ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1792/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 23 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 667.805 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligațiilor contractuale asumate prin Contractul de transport auto nr. x/01.07.2010, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192, art. 194, art. 453 din C. proc. civ.

Pârâta a depus întâmpinare și cerere reconvențională. Prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, iar prin cererea reconvențională formulată a solicitat rezilierea Contractului de transport auto nr. x/01.07.2010, în temeiul dispozițiilor art. 1020-1021 din C. civ. din 1864 și art. 17 din contract.

Prin sentința civilă nr. 4168/2015 din 15 iulie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă:

- a admis cererea principală, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 667.805 RON, cu titlu de prejudiciu rezultat în urma nerespectării obligațiilor contractuale asumate de pârâta-reclamantă în temeiul Contractului de transport nr. x/01.07.2010;

- a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L., ca nefondată;

- a respins cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită;

- a respins cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel B. S.A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte, în sensul respingerii, în tot, a acțiunii A. S.R.L., ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 509 din 13 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4168 din 15.07.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și:

- a schimbat, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că, pe fond, a respins acțiunea reclamantei;

- a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., solicitând admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1177 din 26 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul recurentei-reclamante, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014*.

Prin decizia civilă nr. 691/A din 3 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4168/15.07.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a schimbat, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că:

- a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată;

- a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de apel, cu cheltuieli de judecată.

După redarea parcursului procesual, în considerarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a susținut că decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În argumentare, a învederat că, prin decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, Înalta Curte, cu privire la clauza contractuală prevăzută la art. 4.2, a reținut că trebuie interpretată în sensul că intimata-pârâtă și-a asumat obligația de a utiliza permanent 15 autovehicule din cele 25 puse la dispoziția acesteia.

Or, din această perspectivă, a susținut că instanța de apel, în rejudecare, prin decizia recurată, a reținut o interpretare contrară a clauzei în discuție, respectiv că intimata-pârâtă nu și-a asumat un număr minim în fiecare an și că noțiunea de utilizare permanentă, stabilită de Înalta Curte, nu poate fi interpretată în mod absolut.

Cu alte cuvinte, a considerat că, instanța de apel a reținut că intimata putea să plaseze și o singură comandă de transport, de vreme ce nu și-a asumat obligația de a plasa un anumit număr de comenzi sau o utilizare minimală ori cu o anumită constanță a autovehiculelor puse la dispoziția acesteia. Din punctul de vedere al recurentei, aceste rețineri contravin celor din decizia de casare, potrivit cărora intimata avea obligația de a utiliza permanent 15 autovehicule, existând, astfel, un volum minim de comenzi.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că prin decizia de casare, din primul ciclu procesual, s-a reținut că instanța de apel, în rejudecare, era obligată să pună în discuție necesitatea administrării oricăror probe pe care le consideră necesare în vederea stabilirii situației de fapt și a prejudiciului.

În acest context, a învederat că, prin aceste considerente, Înalta Curte a statuat existența unui prejudiciu și necesitatea implicării instanței de apel în administrarea oricăror probe pentru stabilirea caracterului cert al acestuia, în situația în care probele propuse de părți nu ar fi suficiente.

A mai susținut autoarea recursului faptul că instanța de apel, în rejudecare, doar în mod aparent a respectat reținerile instanței de recurs și a administrat formal proba cu expertiză, nu în vederea stabilirii situației de fapt și a prejudiciului, ci pentru a crea aparența respectării deciziei de casare. În acest sens, a arătat că, în motivarea soluției de a nu oferi valoare probatorie raportului de expertiză, instanța de apel a criticat modul în care au fost formulate obiectivele expertizei.

Or, Înalta Curte, prin decizia de casare, a reținut obligația instanței de apel de a respecta dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul implicării active a instanței în procesul civil și punerea în discuție a tuturor aspectelor necesare stabilirii situației de fapt și a prejudiciului, inclusiv cu privire la obiectivele la care trebuie să răspundă expertul desemnat.

Nu în ultimul rând, a susținut că, din motivarea deciziei de casare, reiese în mod cert faptul că instanța de recurs a reținut obligația intimatei de a utiliza în mod permanent 15 autovehicule, nerespectarea acestei obligații și, implicit, existența unui prejudiciu și necesitatea administrării tuturor probelor necesare stabilirii valorii acestuia, însă instanța de apel nu a respectat reținerile Înaltei Curți.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 03 octombrie 2022, intimata-pârâtă a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 aprilie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. nicio parte nu a depus punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, prin administrator judiciar, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează norme de procedură, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și sunt nefondate.

Motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. instituie condiția existenței unei neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 din C. proc. civ.

Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, textul instituind sancțiunea nulității pentru încălcarea formelor procedurale sub condiția producerii unei vătămări.

În considerarea acestui motiv de recurs, recurenta a grupat criticile sale invocând neregularități de ordin procedural constând în încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., susținând că instanța de apel, în rejudecare, a nesocotit indicațiile obligatorii ale instanței de recurs.

Fără a mai relua argumentele recurentei, expuse deja supra, Înalta Curte apreciază că ansamblul de critici aduse de recurentă deciziei atacate nu pot fi primite.

În acest sens, verificând considerentele și dispozitivul deciziei nr. 1177 din 26 iunie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a admis recursul reclamantei, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, instanța de rejudecare a stabilit corect limitele rejudecării apelului, pronunțând o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Potrivit normelor de procedură prevăzute de art. 501 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, aceasta fiind obligată să judece din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, iar în conformitate cu alin. (4) al aceluiași articol, în rejudecare după casare sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.

Prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat, examinând criticile formulate de către reclamantă, că este întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a dezlegat problema ce viza obligațiile derivate din clauza inserată la art. 4 din Contractul de transport nr. x/01.07.2010, reținând că "Obligația pe care reclamanta, ca profesionist în domeniul transportului, și-a asumat-o față de pârâtă, respectiv punerea la dispoziția acesteia a unui număr de 25 de autovehicule, nu este lipsită de contraprestație, disponibilitatea permanentă a unei părți a flotei reclamantei fiind interdependentă cu utilizarea permanentă de către pârâtă a unui număr de 15 autovehicule, în măsura în care aceasta nu a uzat de dreptul de a micșora sau mări acest număr de mijloace de transport, informând în prealabil cărăușul.".

Totodată, în raport de faptul că cererea reclamantei de administrare a probei cu expertiza contabilă, formulată în fața primei instanțe, a fost respinsă iar instanța de apel a apreciat că valoarea prejudiciului nu este certă doar prin prisma înscrisurilor depuse, instanța de casare a reținut că "se impunea să se discute necesitatea administrării și a celorlalte probe solicitate de reclamantă în dovedirea situației de fapt și a prejudiciului, căci dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. obligă judecătorul să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.".

Prin urmare, instanța de apel, cu ocazia rejudecării, era obligată (i) să țină seama de dezlegarea dată de instanța de recurs și (ii) să pună în discuția părților necesitatea administrării și a celorlalte probe solicitate de reclamantă în dovedirea situației de fapt și a prejudiciului.

Or, examinând decizia recurată, instanța supremă constată că s-a respectat întocmai atât dezlegarea dată de instanța de casare problemei vizând obligațiile derivate din clauza cuprinsă în art. 4 din Contractul de transport dedus judecății, cât și îndrumările instanței de recurs cu privire la necesitatea administrării și a celorlalte probe solicitate de reclamantă în vederea dovedirii situației de fapt și a prejudiciului.

Astfel, pentru a răspunde aspectelor trasate de instanța de casare, instanța de apel a analizat în mod complet și legal asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale, respectiv dacă reclamanta a suferit un prejudiciu în legătură cu neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor contractuale asumate prin Contractul de transport în discuție.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat probele administrate, în rejudecare fiind administrată, la recomandarea instanței de casare, proba cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă în prima instanță, cu obiectivele propuse chiar de către reclamantă, unul dintre acestea vizând stabilirea pierderilor financiare cauzate de refuzul pârâtei de a-i aloca comenzi de transport în perioada de referință, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, stabilind că reclamanta nu a probat că, prin fapta ilicită săvârșită - neutilizarea permanentă a celor 15 autovehicule aflate la dispoziția sa exclusivă - pârâta i-ar fi cauzat prejudiciul pretins, prejudiciu care nu a putut fi considerat unul cert, previzibil și direct.

În urma unei examinări complete a cauzei, în raport de toate susținerile părților și a coroborării probelor din dosar, a căror analiză este exclusă în actuala fază procesuală, instanța de apel a constatat că reclamanta nu este îndreptățită la plata despăgubirii solicitate întrucât prejudiciul invocat nu este unul cert și previzibil, criticile pârâtei referitoare la prejudiciu fiind întemeiate și, prin urmare, aceasta nu poate fi ținută să răspundă potrivit principiilor răspunderii civile contractuale.

Cu privire la restul susținerilor recurentei din memoriul de recurs - eventuala reținere de către instanța de casare a existenței unui volum minim de comenzi, a prejudiciului, precum și a obiectivelor la care expertul desemnat ar trebui să răspundă - Înalta Curte nu le poate reține întrucât, pe de o parte, sunt străine considerentelor deciziei pronunțate de instanța de rejudecare, iar pe de altă parte, nu privesc limitele rejudecării cauzei, astfel cum acestea au fost stabilite de instanța de recurs.

Din considerentele deciziei de casare nu rezultă că instanța de apel, în rejudecare, trebuia să aprecieze asupra unui număr de comenzi sau să procedeze la administrarea probei cu expertiza contabilă a căror obiective ar fi fost stabilite explicit de către instanța de casare.

Prin decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, instanța nu a reținut decât obligația pârâtei de a utiliza în mod permanent un număr de 15 autovehicule, nestatuând cu privire la existența unui număr minim de comenzi, astfel că reținerile instanței de rejudecare potrivit cărora pârâta nu și-a asumat un număr minim de comenzi în fiecare an, respectiv că noțiunea de utilizare permanentă nu poate fi interpretată în termeni absoluți, nu contravin reținerilor instanței de casare.

Din considerentele deciziei recurate reiese faptul că instanța de apel, în rejudecare, a înțeles și si-a asumat fără nicio rezervă dezlegarea dată problemei vizând obligațiile derivând din art. 4 al Contractului de transport dedus judecății și a procedat la analizarea faptei ilicite, situație premisă pentru atragerea răspunderii civile cotractuale.

De asemenea, deși recurenta afirmă faptul că instanța de recurs ar fi reținut inclusiv existența prejudiciului, din considerentele deciziei de casare redate supra nu rezultă o astfel de reținere, ci doar necesitatea de a se discuta administrarea unor probe în vederea dovedirii prejudiciului, putându-se deduce că prejudiciul nu fusese dovedit.

Pe de altă parte, certitudinea prejudiciului nu poate fi analizată în această faza procesuală, fiind o chestiune de fapt și nu de drept, iar potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., doar dezlegarea dată de instanța de casare problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de rejudecare.

Mai reține Înalta Curte și că instanța de casare nu a indicat instanței de rejudecare să administreze proba cu expertiza contabilă cu arătarea în mod explicit a obiectivelor la care expertul desemnat ar trebui să răspundă, din considerentele deciziei de casare reieșind că instanța de apel era ținută doar să pună în discuția părților necesitatea administrării și a celorlalte probe solicitate de reclamantă în dovedirea situației de fapt și a prejudiciului. Or, Curtea de Apel nu doar că a pus în discuția părților necesitatea administrării probei cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă prin cererea de probe formulată în fața primei instanțe, ci, cu respectarea principiul rolului activ al judecătorului, a și dispus administrarea acestei probe, punând în vedere expertului desemnat să răspundă obiectivelor propuse chiar de reclamantă, unul dintre acestea fiind stabilirea pierderilor financiare cauzate de refuzul pârâtei de a-i aloca comenzi de transport în perioada de referință.

Prin urmare, se constată că instanța de apel a respectat problema de drept dezlegată prin decizia de casare și, rejudecând în fond, cu respectarea limitelor casării și a efectului devolutiv al apelului, în temeiul art. 476, art. 479 alin. (2) și 501 alin. (4) C. proc. civ., a constatat că pentru soluționarea apelului este necesar a se administra proba cu expertiză contabilă.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, ce poate fi exercitat pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin soluționarea recursului se examinează conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât, în recurs nu operează o rejudecare a fondului cauzei, în limitele criticilor formulate de către recurent.

Ca atare, instanța de recurs nu poate exercita atribuții ce dau conținut competenței materiale funcționale instanței de apel, ceea ce presupune că nu poate fi realizată reaprecierea probelor cauzei și nici nu se poate schimba situația de fapt a pricinii.

Astfel, se reține că, în privința problemelor de fapt instanța de rejudecare are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea situației de fapt este de atributul exclusiv al instanțelor de fond, iar în cazul rejudecării ea poate să ajungă la o altă soluție decât cea pronunțată anterior sau, dimpotrivă, poate menține constatările de fapt anterioare.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, nici criticile expuse de recurentă cu privire la modalitatea în care instanța de apel a administrat proba cu expertiză, a interpretat probele și a stabilit situația de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate.

În consecință, rezultă că, din perspectiva cerințelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură, argumentele recurentei-reclamante nu relevă niciun viciu de legalitate a deciziei recurate, care să atragă casarea acesteia.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei nr. 691/A din 3 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În ceea ce privește cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 11.717,8 RON.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.717,8 RON către intimata-pârâtă B. S.A., astfel cum rezultă din ordinele de plată nr. x din 10.11.2022 și nr. 2054 din 17.03.2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei nr. 691/A din 3 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 11.717,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.