ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 116/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 3.09.2020, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta sa fie obligată la plata următoarelor sume: 149.550 RON, c/valoare masa lemnoasa plătită in plus 65.688 RON, c/valoarea operațiunii de tivire a cherestelei; 45.380 RON, c/valoarea operațiunii de aburire a cherestelei.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Contractului încheiat intre părți, art. 1270, art. 1350, art. 1671, art. 1710 si următoarele C. civ.

Prin sentința nr. 51 din 21 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și a fost admisă excepția inadmisibilității petitelor având ca obiect plata contravalorii diferenței masa lemnoasă pierdută prin tivire și contravaloarea operațiunilor de tivire și aburire cherestea, ca urmare a sancțiunii decăderii din dreptul de a solicita efectele garanței și au fost respinse ca inadmisibile aceste cereri.

Prin aceeași sentință a fost admisă cererea privind contravaloare masă lemnoasă plătită în plus față de prețul contractului și a fost obligată pârâta B. S.R.L., către reclamanta A. S.A., la plata sumei de 26.640 RON.

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1440 RON, reprezentând taxa de timbru.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. și pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin decizia nr. 140/2023 din 28 martie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 51/2021 din 21 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu apelanta pârâtă S.C. B. S.R.L.

Totodată, a respins apelul formulat de apelanta pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 51/2021 din 21 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu apelanta reclamantă A. S.A..

A schimbat în parte sentința nr. 51 din 21.04.2021 pronunțată de Tribunalul Gorj în sensul că a respins excepția inadmisibilității și a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 149.550 RON contravaloare masă lemnoasă plătită în plus, cât și la plata sumei de 45.380 RON contravaloarea operațiunii de aburire și 32.856 RON contravaloarea operațiunii de tivire a cherestelei.

A obligat apelanta pârâtă către apelanta reclamantă la plata sumei de 2663 RON cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 140/2023 din 28 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, în principal, casarea în tot a deciziei recurate, reținerea cauzei și rejudecarea apelului de către instanța de recurs, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta a arătat că decizia pronunțată s-a dat cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente, precum și a clauzelor si obiectul contractului încheiat între părți instanța, reținând considerații contradictorii.

Motivarea, așa cum a fost reținută de instanța de apel în paginile 6, 7, 8 din hotărâre, este în totală contradicție cu starea de fapt si temeiul de drept al cererii formulate, câtă vreme a reținut că tribunalul ar fi trebuit să analizeze dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile unei eventuale răspunderi civile delictuale, ignorând în totalitate faptul că, în cauză, este vorba de o răspundere contractuală, care, de altfel, este avută în vedere.

În mod nelegal și neîntemeiat, instanța de apel intervine în "recalificarea juridică a cererii de apel" cu motivarea că judecătorul nu este ținut de calificarea juridică dată de reclamant, uitând probabil că această recalificare juridică, contravine art. 22 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., care stabilește că instanța este obligată să pună în discuția părților calificarea juridica exactă, lucru care nu s-a întâmplat.

Mai mult decât atât, conform dispozițiilor alin. (5) ale aceluiași articol, părțile s-au înțeles potrivit clauzelor stabilite prin contract, judecătorul neputând ulterior să schimbe denumirea sau temeiul juridic al actului, iar conform alin. (6), tot judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii; or, în prezenta cauză, instanța de apel a depășit limitele acestei învestiri.

În ceea ce privește interpretarea clauzelor contractuale din contractul nr. x/10.01.2018, instanța de apel a dat o interpretare greșită art. 1266, alin. (1) și (2), art. 1267, art. 1671 din C. civ., dispoziții ce au fost interpretate doar în favoarea cumpărătorului-reclamanta de față, fără să țină cont de voința părților, care au convenit prin contract.

Cu toate acestea reține în motivare "clauzele se interpretează unele prin altele, dându-le înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului" fără a reține și înlătura motivat punctul de vedere al recurentei și al expertului numit.

O alta aplicare greșită a normelor de drept incidente, este aceea că, deși instanța de apel reține incidența dispozițiilor art. 1671 C. civ., omite să rețină că recepția mărfii cantitativ și calitativ a fost făcută în depozitul reclamantei din loc. Babeni, fără nici un refuz sau obiecțiune, fiind astfel incidente dispozițiile art. 1681 C. civ., respectiv vânzarea a fost făcută pe încercate. Recepția a fost făcută, așa cum a fost prevăzut în contract, la depozitul reclamantei A. S.A., iar cumpărătorul nu a declarat în nici un moment că bunul cumpărat este nesatisfăcător. De asemenea, incidente sunt și dispozițiile art. 1690 alin. (3) C. civ. "... în lipsa informării se consideră că vânzătorul și-a îndeplinit obligația ..."

Forma obligatorie a contractului prevăzută de art. 1270 C. civ., reținut de instanța de apel, are relevanță doar cu privire la reclamanta S.C. A. S.A., iar când se referă la pârâta B. S.R.L., în ceea ce privește obiectul contractului, acesta nu mai are forma obligatorie, a arătat recurenta.

Tot în acest sens, deși instanța de apel face referire și reține că la art. 6 din contract este prevăzut "... cheresteaua de fag necorespunzătoare calitativ va fi refuzată la plată, fiind pusă la dispoziția vânzătorului", și de această dată clauza din contract nu mai este obligatorie și " ... nu este de natură de a face inadmisibil demersul reclamantului ..." stabilind că acesta ar fi plătit marfa în plus fără a avea nici un fel de dovadă sub acest aspect.

Deși a fost dispusă o expertiză tehnică de specialitate, instanța de apel a hotărât să nu țină cont de această probă, fără a motiva în fapt și în drept de ce înțelege să înlăture concluziile acestei probe cu privire la obiectivele 1, 2 și 4, pronunțând o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Or, expertiza administrată, deși s-a dovedit a fi concludentă pentru cauză, soluția adoptată de instanța de apel a fost una în totală contradicție cu starea de fapt și temeiul de drept al cererii reclamantei, cu înlăturarea nemotivată a acestei probe și cu aplecarea vădită spre a da câștig de cauză reclamantei.

Greșita interpretarea a stării de fapt și a temeiului de drept dată de instanța de apel constă în aceea că, deși reține corect că marfa/cheresteaua, se va livra conform contractului la prețul de 850 RON/mc, netivită, neaburită, neantiseptizată și că reclamanta este cea care va suporta cheltuiala pentru tivire, aburire, așa cum stabilește și raportul de expertiză, instanța de apel face confuzie între prețul de 850 RON/mc pentru cherestea netivită (așa cum prevede contractul) și cel de 970 RON/mc. plătit de reclamanta pentru primele doua livrări de cherestea de o calitate mai bună, așa cum s-au înțeles expres părțile.

Expertul a răspuns pertinent la toate obiectivele stabilite de instanță, a ținut cont de toate documentele de la dosarul cauzei și cele furnizate de părți, precum și de actele normative/reglementările silvice.

Expertul a răspuns clar că marfa a fost livrată în stare verde, neaburită, netivită, fiind respectate condițiile de admisibilitate dimensionale și calitative stabilite prin contract. A lămurit, de asemenea, ce reprezintă abrevierile TAL, TAS, TASS și a răspuns că toate condițiile de admisibilitate materializate în contract pentru cheresteaua de fag în stare verde au avut scopul ca, în urma prelucrării ulterioare, cumpărătorul să obțină cherestea care se încadrează în stasurile ce definesc cheresteaua cu destinația la export.

Cu privire la costurile suportate de A. S.A., expertul a luat în calcul tarifele aprobate printr-o hotărâre a Consiliului de Administrație al apelantei-reclamante (datată cu modificări) dar face mențiunea expresă că aceste tarife nu au un fundament științific, hotărârea AGA depusă la dosar fiind datată "pro causa".

Menționează, de asemenea, expertul, că, deși a solicitat apelantei-reclamante să îi pună la dispoziția antemăsurătorile, devizul lucrărilor de tivire și aburire, aceste informații nu i-au fost furnizate. Cu toate acestea, a susținut recurenta, instanța de apel o obligă la plata contravalorii operațiunilor de tivire, aburire, manipulare, nedovedite de S.C. A. S.A..

Expertul răspunde în mod clar și fără echivoc, că recepția cherestelei a fost efectuată în depozitul fabricii-proprietatea reclamantei A., precum și că nu au existat refuzuri de cherestea necorespunzătoare calitativ și cantitativ.

Recurenta-pârâtă a susținut că, deși a respectat în totalitate toate clauzele contractuale, nu a fost niciodată notificată sau încunoștiințată, referitor la calitatea, cantitatea sau prețul mărfurilor livrate reclamantei, până la momentul în care B. S.R.L. a formulat acțiune în pretenții pentru nerespectarea contractului, în ceea ce privește plățile efectuate cu întârziere și neplata la termenul stabilit (acțiune ce face obiectul dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea, in prezent suspendat până la soluționarea prezentului dosar).

Sintetizând, recurenta a arătat că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; de asemenea, hotărârea cuprinde motive contradictorii, precum și motive străine de natura cauzei.

Prin decizia recurată, instanța de apel nu a stabilit în limitele judecății, situația de fapt reală, nu au fost administrate deloc probatoriile încuviințate, au fost înlăturate nemotivat apărările părților și s-au aplicat greșit dispozițiile legale invocate.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că o parte din criticile expuse în cuprinsul cererii de recurs pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În cuprinsul recursului, au fost invocate, în mod expres, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că prima ipoteză avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează existența unei motivări contradictorii, în acest sens susținându-se că motivarea instanței de apel este în totală contradicție cu starea de fapt și temeiul de drept al cererii formulate, câtă vreme a reținut că tribunalul ar fi trebuit să analizeze dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile unei eventuale răspunderi civile delictuale, ignorând în totalitate faptul că, în cauză, este vorba de o răspundere contractuală, care, de altfel, este avută în vedere.

Această critică nu este fondată.

Astfel, în ceea ce privește ipoteza unor motive contradictorii, afirmată de recurentă, Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când se are în vedere o contradicție de amploare.

Or, incidența acestei ipoteze prin raportare la sintagma "condițiile răspunderii civile delictuale" la care a făcut referire curtea de apel, nu are semnificația unei asemenea contradicții, în condițiile în care instanța de prim control judiciar a reținut, în mod expres, că temeiul de drept indicat de reclamantă este răspunderea contractuală și a efectuat analiza din această perspectivă.

Prin urmare, cum în motivarea deciziei atacate instanța de apel a avut în vedere o răspundere contractuală, aspect, de altfel, afirmat de însăși recurenta-pârâtă, și, cum alte argumente contradictorii nu au fost indicate în mod concret, rezultă că nu pot fi identificate argumente care să susțină ipoteza existenței unei motivări contradictorii.

O altă ipoteză afirmată de recurentă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, arătându-se din această perspectivă că instanța de prim control judiciar a hotărât să nu țină cont de punctul său de vedere și de expertiză tehnică de specialitate, deși aceasta s-a dovedit a fi concludentă pentru cauză.

Înalta Curte constată că ceea ce invocă recurenta este de fapt o nemotivare determinată de lipsa analizării probelor existente la dosar, în concret fiind vorba de expertiză, însă criticile formulate nu susțin nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a interpretat probele administrate în cauză și a apreciat asupra concludenței și utilității acestora.

Se reține că potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac. Astfel, instanța care evaluează probele are o marjă de apreciere a valorii probatorii a expertizei, iar nu obligația de a considera dovedite afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurarea de fapt care face obiectul cercetării, întotdeauna, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.

De altfel, în condițiile în care judecătorul este cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, instanța de apel având libertate deplină de apreciere cu privire la probele încuviințate, se constată că o astfel de critică nu poate fi primită, nefiind vorba de chestiuni de nelegalitate.

Dincolo de aceste aspecte, se observă că instanța de apel a răspuns tuturor aspectelor relevante supuse analizei, expertiza fiind evaluată prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.

Așa fiind, în condițiile în care din examinarea cererii de recurs nu rezultă critici care să poate fi circumscrise ipotezelor motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta va fi respins ca nefondat.

Observând conținutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deși au fost invocate doar motivele de casare prevăzute la pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 C. proc. civ., există anumite critici de nelegalitate care pot fi analizate de instanța de recurs, prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", însă acestea sunt nefondate.

Astfel, recurenta susține că, în mod nelegal, instanța de apel intervine în "recalificarea juridică a cererii de apel" cu motivarea că "judecătorul nu este ținut de calificarea juridică dată de reclamant", uitând că această recalificare juridică contravine art. 22 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., care stabilește că instanța este obligată să pună în discuția părților calificarea juridica exactă, lucru care nu s-a întâmplat.

În continuarea susținerilor prezentate anterior, recurenta a mai arătat că, potrivit alin. (5) al art. 22 C. proc. civ., părțile s-au înțeles conform clauzelor stabilite prin contract, iar judecătorul nu poate ulterior să schimbe denumirea sau temeiul juridic al actului, și, de asemenea, conform alin. (6) al aceluiași articol, tot judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii; or, în prezenta cauză, instanța de apel a depășit limitele acestei învestiri.

Verificând considerentele decizie recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel i-a dat o calificare juridică corectă cererii de apel, aspectele reținute de instanța de prim control judiciar în considerentele la care face referire recurenta stabilind că tribunalul a încadrat corect în drept, de la început, faptul că este vorba despre o răspundere contractuală și, în acest context a respins excepția prescriției.

Potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

Obligația ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie, însă, înțeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și cel al contradictorialității, neputând constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată.

Așa cum a reținut instanța de apel, prin cererea introductivă de instanță reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de 260.618 RON, prejudiciu cauzat ca urmare a nerespectării obligațiilor asumate prin contractul nr. x din 10.01.2018, în ceea ce privește obiectul contractului și prețul. În drept reclamanta a invocat dispozițiile art. 1270 C. civ. (forța obligatorie), art. 1350 C. civ. (răspunderea contractuală), art. 1671 C. civ. (interpretarea clauzelor vânzării) și art. 1710 C. civ. (efectele garanției). Ulterior, în răspunsul la întâmpinare, reclamanta a precizat că în ceea ce privește temeiul de drept, acesta este răspunderea contractuală.

Așadar, demersul procesual al reclamantei a fost fundamentat pe instituția răspunderii civile contractuale.

În circumstanțele expuse, în mod corect curtea de apel a dat curs voinței reclamantei relativ la stabilirea limitelor învestirii instanței, în raport de motivele de fapt ale cererii și scopul urmărit prin promovarea acțiunii, instanța fiind ținută de fundamentul juridic al pretenției formulate.

Prin urmare, raportat la cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată - care s-a păstrat și în apel, în raport de exigențele art. 478 din C. proc. civ., susținerile recurentei privind depășirea limitelor învestirii nu sunt fondate.

Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar, în conformitate cu prevederile art. 477 și 478 C. proc. civ., care consacră limitele devoluțiunii în apel, a pus în discuția părților toate aspectele relevante pentru soluționarea cauzei, în condițiile în care părțile au fost legal citate și au avut posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la cele invocate.

Instanța de apel și-a exercitat atribuțiile de instanță de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care apelantele le-au adus unei judecăți anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel potrivit art. 477 alin. (1) și art. 479 C. proc. civ.

În speță, instanța de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar și al întâmpinărilor, a dat o calificare corectă tuturor cererilor cu care a fost învestită, a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, toate părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății.

Aspectele avute în vedere de instanță la soluționarea cererilor de apel au fost cunoscute de apelante, dezbaterile procesului purtând asupra tuturor împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept invocate de părți în cererile lor deduse judecății în apel, iar pârâta a avut astfel posibilitatea de a-și expune susținerile.

Judecătorul și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 din C. proc. civ., având în vedere că instanța a stabilit faptele în baza probelor administrate în cauză.

Instanța de apel a stabilit justețea susținerilor apelantei-reclamante prin respectarea rigorilor ce sunt proprii procesului civil și a făcut aplicarea legii la situația de fapt care a fost probată în cadrul dezbaterilor contradictorii.

Așa fiind, instanța de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanța de apel a dispozițiilor invocate de recurentă, în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță.

În ceea ce privește criticile recurentei, subsumate de aceasta motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că argumentele expuse în fundamentarea recursului cuprind semnificative referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, fiind, astfel, aduse în dezbatere aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate; or, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la metoda de interpretare a contractului, la modul de conduită al intimatei în derularea raporturilor contractuale și la evaluarea comportamentului acesteia, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În speță, se reține că, deși recurenta-pârâtă indică expres mai multe norme de drept material greșit interpretate, în opinia sa, (art. 1266, alin. (1) și (2), art. 1267, art. 1671 din C. civ.), aduce, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, conduita contractuală a părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, criticile vizând aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează interpretarea contractului, prin raportare la faptul că aceste dispoziții au fost interpretate doar în favoarea cumpărătorului - reclamanta de față, fără să se țină cont de voința părților, care au convenit prin contract, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul cum s-a realizat acordul de voință al părților cu referire la evaluarea comportamentului acestora, fiind astfel aspecte de netemeinicie și de stabilire a situației de fapt.

Interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre cele două entități juridice, constituie, de altfel, și o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților. Or, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

O altă critică prin care recurenta tinde să demonstreze o aplicare greșită a normelor de drept incidente, are în vedere susținerea potrivit căreia, deși instanța de apel constată incidența art. 1671 C. civ., omite să rețină că recepția mărfii cantitativ și calitativ a fost făcută în depozitul reclamantei din loc. Babeni, fără nici un refuz sau obiecțiune, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 1681 C. civ., respectiv dispozițiile art. 1690 alin. (3) C. civ.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a dispozițiilor legale prin raportare la obligațiile contractuale asumate de părți prin convenție, recurenta-pârâtă tinde la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Critica prin care se susține că forma obligatorie a contractului prevăzută de art. 1270 C. civ. are relevanță, potrivit instanței de apel, numai în raport cu reclamanta, nu și cu pârâta, este o simplă afirmație nesusținută juridic, iar trimiterea la modul de interpretare a clauzelor contractului, în concret art. 6, prin prisma principiului general al forței obligatorii a contractului, nu are aptitudinea de a releva aspecte de nelegalitate, în condițiile în care tinde la reaprecierea situației de fapt.

Greșita interpretarea a stării de fapt și a temeiului de drept dată de instanța de apel, a mai susținut recurenta, constă în aceea că, deși reține corect că marfa/cheresteaua se va livra conform contractului la prețul de 850 RON/mc, netivită, neaburită, neantiseptizată și că reclamanta este cea care va suporta cheltuiala pentru tivire, aburire, așa cum stabilește și raportul de expertiză, instanța de apel face confuzie între prețul de 850 RON/mc pentru cherestea netivită (așa cum prevede contractul) și cel de 970 RON/mc, plătit de reclamanta pentru primele doua livrări de cherestea de o calitate mai bună, așa cum s-au înțeles expres părțile.

Or, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către curtea de apel, precum și la modul în care instanța de prim control judiciar a înțeles să procedeze la aprecierea probatoriului, respectiv a raportului de expertiză.

Așa cum s-a arătat, deja, deși recurenta indică anumite dispoziții legale, respectiv art. 1266, alin. (1) și (2), art. 1267, art. 1671 din C. civ., în motivarea cererii formulate, autoarea căii extraordinare de atac s-a rezumat la a-și exprima nemulțumirea cu privire la metoda de interpretare a contractului, prin susținerea ignorării de către instanță a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenții, aspect ce nu poate fi analizat în această etapă procesuală, instanța de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanțele cauzei, această chestiune.

În cuprinsul cererii sale, recurenta critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de apel, în condițiile în care cele mai multe din afirmațiile sale aduc în dezbatere neanalizarea, în opinia sa, a raportului de expertiză în modul dorit de aceasta, fără a se ține cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea expertizei este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanței de recurs.

Or, așa cum s-a arătat deja, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condițiile în care aprecierea lor este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, instanța de apel, ca instanță devolutivă, având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Susținerile recurentei, subsumate de aceasta pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în argumentarea acestora recurenta se raportează la modul de interpretare a probatoriului și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele.

Așa fiind, cum criticile recurentei circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 au fost găsite nefondate, iar criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cuprind doar aspecte de netemeinicie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 140/2023 din 28 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziții și a obliga recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 9.860 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității, invocată de intimată.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 140/2023 din 28 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 9.860 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2024.