încheiat în nume personal cu pârâta.

Or, în cauză, reclamanții C. și D. nu au solicitat înscrierea în programul dezvoltat de pârâtă, aceștia achiziționând locuința de la vânzătorii A. și B. în condițiile pieței libere, preluând bunul imobil în starea în care aceasta se afla.

Pe fondul recursului, recurenta a susținut în esență că instanța de apel în mod eronat a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale asumate în baza contractului de mandat, ca urmare a culpei sale în neîndeplinirea obligației de realizare și predare a locuinței pârâților în termenul contractual, cât și a celei de nerealizare a utilităților.

Sub acest aspect, recurenta a arătat, în esență, că obligația ei este cea de a depune toate diligențele necesare obținerii unui anumit rezultat, fără a se obliga însă la obținerea rezultatului, că în contract nu este prevăzută o clauză contractuală pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor asumate de pârâtă, astfel că trebuie să răspundă numai în condițiile stipulate la art. 14 din contractul de mandat, potrivit cărora părțile sunt obligate să respecte clauzele acestui contract, fiind răspunzătoare de daune-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora.

Astfel, atât timp cât recurenta a făcut dovada respectării obligațiilor de diligență asumate prin contractul de mandat, nu-i poate fi antrenată răspunderea civilă contractuală pentru predarea cu întârziere a locuinței, obligația construirii și predării la cheie fiind a constructorului S.C. E. S.R.L.

Recurenta a apreciat că a depus toate diligențele necesare către toți antreprenorii generali și toate instituțiile implicate în realizarea și finalizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă, neputând fi reținută culpa mandatarului în executarea mandatului.

Așa fiind, a afirmat că în mod greșit a reținut instanța de apel că este probată culpa contractuală a recurentei.

Cu privire la penalitățile de întârziere, a susținut că instanța de apel recunoaște faptul că antreprenorii sunt cei care datorează penalități pentru întârzierea în efectuarea lucrărilor de construire și totuși apreciază că responsabil pentru neîndeplinirea acestei obligații trebuie să fie mandatarul, reprezentant al reclamantului în relația cu constructorul.

Or, a arătat recurenta, antrenarea răspunderii sale contractuale, conform raționamentului expus de instanța de apel, nu trebuie analizată numai în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de A.N.L., a tuturor actelor normative care îi guvernează activitatea și în baza tuturor relațiilor stabilite de această entitate.

A mai susținut că neîncasarea presupune un refuz de a accepta o sumă de bani cu titlu de plată datorată, ceea ce presupune că instanța trebuia să constate faptul că atitudinea pârâtei a fost de a refuza încasarea unei sume oferite sau plătite de antreprenor, aspect care, însă, trebuie dovedit de reclamanți, conform art. 1169 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

De asemenea, recurenta a susținut că promovarea unei acțiuni în justiție pentru obligarea antreprenorilor la plata penalităților de întârziere datorate reclamantului presupune existența unui mandat special acordat A.N.L. în acest sens. Numai că obiectul contractului de mandat nu conține și această ipoteză, tocmai pentru ipoteza în care reclamantul are o relație contractuală proprie, directă cu constructorul, prin intermediul contractului de construire, în care au evaluat convențional prejudiciul produs ca urmare a nerespectării termenului de predare a locuinței și au determinat persoana responsabilă de acoperirea acestui prejudiciu.

A mai subliniat faptul că nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acțiunea sau inacțiunea sa în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activității, astfel că nu poate fi răspunzătoare pentru acțiunile sau mai ales inacțiunile autorităților și societăților cu atribuții în domeniu, obligațiile părților semnatare ale convenției fiind distincte de obligațiile asumate de recurentă, părțile trebuind să fie în măsură să-și îndeplinească obligațiile independent de activitatea sa, iar obligațiile recurentei nu au nicio relevanță și nicio influență asupra rezultatului asumat prin semnarea convenției.

În final, recurenta a sintetizat argumentele expuse, arătând că a depus toate diligențele pe lângă toți membrii semnatari ai convenției MM 1909/2004 pentru realizarea utilităților în cartierul Henri Coandă.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală, susținând că instanța de apel în mod corect a constatat îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtei.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părțile litigante, cu mențiunea că acestea sunt în drept să depună puncte de vedere la raport.

Niciuna dintre părți nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 19 mai 2021 instanța de recurs a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, pentru soluționarea căii de atac cu citarea părților.

Examinând motivele de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerente care vor fi dezvoltate succesiv.

Reține, astfel, că un prim motiv de casare deduce controlului de legalitate al deciziei din apel greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților C. și D., justificat de împrejurarea reținută în apel că, prin cumpărarea imobilului de la contractantul inițial - A., reclamanții au devenit titularii drepturilor și obligațiilor transmițătorilor și că toate celelalte părți trebuie să accepte, oricând, aceste efecte.

A mai subliniat recurenta că reclamantul A. a revocat mandatul dat A.N.L. prin solicitarea de a ieși din programul dezvoltat de această entitate, împrejurare dedusă din returnarea subvenției primite de la bugetul de stat, devenind astfel singular răspunzător față de cumpărători pentru finalizarea lucrărilor de construire. Efectele contractului încheiat de înstrăinător cu A.N.L. nu se produc față de reclamanții C. și D., cu atât mai mult cu cât accesul la resursele și beneficiile acestui program a presupus mai multe condiții, între care și încheierea, în nume personal, a contractului de mandat între beneficiari și A.N.L.

Or, reclamanții a căror calitate procesuală este tăgăduită nu au solicitat accesul și înscrierea la programul dezvoltat de pârâtă, nu au semnat un contract cu Agenția ori cu celelalte entități implicate în proiect, ci au achiziționat locuința de la vânzătorii A. și B. pe piața liberă, acceptând că aceasta nu este racordată la utilități și asumând plata costurilor necesare finalizării și funcționării imobilului prin investiții proprii.

Înalta Curte subliniază că, deși critica de nelegalitate este invocată sub aparența aplicării greșite a dispozițiilor de drept material, nicio normă de drept nu a fost evocată de către recurentă spre a justifica greșita aplicare ori intrepretare a legii, concordant motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate acestea, recurenta propune instanței de recurs reexaminarea împrejurării considerate de această parte, aceea a încetării mandatului încheiat de A. cu A.N.L. la 7 martie 2018, când reclamantul a returnat subvenția primită de la bugetul se stat, ieșind, astfel, din programul Agenției.

Cu privire la acest aspect, însă, instanța de apel a arătat, examinând excepția de fond ridicată de apelanta A.N.L., că aspectele derivate din încetarea raportului de mandat și descărcarea de obligații a Agenției se integrează analizei de temeinicie a pretenției deduse judecății, în timp ce verificarea calității procesuale active presupune o analiză delimitată la identitatea dintre părțile procesului și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum impun dispozițiile art. 36 C. proc. civ.

Or, în aceste condiții, instanța de apel a explicat că, în aplicarea dispozițiilor art. 1282 alin. (2) C. civ. și față de clauzele contractului de vânzare, la care chiar pârâta a consimțit, cumpărătorii C. și D. au preluat de la vânzătorii A. și B. toate drepturile autorilor lor în conformitate cu contractul de construire, a celui de mandat și de antrepriză generală, astfel cum a rezultat din probele examinate nemijlocit în apel.

Aceste justificări potrivit adaptate specificului problemei examinate nu au fost însă combătute în recurs, iar Înalta Curte arată că ele sunt corecte pentru justificarea soluției date în acest proces chestiunii litigioase a calității procesuale active a reclamanților C. și D., așa încât criticile formulate de recurentă în privința acestor aspecte nu au aptitudinea de a conduce la concluzia greșitei aplicări a legii în apel, urmând să fie înlăturate.

Mai departe, printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta a arătat că în mod greșit instanța de apel a stabilit că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale a A.N.L. în baza contractului de mandat, în ceea ce privește neîndeplinirea obligației de realizare a obiectivului, respectiv de realizare și predare a locuinței către intimați în termenul contractual și de racordare a acesteia la utilități.

Recurenta a arătat, în acest scop, că în calitatea asumată contractual față de reclamantul A., aceea de mandatar, avea obligația de a-l reprezenta pe mandant în vederea urmăririi și finalizării lucrărilor la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite în contractul de construire, de a utiliza în acest scop sumele din conturile de avans și de credit ale mandantului, precum și obligația de reprezentare, de gestionare și utilizare a garanției de bună execuție a lucrării.

În aceste limite, recurenta a subliniat că obligația sa avea un conținut concret echivalent unei obligații de diligență, dar și că în contratul de mandat nu a fost inserată o clauză penală referitoare la neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor A.N.L., de natură să justifice condamnarea acesteia la plata unor despăgubiri egale celor inserate în contractul de construire încheiat de titular, în nume propriu, cu antreprenorul lucrărilor.

Or, obligând A.N.L. la plata despăgubirilor raportate la contractul de construire, recurenta a considerat că s-au încălcat principiul forței obligatorii și cel al relativității efectelor convenției, fiind eludate dispozițiile contractuale expres prevăzute la art. 14 din contractul de mandat. Recurenta a susținut că și-a îndeplinit obligațiile derivate din mandat, acelea de a urmări diligent executarea proiectului de investiții, persoana responsabilă pentru eșecul proiectului fiind exclusiv firma constructoare, astfel cum rezultă din toate probele dosarului, dintre care unele sunt evaluate în memoriul de recurs.

Înalta Curte subliniază, într-un prim considerent, că în cadrul acestui motiv de casare, fondat, la rândul lui, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., A.N.L. a afirmat că obligațiile asumate prin contract aveau natura unora de diligență, neangajând obligația de finalizare a obiectivului ori de predare a locuinței la cheie în termenul determinat prin contractul de construire.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel a statuat că A.N.L. nu și-a asumat o obligație simplă, ci una cu caracter complex, care a presupus acte concrete de urmărire și intervenție pentru executarea lucrărilor la termen și în condițiile cunoscute tuturor părților în contextul unor contracte multiple, cu atât mai mult cu cât Agenția a fost inițiatorul și coordonatorul proiectului de locuințe Henri Coandă. A conchis instanța de apel că răspunderea contractuală nu poate fi delimitată, pe aceste repere, la analiza îndeplinirii unei simple obligații de diligență, ci trebuie examinată mai riguros, dat fiind că mandatul A.N.L. a avut caracter oneros și că această parte reprezintă o autoritate a statului, cu atribuții de coordonare a resurselor de finanțare, având autoritate deplină în inițierea, coordonarea directă și dezvoltarea proiectului imobiliar.

Or, examinarea conținutului și efectelor clauzelor convenției de mandat a presupus evaluarea, în apel, a contractului în ansamblul său, concordant regulilor de interpretare a convențiilor, a reperelor legale identificate cu precizie în apel, chestiuni rămase necontestate în recurs. O reevaluare a clauzelor convenției și stabilirea, prin examinarea substanței lui, a naturii obligațiilor angajate, bazată pe analiza contractului ori pe reexaminarea probelor, nu presupune examinarea legalității deciziei, ci o reinterpretare a convenției, subsumată unei analize devolutive a clauzei.

O astfel de posibilitate este oprită însă de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care trasează recursului obiectivul de a verifica examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii din apel cu regulile de drept aplicabile.

De aceea, nemulțumirea părții referitoare la modul de interpretare a clauzelor convenției, în măsura în care aceasta critică nu este specific justificată pe încălcarea regulilor de drept impuse instanței pentru această operațiune litigioasă, nu se integrează controlului specific în recurs și va fi înlăturată.

În ceea ce privește încălcarea efectelor convenției și depășirea, în apel, a principiului relativității efectelor contractului și al forței obligatorii a acestuia, Înalta Curte arată că motivul de casare nu este fondat și îl va înlătura

Ca o primă observație, se cuvine subliniat faptul că instanța de apel nu a raportat valoarea despăgubirii la clauza penală inserată în contractul de construire și nici nu a stabilit despăgubirea în considerarea unui reper considerat prin analogie cu acest contract.

Plecând de la atribuțiile concrete ale A.N.L. în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă și stabilind, pe baza probelor analizate, că nu se poate reține propunerea pârâtei de a considera încetat contractul de mandat încheiat între A.N.L. și reclamantul A., instanța de apel a examinat cu rigoare toate elementele răspunderii civile contractuale derivate din această convenție.

În acest cadru, în apel s-a stabilit esențial că apelanta A.N.L. este în culpă pentru alegerea antreprenorului, alegere care i-a aparținut exclusiv, că Agenția a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă și la termen a proiectului, că putea și trebuia să acționeze în numele celor reprezentați pentru constrângerea pecuniară a tuturor entităților implicare în proiect, însă, dintre toate acestea, nu a întreprins în concret niciun demers sau a acționat tardiv și neconvingător.

S-a mai reținut în apel și că imposibilitatea utilizării imobilului nu a fost consecința singulară a nefinalizării construcției, ci și a lipsei infrastructurii adecvate și a utilităților și că acest lucru a fost efectul încheierii de către A.N.L. a unor contracte cu entitățile responsabile în termeni generali, care, coroborat cu lipsa unor măsuri concrete de realizare și implementare a unor proiecte specifice, cu lipsa de coordonare a instituțiilor statului, cu care Agenția avea autoritatea să intermedieze, au condus la întârzieri excesive și nejustificate în finalizarea executării contractului, fapte plasate în responsabilitatea pârâtei.

Toate acestea au condus, concertat, la producerea prejudiciului solicitat de reclamanți, stabilit, contrar afirmațiilor recurentei, pe baza unor expertize evaluatorii, iar nu pe temeiul unor clauze contractuale pe care A.N.L. nu le-ar asumat. A fost examinată și legătura cauzală specifică, așa încât instanța de apel a stabilit răspunderea pârâtei prin analiza exhaustivă a condițiilor răspunderii contractuale în mod propriu și în acord cu dispozițiile legale.

Se constată că instanța de apel nu a inclus în cuprinsul considerentelor prezentate niciun reper de determinare a prejudiciului bazat pe contractul de construire încheiat între reclamantul A. și antreprenor ori pe o clauză contractuală inexistentă în contractul de mandat, cum fără niciun suport a criticat recurenta.

Prin urmare, fiind respectat principiul răspunderii contractuale impus de chiar forța obligatorie a acestuia, pârâta a fost obligată, în mod legal, la plata unei despăgubiri stabilite judiciar pentru prejudiciul suportat de reclamanți.

A mai criticat recurenta și faptul că, deși instanța de apel a reținut corect că antreprenorii sunt cei care datorau beneficiarilor penalități pentru executarea întârziată a construcției, a stabilit în mod greșit că A.N.L. putea și trebuia să acționeze în numele celor reprezentați. În acest context, recurenta a arătat că, pentru a acționa judiciar, trebuia să prezinte dovada unui mandat ad processum, special, pe care A.N.L. nu l-a primit de la reclamanți și că, procedând astfel, în alte litigii i-a fost opusă excepția lipsei puterii de reprezentare.

Înalta Curte înlătură și acest motiv de recurs ca nefondat. Se cuvine reamintit, în primul rând recurentei, că instanța de apel a reținut și imputat acesteia o sumă de inacțiuni, între care o pasivitate culpabilă în a acționa cu mijloace juridice concrete și directe împotriva antreprenorului, iar aceasta este numai una dintre faptele plasate în autoratul pârâtei, considerate în justificarea răspunderii ei civile.

Chiar în aceste condiții, critica recurentei vădește o înțelegere precară a deciziei, în măsura în care instanța de apel nu a imputat A.N.L. inacțiunea în instanță pentru valorificarea dreptului la penalitățile de întârziere al reclamanților, născut în puterea contractului de construire încheiat de aceștia cu antreprenorul. Instanța de recurs reamintește că instanța de prim control judiciar a reținut că în contractul de antrepriză generală, în care A.N.L. a avut calitatea de parte, aceasta a avut mijloace juridice utile pentru a asigura executarea la termen și conformă a construcției, prin inserarea, în acest contract, a unor prevederi distincte de cele regăsite în contractul individual de construire, încheiat între beneficiarul A. și același antreprenor.

În fine, o ultimă parte a memoriului de recurs opune critici referitoare la modul în care instanța de apel a identificat în sarcina A.N.L. faptele imputate, ca sumă a unor inacțiuni derivate din contracte și atribuții care au excedat contractul de mandat pe baza căruia a fost solicitată obligarea la despăgubiri. S-a susținut, în esență, ca A.N.L. poartă responsabilitatea neîndeplinirii obligațiilor rezultate din mandat, însă extrapolarea acestor limite a determinat instanța de apel să angajeze, de fapt, o răspundere delictuală, iar nu contractuală, în măsura în care recurentei i-au fost imputate fapte care rezultă din alte contracte ori din norme legale exterioare convenției de mandat. Astfel, în opinia recurentei, au fost încălcate dispozițiile art. 1593 C. civ.. Recurenta subliniază că este lipsită de orice suport obligarea sa la plata despăgubirilor determinate de lipsa utilităților în cartierul Henri Coandă și că această chestiune a fost deja tranșată judiciar.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Răspunderea angajată a avut ca fundament contractul de mandat, prin raportare la conținutul și efectele acestuia. În aceste sens, instanța de apel a justificat cu rigoare că obligațiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., sunt subordonate scopului executării contractului și trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

În acest sens, instanța de prim control judiciar a identificat care erau atribuțiile A.N.L., stabilite potrivit legii și altor angajamente care, deși erau extrinseci mandatului, au legitimat Agenția față de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competența și atribuțiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că A.N.L. era singura persoană juridică publică cu atribuții în atragerea și coordonarea resurselor de finanțare în domeniul investiților imobiliare cu destinația urmărită de contractanți, în angajarea relațiilor economice cu constructorii, furnizorii de utilități și putea colabora eficace cu celelalte autorități ale statului - beneficiarii proiectului, între care și reclamanții, au intrat în relația juridică de mandat, bazându-se pe îndeplinirea de către A.N.L. a misiunii declarate. Enumerarea tuturor acțiunilor A.N.L., pe care aceasta trebuia și putea să le execute nu era necesar a fi fost făcută expres în contractul de mandat, fiind înțeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părților contractante din contractul de mandat și preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta și-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Instanța de apel a examinat întocmai contextul încheierii contractului de mandat spre a identifica conținutul și limitele acestuia.

Astfel, a subliniat că A.N.L., în puterea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției naționale pentru Locuințe, a Normelor metodologice adoptate pentru punerea în aplicare a acestei legi, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003 - 2004, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul inițiat de pârâtă. Au fost încheiate: convenția cadru nr. MM 1909 din 2 decembrie 2003 cu Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, S.C. Electrica S.A., Distrigaz Sud S.A., S.C. Proiect S.A., convenția din 2 octombrie 2003 cu F. pentru asigurarea fluxului de resurse financiare, convenția din 22 decembrie 2003 pentru realizarea rețelei de gaze, convenția din 9 ianuarie 2003 pentru realizarea rețelei de alimentare cu energie electrică, contractul de antrepriză generală nr. x din 6 aprilie 2004 etc, care au reprezentat pentru reclamanți contextul concret al încheierii contractului și garanția că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat în art. 1-13 din convenția de mandat.

Or, toate aceste obligații, consfințite contractual, al căror mijloc de realizare s-a bazat pe competențele și angajamentele A.N.L., nu au fost executate corespunzător. De aceea, A.N.L. nu se poate prevala, în acest proces, de împrejurarea că reclamanților li s-a creat un drept care nu era recunoscut prin mandat ori nu era efectul direct al acestuia, în măsura în care numai în considerarea acestui ansamblu de mijloace beneficiarii au încheiat contractul considerat în acest proces a fi fundamentul juridic al răspunderii.

În aceste sens, răspunderea contractuală angajată s-a delimitat la efectele contractului de mandat și nu a transgresat în domeniul răspunderii delictuale, cum fără fundament a susținut recurenta.

Înalta Curte de Casație și Justiție înlăturând, așadar, toate criticile de recurs formulate de recurenta-pârâtă, apreciază că în cauză nu se verifică existența niciunuia din motivele de casare invocate de către recurentă, constată caracterul nefondat al căii de atac și, în condițiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

Va fi, de asemenea, respinsă ca nefondată cererea intimaților-reclamanți privind plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, constatând că aceștia, ca titulari ai sarcinii probei pretențiilor formulate potrivit art. 249 C. proc. civ., nu au administrat în proces dovezi corespunzătoare referitoare la cheltuielile efectuate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 319 din 19 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca neîntemeiată cererea intimaților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2021.