ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1177/2020

Ședința publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului dedus judecatii, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. Snagov S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 667.805,00 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutarii de către aceasta a obligațiilor contractuale asumate prin Contractul de transport HRO 186/01.07.2010, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamată S.C. B. S.A. solicită rezilierea aceluiași contract, în temeiul art. 1020-1021 din vechiul C. civ. și art. 17 din Contract.

Prin sentința civila nr. 4168 din 15 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea principală, astfel cum a fost precizată, a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 667.805 RON, cu titlu de prejudiciu rezultat în urma nerespectării obligațiilor contractuale asumate de pârâta-reclamantă în temeiul Contractului de transport HRO 186/01.07.2010.

A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamată S.C. B. S.A., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă S.C. A. Snagov S.R.L., ca nefondată.

A fost respinsă cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

A fost respinsa cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 509 din 13 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4168 din 15.07.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și a fost schimbată, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că, pe fond, s-a respins acțiunea reclamantei, fiind menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. Snagov S.R.L., prin administrator judiciar C., solicitând admiterea cererii de recurs, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recurenta își subsumează criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vizând următoarele aspecte:

O primă critică are în vedere faptul că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 943, 945 și art. 946 C. civ., referitoare la contractele sinalagmatice.

Astfel, consideră recurenta că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că obligației recurentei de a pune la dispoziția intimatei 25 de autovehicule, din care 15 pe baze permanente, nu îi corespundea o contraprestație din partea intimatei, în condițiile în care, prin contractul de transport nr. HRO nr. 186 din 1 iulie 2010 părțile au trasat în sarcina fiecăreia drepturi și obligații corelative. Apreciază recurenta că o asemenea interpretare contravine însuși scopului comercial al societăților instituit prin Legea nr. 31/1991 privind societățile comerciale și dispune, practic, îmbogățirea fără justă cauză a intimatei-pârâte, prin încălcarea dispozițiilor legale și contractuale. Precizează recurenta că obligația corelativă a clauzei privind disponibilitatea exclusivă asupra autovehiculelor este prevăzută în cadrul art. 4.2 din contract, astfel încât caracterul sinalagmatic și oneros al contractului de transport privește atât ansamblul obligațional cât și fiecare obligație asumată de părți, inclusiv cu privire la cele referitoare la exclusivitatea asupra celor 25 de autovehicule.

Cea de-a doua critică vizează faptul că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 970 și a aplicat greșit dispozițiile art. 977 și 978 C. civ.. Argumentându-și această critică, recurenta precizează că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că, prin folosirea cuvântului utilizare nu s-a stabilit în sarcina societății intimate o obligație, ci faptul că, pe fondul unei cereri suficiente de la beneficiarii finali, să lanseze minim 15 comenzi într-o lună, astfel încât cel puțin 15 camioane să poată fi utilizate.

Dincolo de faptul că această interpretare nu poate fi corectă din punct de vedere logic, întrucât, pe de o parte, instanța de apel afirmă că nu s-a stabilit nicio obligație în sarcina intimatei, iar pe de altă parte, susține că B. trebuia să lanseze minim 15 comenzi de transport într-o lună, sunt nesocotite dispozițiile referitoare la interpretarea contractului, mai-sus amintite.

Prin folosirea expresiei "15 autovehicule vor avea o utilizare permanentă", părțile au avut în vedere situația în care aceste autovehicule sunt utilizate, folosite cu o anumită consecvență.

Sub acest aspect, recurenta susține că, în interpretarea dată clauzei de la pct. 4.2 din contract, instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 982 C. civ. și a ignorat dispozițiile art. 20 din contract.

Recurenta - reclamantă subliniază faptul că dispozițiile art. 4.4 din contract reglementează dreptul societății B. S.A. de a reduce sau crește numărul de mașini care prestează servicii cu informarea prealabilă a recurentei, în funcție de volumul necesar a fi transportat. Altfel spus, în situația în care constata o scădere a volumului de mărfuri ce necesita a fi transportat, intimata B. S.A. avea posibilitatea de a aduce la cunoștința recurentei acest lucru și de a reduce numărul camioanelor puse la dispoziție.

Or, intimata nu a comunicat o solicitare de reducere a numărului de camioane puse la dispoziție permanent, ceea ce confirmă susținerile din acțiune, privitoare faptul că aceasta a acționat cu rea-credință și a încălcat clauzele contractuale în mod nejustificat, cauzând un prejudiciu recurentei.

Cea de-a treia critică se referă la faptul că instanța de apel a apreciat în mod eronat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale. Argumentându-și această critică, recurenta precizează că instanța de apel a apreciat în mod eronat că recurenta nu a făcut dovada existenței prejudiciului, în condițiile în care prin cererile de probatorii formulate a urmărit să demonstreze valoarea prejudiciului, indicată prin acțiune, și să arate că modalitatea de calcul al prejudiciului are suport contractual.

Astfel, dincolo de înscrisurile depuse în dovedirea prejudiciului, a fost solicitată și proba cu expertiză contabilă, care să confirme sau să infirme prejudiciul pretins prin acțiune.

Susține recurenta că, dacă instanța de apel a apreciat că soluția instanței de fond este eronată și că valoarea prejudiciului nu este certă doar prin prisma înscrisurilor depuse, trebuia să administreze și celelalte probe solicitate de reclamantă în dovedirea prejudiciului, respectiv expertiză contabilă.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care, în principal, a invocat, inadmisibilitatea recursului raportat la valoarea pretențiilor în litigiu și la decizia nr. 52/2018 a ICCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că dispozițiile art. 943, 945, 946 din C. civ. (motivul I de recurs) și dispozițiile art. 970, 977, 978 din C. civ. (motivul II de recurs) au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății.

Arată intimata - pârâtă ca art. 4.2 din contractul de transport nr. HRO nr. 186 din 1 iulie 2010 nu face referire la o obligație a acesteia, referindu-se doar la obligația recurentei de a pune la dispoziția B. S.A. 25 de camioane individualizate, din care 15 pe baze permanente, toate clauzele contractuale relevante fiind interpretate sistematic.

În ceea ce privește motivul III de recurs, intimata susține că prin emiterea unor facturi proforma nu se poate face dovada unui prejudiciu, iar neprobarea cheltuielilor pretins angajate de intimată și a pertinenței lor face ca ele să nu poată fi luate în calcul la determinarea unui prejudiciu.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea de ședință din data de 31 ianuarie 2020, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata - pârâtă B. S.A., și a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 20 martie 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea din 20 martie 2020, cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

În ședința publică din 29 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus repunerea pe rol a cauzei și reluarea judecății recursului.

Analizând recursul formulat de recurenta - reclamantă S.C. A. Snagov S.R.L., prin administrator judiciar C., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În cauza supusă judecății, instanța de apel a reținut, contrar sentinței primei instanțe, că prin Contractul de transport auto nr. HRO 186/01.07.2010, încheiat între reclamanta, în calitate de cărăuș, și pârâtă, în calitate de expeditor, nu există stipulat vreun drept corelativ obligației reclamantei de a asigura, în folosul pârâtei, utilizarea permanentă a celor 15 camioane rezervate, fără a avea un volum ce trebuie transportat de cărăuș către destinatarul/destinatarii specificați de expeditor pe documentele de însoțire a mărfurilor, respectiv că apelanta nu a încheiat cu intimata un contract de închiriere care să ii confere "dreptul de utilizare" a camioanelor, ci un contract de servicii de transport, servicii prestate ca urmare a lansării comenzilor de transport.

Altfel spus, s-a stabilit că obligația asumată de reclamanta A. Snagov S.R.L. prin art. 4.2 din contractul sus-menționat, de a pune la dispoziția exclusivă a pârâtei un număr de 25 de autovehicule, "dintre care 15 vor avea o utilizare permanentă", este lipsită de contraprestație, fiind asumată cu titlu gratuit și neimplicând o utilizare efectivă și constantă din partea expeditorului.

Deși, aparent, concluzia curții de apel se întemeiază pe o interpretare sistematică a ansamblului clauzelor contractuale, Înalta Curte apreciază că analiza instanței nu este în acord cu dispozițiile legale referitoare la caracteristicile și efectele contractelor sinalagmatice cu titlu oneros și nici cu regulile de interpretare a convențiilor, criticile recurentei - reclamante sub acest aspect fiind fondate.

În conformitate cu prevederile art. 943 din vechiul C. civ., aplicabil raporturilor juridice deduse judecății în cauză, contractul este sinalagmatic când părțile se obligă reciproc una către alta, iar potrivit art. 945 din același cod, contractul oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj, prin opoziție cu contractul cu titlu gratuit sau de binefacere, definit în art. 946 drept acela prin care una dintre părți urmărește numai să procure celeilalte părți un avantaj, fără a obține în schimb un echivalent.

După cum s-a arătat și în doctrină, distincția dintre contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit poate fi realizată pe baza unor criterii de natură subiectivă (intenția părților) sau de natură obiectivă (echivalența între prestații, modalitățile de executare, natura obligației principale, activitatea predominantă a părților), ambele categorii de criterii impunându-se a fi avute în vedere în cauza de față pentru caracterizarea clauzei în litigiu.

În același sens sunt și regulile de interpretare a contractului, statornicite prin art. 977 și următoarele din C. civ., care dau prevalență intenției comune a părților contractante.

Contractul de transport auto nr. HRO 186, încheiat de cele două societăți la 1 iulie 2010, este un contract comercial, cu caracter sinalagmatic, care a generat drepturi și obligații reciproce, interdependente între părți.

Astfel, subsecvent obligației principale asumate de recurenta - reclamantă, de a presta servicii de transport în beneficiul intimatei - pârâte, în schimbul prețului convenit, părțile au stipulat și o clauză de disponibilitate exclusivă a unui număr de 25 de autovehicule, dintre care 15 vor avea o utilizare permanentă pe toată durata contractului, sub sancțiunea plății de penalități pentru fiecare zi de lipsă la program și a unor despăgubiri de către cărăuș în cazul utilizării fără consimțământul expeditorului a oricăruia dintre autovehiculele de la art. 4 pentru alte scopuri decât cele prevăzute în contract, iar în art. 4.4 din contract s-a stabilit dreptul societății B. S.A. de a reduce sau crește numărul de mașini cu informarea prealabilă a recurentei, în funcție de volumul necesar a fi transportat.

Obligația pe care reclamanta, ca profesionist în domeniul transportului, și-a asumat-o față de pârâtă, respectiv punerea la dispoziția acesteia a unui număr de 25 de autovehicule, nu este lipsită de contraprestație, disponibilitatea permanentă a unei părți a flotei reclamantei fiind interdependentă cu utilizarea permanentă de către pârâtă a unui număr de 15 autovehicule, în măsura în care aceasta nu a uzat de dreptul de a micșora sau mări acest număr de mijloace de transport, informând în prealabil cărăușul.

Subliniem faptul că un contract sinalagmatic este întotdeauna cu titlu oneros, întrucât fiecare dintre părți este obligată să dea sau să facă ceva, fiecare dintre ele primind în schimbul avantajului pe care îl oferă o contraprestație care, obiectiv sau subiectiv, este echivalentă.

Înalta Curte constată fondată și cea de-a treia critică invocată de recurenta - reclamantă (care se circumscrie, în realitate, cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), referitoare la condițiile în care instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele prescrise de lege pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, întrucât prejudiciul pretins nu ar fi fost dovedit.

În acest sens, se reține că, dincolo de înscrisurile depuse în dovedirea prejudiciului, reclamanta a solicitat prin cererea de probe formulată în fața primei instanțe efectuarea unei expertize contabile, unul dintre obiectivele propuse fiind acela de stabilire a pierderilor financiare cauzate de refuzul pârâtei de a-i aloca comenzi de transport în perioada de referință în cauză.

În condițiile în care această cerere a fost respinsă, iar instanța de apel a apreciat că valoarea prejudiciului nu este certă doar prin prisma înscrisurilor depuse, pe care prima instanță le socotise îndestulătoare, se impunea să se discute necesitatea administrării și a celorlalte probe solicitate de reclamantă în dovedirea situației de fapt și a prejudiciului, căci dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. obligă judecătorul să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

În sensul celor de mai sus, se rețin și dispozițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri."

Pentru aceste considerente, constând întemeiate criticile formulate de recurenta - pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel și în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., cu referire la cele ale art. 497 din același cod, va fi admis recursul, va fi casată decizia recurată și se va trimite cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. SNAGOV S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR C. împotriva deciziei civile nr. 509 din 13 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2020.