ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1322/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 6.866.112 Ron, reprezentând diferența dintre valoarea produselor farmaceutice achiziționate de la pârâtă (stabilită conform procesului-verbal nr. x/14.02.2018, emis de Direcția Regională Antifraudă Fiscală București) și suma efectiv achitată de societatea reclamantă. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii acțiunii și până la momentul plății efective.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

La termenul din 19 octombrie 2020, pârâta a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a administratorului special al reclamatei, dl. C..

Prin sentința civilă nr. 3448 din 23 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în dosarul nr. x/2020, s-au respins ca neîntemeiate excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a administratorului special al reclamantei și excepția inadmisibilității, excepții invocate de către pârâta B. S.R.L.; s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă; s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar D.., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prescrisă; s-a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar D.. a formulat apel, solicitând, raportat la dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ., anularea hotărârii atacate (sub aspectul greșitei admiteri a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța fondului) și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Reclamanta A. S.A. prin administrator special C. a formulat apel împotriva aceleiași sentințe, solicitând anularea hotărârii atacate (sub aspectul greșitei admiteri a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța fondului) și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1328A din 21 septembrie 2021, a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. S.A., prin administrator special C. și prin administrator judiciar D. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 3448 din 23 noiembrie 2020 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.; apelantele au fost obligate la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, astfel cum a fost redus.

La data de 6 ianuarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1328A din 21 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate și a sentinței civile nr. 3448 din 23 noiembrie 2020 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în ceea ce privește soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 480 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 497 din C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Au fost aplicate greșit normele de drept material privind prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Curtea de Apel București a dispus, în mod nelegal, respingerea apelurilor declarate în cauză, respectiv menținerea soluției greșite a instanței de fond asupra admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către societatea pârâtă B. S.A, motivat de faptul că, pe de o parte, termenul de prescripție de 3 ani ar fi început să curgă de la momentul încetării executării silite ce a format obiectul dosarului de executare nr. 962/2014 (conform încheierii nr. 14.08.2015, emise de BEJ E.), iar, pe de altă parte, că procesul-verbal nr. x/14.02.2018 nu ar putea fi avut în vedere ca moment al nașterii dreptului la acțiune.

Referitor la calculul termenului de prescripție, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 2528 din C. civ. privind dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, conform cărora:

"(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri".

Totodată, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilește că "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea", iar alin. (2) prevede că "dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei".

În cadrul prezentării situației de fapt, s-a arătat că suma pretinsă prin acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost determinată de către administratorul special al societății A. S.A. (în insolvență), ulterior deschiderii acestei proceduri speciale, ca diferență între valoarea achizițiilor indicate în cuprinsul procesului-verbal nr. x/14.02.2018, emis de Direcția Regională Antifraudă Fiscală București și plățile efectiv efectuate, începând cu anul 2011, a căror valoare a fost calculată de administratorul special, în baza extraselor de cont și a adreselor de la casele naționale de asigurări de sănătate, menționate în adresa nr. x/16.03.2020 (emisă de C.) și depuse la dosarul cauzei.

În accepțiunea recurentei-reclamante, chiar dacă s-ar aprecia că data emiterii procesului-verbal de către ANAF - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București nu marchează începutul termenului de prescripție, instanța de judecată nu putea să rețină că este prescris dreptul material la acțiune.

Astfel, a relevat faptul că data ultimei adrese înregistrate de administratorul special privind plățile efectuate de casele de asigurări de sănătate către intimata-pârâtă, în temeiul cesiunilor de creanță intervenite între părți, este 14 mai 2019, astfel încât, nici în acest caz, termenul general de prescripție nu era împlinit la momentul introducerii acțiunii (12 iunie 2020).

Documentele aferente plăților efectiv efectuate, respectiv adresele emise de casele de asigurări de sănătate, depuse la dosarul cauzei de administratorul special sunt ulterioare anului 2018, motiv pentru care, recurenta consideră că raportarea la data de 14 februarie 2018, data emiterii procesului-verbal de către Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, ca și moment de început al curgerii termenului de prescripție, este admisibilă, acesta fiind cel mai îndepărtat moment de la care s-ar putea aprecia ca fiind cunoscută, din punct de vedere obiectiv, paguba și cel care răspunde de ea.

Pe de altă parte, contrar aspectelor reținute de instanțele devolutive, nu poate fi aplicată, prin analogie, Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 24 octombrie 2019, întrucât circumstanțele concrete ale speței - schimbarea acționariatului, deschiderea procedurii de insolvență, demersurile efectuate pentru verificarea relației dintre părți - presupun o specificitate a analizei juridice, prin raportare la întregul material probator.

Așadar, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că argumentele prezentate în considerentele Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii au relevanță în speță, deși procesul-verbal nr. x/14.02.2018, emis de ANAF - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, nu constată vreo pagubă, ci indică numai valoarea achizițiilor realizate de societatea reclamantă A. S.A. de la principalii furnizori, inclusiv de la intimata-pârâtă B. S.A.

Ca urmare a înregistrării acestui proces-verbal au fost efectuate demersuri pentru refacerea situației plăților către intimata-pârâtă, incluzând plăți ale caselor de asigurări de sănătate direct către B. S.A. ori executări silite, situația fiind prezentată de către administratorul special prin intermediul adresei nr. x/16.03.2020 (depusă la dosarul cauzei), dar și în cadrul întâmpinării formulate tot de către administratorul special al societății A. S.A. în fața instanței de fond, în anexa căreia au fost înaintate răspunsurile caselor de asigurări de sănătate primite în cursul anului 2019.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, dovada existenței și întinderii lor fiind făcută cu înscrisurile depuse la termenul din 26 mai 2022.

Recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D.. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 4 martie 2022 s-a fixat termen la data de 26 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând faptul că au fost aplicate greșit normele de drept material privind prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Autoarea căii de atac consideră că în mod nelegal Curtea de Apel București a menținut soluția greșită a instanței de fond asupra admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către societatea pârâtă B. S.A., motivat de faptul că, pe de o parte, termenul de prescripție de 3 ani ar fi început să curgă de la momentul încetării executării silite ce a format obiectul dosarului de executare nr. 962/2014 (conform încheierii nr. 14.08.2015, emise de BEJ E.), iar, pe de altă parte, că procesul-verbal nr. x/14.02.2018 nu ar putea fi avut în vedere ca moment al nașterii dreptului la acțiune.

Astfel, s-a arătat că nu poate fi aplicată, prin analogie, Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 24 octombrie 2019, întrucât circumstanțele concrete ale speței - schimbarea acționariatului, deschiderea procedurii de insolvență, demersurile efectuate pentru verificarea relației dintre părți - presupun o specificitate a analizei juridice, prin raportare la întregul material probator.

Prin recursul formulat, recurenta a mai susținut faptul că, în situația în care acest moment nu ar fi cel corect indicat, instanța de apel nu putea să rețină că s-a prescris dreptul material la acțiune, întrucât data ultimei adrese înregistrate de administratorul special privind plățile efectuate de casele de sănătate către pârâtă în temeiul cesiunilor de creanță intervenite între părți este 14.05.2019, astfel încât termenul general de prescripție nu era împlinit la momentul introducerii acțiunii.

Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei, potrivit căreia nu poate fi aplicată, prin analogie, Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, întrucât considerentele acesteia sunt valabile și în prezenta cauză.

În paragraful 47 din decizie, Înalta Curte a reținut, pentru cazul răspunderii civile pentru pagubele produse angajatorului din vina salariatului și în legătură cu munca acestuia, că termenul de prescripție extinctivă vizând acțiunea în repararea prejudiciului este de 3 ani și se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

După ce, în paragraful 48, se face demarcație între momentul subiectiv al începutului cursului prescripției, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege pentru angajarea răspunderii, și cel obiectiv, de la care angajatorul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, se menționează că fundamentul stabilirii momentului obiectiv îl constituie culpa prezumată a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia (paragraful 49).

Pornind de la atribuțiile și actele Curții de Conturi, conform dispozițiilor art. 1 și 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea acestei entități, republicată, cu modificările și completările ulterioare (paragrafele 50-52), Înalta Curte a constatat că nu există certitudinea datei posibilului control al Curții de Conturi sau al unui alt organism cu asemenea atribuții, context în care entitatea publică nu poate sta în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să facă propriile demersuri pentru depistarea existenței unor eventuale pagube produse de angajați în privința resurselor respective (paragraful 53).

Reiterând ideea culpei prezumate a victimei prejudiciului în nedepunerea diligențelor, ca fundament al stabilirii momentului obiectiv al începutului cursului prescripției, sub acest aspect, instanța supremă a considerat ca fiind nerelevantă constatarea făcută și adusă la cunoștința entității controlate de organele de control ale Curții de Conturi, terț față de raporturile desfășurate între păgubit și angajat și ale cărui observații nu pot da naștere unui drept substanțial în favoarea angajatorului. Înalta Curte a reținut că actul Curții de Conturi vizează un control de legalitate în ce privește gestionarea resurselor financiare ale statului, determinante fiind obligațiile stabilite în sarcina păgubitului în această materie (paragrafele 54-55).

În acest cadru, a statuat, în continuare, că paguba constatată, preexistentă raportului organului de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările acestuia din urmă, cu atât mai mult cu cât actul emis de Curtea de Conturi se efectuează în baza documentelor deținute de entitatea controlată (paragraful 57), concluzionând că prejudiciul este rezultatul exclusiv al propriei culpe în privința modalității de gestionare a resurselor financiare. Din această perspectivă, potrivit legii, entitatea controlată trebuia să declanșeze mecanisme interne vizând controlul de gestiune financiară, cum ar fi controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul (paragraful 58). S-a mai reținut că raportul de control al Curții de Conturi sau a altui organ cu atribuții în domeniu nu constituie, per se, izvor al creanței, acesta fiind constituit din actul sau faptul juridic generator al pagubei invocate (paragrafele 59-60).

Subliniind elementele importante în determinarea regimului juridic al prescripției extinctive, respectiv dreptul de recuperare a pagubei și faptul sau actul generator al acestui drept, Înalta Curte a concluzionat asupra nerelevanței actului de control al Curții de Conturi în marcarea începutului prescripției, în contextul în care nu există dispoziții legale care să prevadă în acest sens și documentul emis de organismele de control nu se încadrează în cazurile de întrerupere a cursului prescripției, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (paragrafele 61-63).

În final, punctând rolul instituției prescripției, privită ca sancțiune a pasivității în exercițiul dreptului subiectiv, pasivitate ce nu poate fi subordonată de entitatea controlată necunoașterii și neaplicării dispozițiilor legale, Înalta Curte, în interpretarea și aplicarea art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 8 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, a reținut că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuții, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale (paragrafele 64 și 66).

Prin urmare, raționamentul instanței de recurs în interesul legii, astfel cum a fost expus în precedent, reflectă ideea că păgubitul nu trebuie să aștepte controlul Curții de Conturi sau a altui organism cu atribuții în acest sens, pentru a depista prejudiciul și pe cel răspunzător de producerea lui, control a cărui efectuare are caracter imprevizibil, ci, în scopul arătat, trebuie să procedeze la propriile verificări.

Cum prescripția extinctivă sancționează pasivitatea victimei ce pretinde repararea pagubei, bazându-se pe ideea de atitudine culpabilă a acesteia, actul de control, prin care se stabilește, în sarcina păgubitului, luarea anumitor măsuri, nu poate determina momentul de început al cursului prescripției acțiunii în despăgubiri.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte a subliniat că paguba este preexistentă actului de control, iar obligația celui care a produs prejudiciul de a-l acoperi și, corelativ, dreptul de creanță al victimei nu au, ca izvor, actul de control, ci însuși actul sau faptul provocator al daunei.

Aceste argumente au fost avute în vedere de Înalta Curte în definirea conceptului de "moment obiectiv" al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, același cu cel menționat în art. 2528 alin. (1) din C. civ.

Într-o interpretare logică a Deciziei în interesul legii nr. 19/2019, concluzia nu poate fi decât aceea a plasării începutului prescripției la un moment anterior actului de control și, nicidecum, ulterior, respectiv cel al întocmirii procesului-verbal nr. x/14.02.2018, emis de ANAF - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București, așa cum, în mod greșit, susține recurenta-reclamantă din prezenta cauză.

Procesul-verbal nr. x/14.02.2018, emis de ANAF - Direcția Regională Antifraudă Fiscală București este doar un document prealabil de sesizare a organului fiscal în vederea efectuării unui control care se soldează cu o eventuală decizie de impunere sau alt document fiscal cu caracter de titlu executoriu, controlul având ca scop verificarea respectării normelor fiscale și contabile în cadrul activității desfășurate de reclamanta A. S.A. și, în niciun caz, de a repune în termenul de prescripție societatea nediligentă.

Mai mult, acest proces-verbal nu a făcut decât să constate pe cale administrativă culpa reclamantei, așa cum corect au reținut instanțele anterioare.

A. S.A. nu poate să pretindă că nu a avut cunoștință de propria activitate, în condițiile în care prin cererea de apel administratorul special al acesteia a afirmat faptul că "acționariatul societății comerciale A. S.A. a fost modificat în întregime în cursul anului 2014, noul acționariat preluând soldurile furnizorilor inclusiv soldurile B. S.R.L., așa cum au fost acestea înregistrate la data intrării în societate. Față de neregulile constatate cu privire la activitatea A. anterior anului 2014, infirmând astfel suspiciunea de pasivitate și culpă în nedepunerea tuturor diligențelor în vederea identificării unor eventuale pagube, reprezentanții A. au formulat mai multe acțiuni penale" sens în care au fost menționate dosarul nr. x/2015 și dosarul nr. x/2017.

Așadar, reclamanta nu trebuia să aștepte controale de la autoritățile publice în vederea verificării îndeplinirii obligațiilor sale și, ulterior momentului la care un terț a constatat că societatea nu a fost administrată în mod corespunzător, să promoveze acțiunea prin care a solicitat drepturi stinse cu titlu definitiv.

Înalta Curte mai constată că nu prezintă relevanță în soluționarea prezentului recurs aspectele privitoare la schimbarea acționariatului societății A. S.A. în cursul lunii august 2014, deschiderea procedurii de insolvență etc.

Sub acest aspect, Curtea de Apel București a reținut, în mod judicios, că schimbarea acționariatului societății reclamante nu este de natură a modifica data de început a cursului prescripției, respectiv data plăților pretins nedatorate. Aceasta, deoarece situația internă a societății, schimbarea acționariatului și concluzia potrivit căreia există suspiciuni în ceea ce privește derularea raporturilor contractuale anterior anului 2014 nu reprezintă premise apte să înlăture obligația organelor de conducere și control financiar din cadrul societății să aibă o reprezentare corectă a situației plăților către pârâtă.

Se cuvine a fi menționat și faptul că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.:

"motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunțat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare.

Așadar, observând invocarea omisso medio a argumentelor aduse prin cererea de recurs, conform cărora "instanța de apel nu putea să rețină că s-a prescris dreptul material la acțiune, întrucât data ultimei adrese înregistrate de administratorul special privind plățile efectuate de casele de sănătate către pârâtă în temeiul cesiunilor de creanță intervenite între părți este 14.05.2019", Înalta Curte constată că nu le poate analiza.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D.. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) coroborate cu art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 5.355 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, dovedit cu înscrisurile aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1328A din 21 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 5.355 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2022.