ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1527/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta COMUNA MOGOȘOAIA, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în Mogoșoaia, str. x, Ilfov, în suprafață de 6.668 mp, având număr de Carte Funciară x a OCPI Ilfov, BCPI Buftea, (tarla x, Parcela A564) evaluată provizoriu la 360.0072 Euro, începând cu data de 30 octombrie 2016 până la 30 octombrie 2019, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în Mogoșoaia, județ Ilfov, în suprafață de 6.668 mp, având număr de Carte Funciară x a OCPI Ilfov, BCPI Buftea, de la 31.10.2019 și până la modificarea planurilor de urbanism, astfel încât să poată folosi terenul în scopul pentru care a fost achiziționat, respectiv realizarea de construcții, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Ilfov, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1247 din 12 aprilie 2021, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâtă, prin întâmpinare; a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta COMUNA MOGOȘOAIA.

Prin decizia civilă nr. 2034 din 19 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1247 din 12 aprilie 2021 a Tribunalului Ilfov, secția civilă.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 17 februarie 2022.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 453 din C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În primul rând, autoarea căii de atac a susținut faptul că decizia civilă nr. 2034 din 19 noiembrie 2021 a Curții de Apel București este nelegală și se impune a fi casată, deoarece instanța de apel nu a respectat principiul contradictorialității.

Art. 14 alin. (6) din C. proc. civ. stabilește în mod expres că "instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Așadar, principiul contradictorialității presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

Cu toate acestea, principalul motiv pentru care instanța de prim control judiciar a respins apelul formulat de reclamantă a avut la bază faptul că pretențiile acesteia vizând contravaloarea lipsei de folosință sunt solicitate pentru o perioadă ulterioară rezilierii contractului.

Astfel, instanța de apel a reținut:

"(...) chiar dacă partea ar fi reușit să dovedească că avea dreptul să construiască, prejudiciul pretins nu există și nu este în legătură cu fapta ilicită, pentru mai multe argumente: partea se raportează la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în relație cu prețul de închiriere a terenului în zonă, începând cu data de 30.10.2016 și până la modificarea planurilor de urbanism, deci pentru o perioadă ulterioară rezilierii contractului de leasing" (paragraful 5, pagina 7).

Or, contrar normelor imperative prevăzute de lege, instanța de apel nu a pus în discuție rezilierea contractului prin raportare la administrarea din oficiu a probei cu înscrisuri, respectiv a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2017, cu atât mai mult cu cât obiectul acelui litigiu viza constatarea nulității absolute a contractului de leasing.

Este evident că între noțiunea de reziliere și nulitatea contractului există o diferență majoră, așa încât apelanta-reclamantă nu avea cum să anticipeze că instanța de judecată s-ar fi gândit că, prin administrarea din oficiu a unei hotărâri în care se analizează strict nulitatea contractului, în realitate aceasta se referea la rezilierea contractului de leasing.

Prin urmare, în eventualitatea în care instanța de apel ar fi pus în discuție rezilierea contractului prin raportare la proba administrată din oficiu, apelanta ar fi avut posibilitatea de a face dovada concretă a faptului că a intervenit rezilierea contractului de leasing, cu atât mai mult cu cât nicio instanță de judecată nu a analizat îndeplinirea condițiilor rezilierii.

Lipsa intervenirii rezilierii a fost constatată inclusiv prin decizia civilă nr. 1177 din 4 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în cuprinsul căreia s-a stabilit în mod expres că judecătorul sindic nu a statuat în concret asupra deciziei de reziliere a contractului de leasing nr. x/25.06.2008, ci numai asupra posibilității juridice de reziliere a contractelor de leasing prin prisma art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 (...)" (pagina 8, paragraful 3).

Prin aceeași decizie Curtea de Apel București a reținut că "în speță, contractele de leasing sunt în derulare" (pagina 8, paragraful 4), fapt care demonstrează încă o dată că instanța de apel nu putea pronunța o hotărâre întemeiată pe rezilierea contractului de leasing, deoarece în niciun moment aceasta nu a intervenit.

Mai mult, pentru ca principiul contradictorialității să fie respectat, nici măcar nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.

În momentul în care instanța de apel a pus în discuție administrarea probei din oficiu, apelanta-reclamantă nu s-a opus încuviințării, motivând că hotărârile respective vizau nulitatea absolută a contractului.

Prin faptul că nu a fost pusă în discuție rezilierea contractului raportat la administrarea din oficiu a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2017, societatea reclamantă a fost vătămată în mod direct, fiindu-i îngrădit dreptul la apărare, respectiv dreptul de a face dovada că în niciun moment nu a intervenit rezilierea contractului, așa încât respingerea apelului pentru aceste motive este netemeinică și nelegală, impunându-se casarea hotărârii, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată, cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că a respins apelul formulat de reclamantă, apreciind, în mod eronat, că ar fi intervenit rezilierea contractului de leasing.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că rezilierea ar fi intervenit ca urmare a faptului că în "(...) procesul-verbal al adunării creditorilor, se arată atât refuzul nejustificat de a acorda dreptul de a construi pe un teren de către finanțator, dar și că judecătorul-sindic a apreciat rezilierea contractului de leasing ca fiind validă" (paragraful 7, fila x din hotărârea atacată)

Or, contrar celor reținute, rezoluțiunea judiciară trebuie constatată de către o instanță de judecată, care să analizeze in concreto dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile rezilierii contractului.

Până în momentul de față nu există o hotărâre judecătorească prin care să fie constatată rezilierea contractului, așa încât instanța de apel a reținut, în mod greșit, că rezilierea contractului a intervenit ca urmare a faptului că în procesul-verbal al adunării creditorilor se arată "refuzul nejustificat de a acorda dreptul de a construi pe un teren de către finanțator", deoarece adunarea creditorilor nu are competența de a stabili dacă a intervenit sau nu rezoluțiunea.

În niciun moment nu s-a făcut dovada rezilierii contractului de leasing, iar pe de altă parte, nici instanța de apel nu a analizat îndeplinirea condițiilor rezilierii, așa încât soluția acesteia nu se poate întemeia pe dispoziția rezilierii.

Prin urmare, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să tranșeze îndeplinirea condițiilor rezilierii contractului de leasing, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, deoarece soluția pronunțată de instanța de apel s-a întemeiat pe aplicarea greșită a normelor de drept material.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă COMUNA MOGOȘOAIA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 28 aprilie 2022 s-a fixat termen la data de 16 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Pe calea recursului său, recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de recurs invocat, autoarea căii de atac a arătat că nu a fost respectat principiul contradictorialității, întrucât instanța de apel nu a pus în discuție rezilierea contractului prin raportare la administrarea din oficiu a probei cu înscrisuri, respectiv a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2017, cu atât mai mult cu cât obiectul acelui litigiu viza constatarea nulității absolute a contractului de leasing.

Astfel, recurenta a menționat că în situația în care instanța de apel ar fi pus în discuție rezilierea contractului prin raportare la proba administrată din oficiu, ar fi avut posibilitatea de a face dovada concretă a faptului că a intervenit rezilierea contractului de leasing, cu atât mai mult cu cât nicio instanță de judecată nu a analizat îndeplinirea condițiilor rezilierii.

Criticile referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 14 din C. proc. civ. nu vor fi însușite de Înalta Curte.

Conform acestui text de lege, părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Înalta Curte constată că din încheierea de ședință publică de la 22 octombrie 2021 la care au avut loc dezbaterile, care face parte integrantă din decizia recurată nr. 2034/19.11.2021, rezultă fără echivoc că ambele părți și-au exprimat poziția cu privire la probele propuse și încuviințate, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte.

Curtea de Apel București a dispus atașarea hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2017, față de mențiunea existentă în extrasul de carte funciară depus de apelanta-reclamantă la dosarul instanței de fond, unde era menționat litigiul în legătură cu imobilul. Totodată, a pus în discuție necesitatea administrării probei cu aceste înscrisuri în legătură cu dreptul de folosință, fiind comunicat câte un exemplar părților.

Având în vedere că a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a contractului, apărătorul apelantei-reclamante a arătat că nu se opune administrării probei.

Prin recursul formulat în cauză, recurenta încearcă să acrediteze teza, potrivit căreia instanța de prim control judiciar ar fi încălcat principiul contradictorialității în administrarea probatoriului suplimentat, din oficiu, cu hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2017.

Înalta Curte constată că în calea de atac a apelului critica formulată de parte a vizat limitele dreptului de folosință asupra imobilului, întrucât prin contractul de leasing financiar nr. x/27.05.2008, părțile contractante au înțeles să limiteze exercitarea dreptului de folosință asupra imobilului, instituindu-se în sarcina reclamantei obligația de a nu construi pe terenul ce face obiectul contractului de leasing pe toată durata acestuia.

Instanța de apel a apreciat că este corectă concluzia tribunalului, potrivit căreia reclamanta nu avea dreptul de a construi pentru a pretinde analiza condițiilor răspunderii civile delictuale.

Cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este determinată de efectul său devolutiv ce constă în reînnoirea sau reeditarea judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.

Fiind învestită cu o acțiune fundamentată pe dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, prin intermediul căreia s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în Mogoșoaia, județ Ilfov, în suprafață de 6.668 mp, având număr de Carte Funciară x a OCPI Ilfov, BCPI Buftea, de la 31 octombrie 2019 și până la modificarea planurilor de urbanism astfel încât să poată folosi terenul în scopul pentru care a fost achiziționat, respectiv realizarea de construcții, Curtea de Apel București era ținută a cenzura hotărârea primei instanțe prin raportare la stabilirea situației de fapt, în baza probelor încuviințate și administrate.

O atare evaluare a elementelor de fapt era cuprinsă în raționamentul pe care instanța de apel era chemată să-l facă, iar aceasta nu implică obligația ei de a asigura, în prealabil, dezbateri contradictorii asupra constatărilor efectuate în timpul procesului de deliberare în scopul aflării adevărului.

Procesul deliberativ, temei al hotărârii judecătorești, presupune analiza probelor administrate, în scopul aflării adevărului, ale cărei rezultate se regăsesc în raționamentul logico-juridic prezentat de instanță în justificarea soluției pronunțate. O astfel de analiză, necesară stabilirii stării de fapt desprinse și care se realizează inclusiv prin verificarea și evaluarea elementelor probatorii ale cauzei, ca urmare a unor raționamente logice, aparține doar instanței.

Proba administrată din oficiu de Curtea de Apel București a susținut concluzia tribunalului cu privire la limitele dreptului de folosință, nefiind determinantă la pronunțarea soluției în calea de atac a apelului.

Astfel, s-a arătat că apelanta-reclamantă a solicitat, în cauza nr. x/2017*, nulitatea contractului de leasing și despăgubiri, menționând că a inițiat operațiunile necesare unui proiect imobiliar (certificat de urbanism, cadastru, avize necesare utilităților) și a pretins tocmai faptul că finanțatorul a refuzat nejustificat exprimarea acordului de construire.

Instanța de apel a reținut că poziția apelantei este una oscilantă, deoarece în prezentul litigiu a susținut faptul că nu a efectuat demersuri de obținere a acordului finanțatorului, cauzată de lipsa de acțiune a intimatei, iar în dosarul nr. x/2017 a arătat că tocmai finanțatorul a refuzat să îi acorde dreptul de a construi.

Tot în respectiva cauză (x/2017*) s-a indicat rezilierea de către finanțator a contractului de leasing în anul 2016, aspect care rezultă și din înscrisurile administrate în fața instanței de fond, respectiv procesul-verbal al Adunării creditorilor, unde se arată refuzul nejustificat de a acorda dreptul de a construi pe teren de către finanțator, dar și că judecătorul-sindic a apreciat rezilierea contractului de leasing ca fiind validă.

Față de aceste aspecte, instanța de apel a ajuns la concluzia că nu se va ține cont de adresa emisă în anul 2011, depusă în apel, pe care se întemeiază susținerea apelantei-reclamante în ceea ce privește dreptul său de a construi, cât timp, ulterior emiterii adresei, tot partea a acționat împotriva finanțatorului pentru refuzul de a-i acorda dreptul de a construi.

Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu respectarea prevederilor art. 14 din C. proc. civ. și, pe cale de consecință, nu se poate reține un viciu de nelegalitate din această perspectivă, cu privire la încălcarea principiului contradictorialității.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată, cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că a respins apelul formulat de reclamantă, apreciind, în mod eronat, că ar fi intervenit rezilierea contractului de leasing.

Înalta Curte reține că autoarea căii de atac nu arată în memoriul de recurs care sunt normele de drept material încălcate sau greșit aplicate de către instanța de apel, aceasta susținând faptul că nu s-a făcut dovada rezilierii contractului de leasing, că nu există o hotărâre judecătorească prin care să fie constatată rezilierea contractului și nici nu a fost analizată îndeplinirea condițiilor rezilierii, astfel încât soluția din apel nu se putea întemeia pe dispoziția rezilierii.

Așadar, recurenta consideră că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că rezilierea contractului a intervenit ca urmare a faptului că în procesul-verbal al adunării creditorilor se arată "refuzul nejustificat de a acorda dreptul de a construi pe un teren de către finanțator", deoarece adunarea creditorilor nu are competența de a stabili dacă a intervenit sau nu rezoluțiunea.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că nu sunt proprii recursului și nu reprezintă motive apte să ofere instanței de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Amintind recurentei că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanța supremă reține că invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulțumire a recurentei legată de soluția pronunțată, de modul în care instanța de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acțiunii, contestație care nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înalta Curte de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel nu și-a întemeiat hotărârea pe dispoziția rezilierii, ci a reținut, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, că existența dreptului de a utiliza terenul în maniera pretinsă, era tocmai situația premisă care permitea analiza incidența primei instituții juridice și, în lipsa sa, cercetarea este un demers inutil.

Cu toate acestea, Curtea de Apel București a apreciat că se impune a fi corectate concluziile tribunalul cu privire la fapta ilicită.

Sub acest aspect, a arătat că fapta ilicită constând în neîndeplinirea unei obligații legale, în încălcarea acesteia are ca premisă o sarcină concret stabilită de normă, nu una generală și imprecis definită. Deci, doar o obligație concret determinată de lege poate constitui, prin încălcarea sa, o faptă ilicită.

În sarcina autorității locale exista obligația de a stabili modalitatea de utilizare a terenurilor aflate pe raza comunei, după cum dispune Legea nr. 350/2001. Lipsa de acțiune o perioadă de timp îndelungată până la întocmirea PUZ-ului coroborată cu instituirea unei interdicții de a se construi care se perpetuează din anul 2008, chiar în lipsa anulării hotărârilor de Consiliu Local, constituie o faptă ilicită. Aceasta pentru că obligat fiind să acționeze, chiar dacă măsurile luate prin actele administrative erau inițial justificate obiectiv de necesitatea întocmirii unui PUZ util localității și nu au fost anulate, prin trecerea timpului, omisiunea îndelungată aduce atingere drepturilor subiective ale particularilor care sunt obligați să suporte o sarcină disproporționată în legătură cu drepturilor lor. S-a observat că, chiar dacă partea ar fi reușit să dovedească că avea dreptul să construiască, prejudiciul pretins nu există și nu este în legătură cu fapta ilicită, pentru mai multe argumente.

Partea se raportează la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în relație cu prețul de închiriere a terenului în zonă, începând cu data de 30 octombrie 2016 și până la modificarea planurilor de urbanism, deci, pentru o perioadă ulterioară rezilierii contractului de leasing când apelanta-reclamantă nu mai avea un drept de folosință.

Pe de altă parte, instanța de prim control judiciar a constatat că prejudiciul putea să fie solicitat doar în legătură cu profitul pe care l-ar fi obținut după vânzarea clădirilor și achitarea contractului de leasing, iar nu în relație cu închirierea terenului. Într-adevăr, calculul era dificil de realizat, nu imposibil, însă prejudiciul nu putea rezulta din lipsa închirierii raportat la situația de fapt pretinsă.

În acest context, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă din prezenta cauză trebuia să dezvolte critice prin care să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. și, pe cale de consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 2034 din 19 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2022.