ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1316/2024

HOTĂRÂRE

12.06.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1316/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 12 iunie 2024

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. x/2022 la data de 01.11.2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să le oblige pe pârâte, în solidar, la plata sumei în cuantum de 7.959,36 USD, reprezentând contravaloarea mărfii deteriorate, respectiv 196,55 mp produse din marmură și a dobânzii legale aferente debitului principal, calculate de la data punerii în întârziere, respectiv 23.12.2021, și până la plata efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7488 din 24 august 2023, pronunțată de Judecătoria Buftea, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra-Neamț.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că între reclamanta A. S.R.L., în calitate de client, și pârâta B. S.R.L, în calitate de prestator, a intervenit contractul de transport nr. x/21 din data de 29.10.2021.

Potrivit art. 9.2 din contract, în caz de neînțelegere, orice litigiu decurgând din executarea prezentului acord este supus spre competentă soluționare instanțelor judecătorești de la sediul prestatorului.

Instanța a reținut și incidența dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Astfel, conform dispozițiilor generale, instanța competentă să soluționeze cauza este instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului, dacă legea nu prevede altfel.

Instanța a arătat că, deși potrivit art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care reglementează competența teritorială alternativă, în afară de instanța prevăzută la art. 107, mai este competentă și instanța locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, părțile contractului au stipulat în acesta o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor de la sediul pârâtei B. S.R.L, în calitate de prestator.

În acest sens, instanța a reținut că această dispoziție contractuală nu este o clauză neuzuală din cauza faptului că nu a fost acceptată expres de către reclamantă, deoarece art. 1.203 C. civ. prevede ca fiind clauză neuzuală clauza compromisorie prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești, dacă nu a fost acceptată, în mod expres, în scris, de cealaltă parte, prin clauză compromisorie înțelegându-se acea clauză prin care părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, aspect reglementat și de art. 550 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, atât timp cât părțile au prevăzut prin contract ca litigiile născute între ele să fie soluționate de instanța de la sediul prestatorului, nu se poate reține că această clauză este o clauză neuzuală, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1.203 C. civ.

Totodată, instanța a mai avut în vedere art. 1.270 alin. (1) C. civ., potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, reclamanta asumându-și clauza atributivă de competență prin semnarea contractului.

Instanța a reținut și că necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, aspect prevăzut de art. 130 alin. (2) din același act normativ, iar pârâtele, cu respectarea prevederilor legale amintite anterior, au invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Buftea în termen legal, prin întâmpinarea formulată în cauză.

Pentru aceste considerente, instanța, în temeiul 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâte, și a declinat cauza, spre competentă soluționare, în favoarea Judecătoriei Piatra- Neamț.

Prin sentința civilă nr. 1104 din 28 martie 2024, pronunțată de Judecătoria Piatra-Neamț, secția Civilă, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată de reclamantă, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat judecata cauzei și s-a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație si Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Piatra-Neamț a reținut următoarele:

Conform art. 9.2 din contractul de transport încheiat între reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta S.C. B. S.R.L., părțile au convenit că, în caz de neînțelegere, orice litigiu decurgând din executarea acordului părților este supus spre competentă soluționare instanțelor judecătorești de la sediul prestatorului.

Conform art. 1.203 C. civ., clauzele standard prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

În acest context, instanța a apreciat că art. 9.2 din contractul părților are natura unei clauze uzuale care nu a fost acceptată în scris în mod expres de către partea adversă, context în care nu poate fi reținută ca temei pentru stabilirea competenței teritoriale.

Ca atare, reținând incidența art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia în afară de instanțele prevăzute de art. 107 - 112 C. proc. civ., mai este competentă instanța locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport și având în vedere că, în cauza dedusă judecății, locul de sosire a mărfurilor se află în Otopeni, localitate aflată în circumscripția Judecătoriei Buftea, acestei judecătorii îi aparține competența de soluționare a cauzei.

Totodată, având în vedere că, în raport de art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente și pentru motivele de fapt și de drept expuse, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 27 mai 2024.

În soluționarea conflictului de competență, Înalta Curte reține că între reclamanta A. S.R.L., în calitate de client și pârâta B. S.R.L, în calitate de prestator, a intervenit contractul de transport nr. x/21 din data de 29.10.2021, părțile convenind la art. 9.2 din contract că, în caz de neînțelegere, orice litigiu decurgând din executarea prezentului acord este supus spre competentă soluționare instanțelor judecătorești de la sediul prestatorului.

Conform art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, iar art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care reglementează competența teritorială alternativă, dispune că, în afară de instanța prevăzută la art. 107, mai este competentă și instanța locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport.

Se impune a se arăta, însă, că potrivit art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., "Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Înalta Curte constată că, din perspectiva reglementării procesual civile, clauza atributivă supusă analizei este validă, nefiind incidente normele de competență teritorială exclusivă reglementate în art. 117-121 din C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 1.203 din C. civ., "Clauzele standard (…) prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte", interpretarea dispoziției legale impunând concluzia că, din punct de vedere al dreptului substanțial, clauza atributivă de competență produce efecte dacă a fost acceptată expres, în scris, de partea căreia i se opune.

Înalta Curte arată că dispozițiile art. 1.203 din C. civ. nu pretind obiectivarea consimțământului referitor la clauza atributivă într-un înscris separat de contract, ci impun instanței care analizează o clauză atributivă de competență să examineze, din perspectivă calitativă, consimțământul părții, pentru a se asigura că a fost manifestat clar și expres (adică nu tacit).

Înalta Curte reține că, în cauza dedusă judecății, contractul de transport nr. x/21 din data de 29.10.2021 a fost însușit prin semnătură de către ambele părți, fiind întrunite cerințele referitoare la prorogarea de competență.

Așadar, instanța competentă să soluționeze cauza este cea de la sediul prestatorului, pârâta S.C. B. S.R.L., respectiv Judecătoria Piatra-Neamț, fiind incidente în cauză și dispozițiile art. 112 alin. (1) teza I din C. proc. civ., potrivit cărora " Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia (…)".

Față de cele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra-Neamț, căreia i se va trimite dosarul spre soluționare.