ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1563/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 15.09.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea acesteia la executarea obligației de livrare a cantității de 2.474,88 tone de produse de morărit (tărâță) la prețul de 0,44 RON/Kg fără TVA, convenit în contractul nr. x/20.09.2019, sub sancțiunea plătii de daune-interese constituite din diferența între prețul de 0,44 RON/Kg contractat cu pârâta și prețul de achiziție al acelorași produse de morărit (tărâță), respectiv suma de 470.227,20 RON; precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1170 C. civ., art. 1350 C. civ. și art. 1516 și următoarele C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1881 din 1 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca neîntemeiată și s-a luat act că pârâta își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței, în temeiul art. 466 și urm. C. proc. civ. a declarat apel reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 606/A-COM din 19 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei atacate și, pe fond, admiterea cererii de chemare in judecată, astfel cum a fost formulată; totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în fond, apel și recurs, constând în taxe judiciare de timbru, onorariu avocațial și cheltuieli de deplasare.

În motivarea recursului s-a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material, respectiv instanța de apel a încălcat prevederile art. 1516, 1517, 1527, 1534 și 1266 C. civ..

Astfel, reținând corecta aplicare a dispozițiilor art. 1517 C. civ., instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că, în speță, neexecutarea obligației de livrare de către intimata-pârâtă este cauzată de omisiunea reclamantei de a efectua comenzi pentru marfa ce a făcut obiectul contractului.

Or, art. 1517 și art. 1534 C. civ. nu sunt incidente în speță, aplicabil fiind art. 1516 C. civ., de asemenea interpretat și aplicat greșit de către instanța de apel.

Cu încălcarea acestor două articole, precum și cu încălcarea art. 1266 C. civ. privind regulile de interpretare a contractului, instanța de apel a respins apelul, hotărârea fiind nelegală.

Astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi culpabilă pentru nelivrarea de către intimata-pârâtă a cantității restante de 2.474,88 tone de tărâță, întrucât nu a transmis acesteia comenzi exprese privind cantitățile de tărâță ce formau minimul lunar de 600 de tone.

In realitate, în speță, a avut loc încheierea unui contract, a cărui importanță constă tocmai în prestabilirea cantității minime a mărfii ce urma a fi livrată, respectiv a prețului, fiind cert că aceasta comandă scrisă sau telefonică, la care face referire art. 3 din contract, privește exclusiv detaliile concrete ale livrării, nu și aspecte precum prețul sau cantitatea deja prestabilite.

Acestea fiind constatate, rezultă limpede că "obligația contractuală corelativă" obligației pârâtei de livrare, era ca reclamanta să primească marfa, în cantitatea prestabilită, respectiv să plătrească prețul (ceea ce nu echivalează cu obligația de a cumpăra, adică de a contracta separat).

Din dispozițiile art. 2 din Contractul de livrare nr. x/20.09.2019 rezultă că obligația de a livra cantitatea minima de 600 to de tărâță de grâu/lună era a intimatei-pârâte, iar nu a recurentei-reclamante de a comanda cantitatea respectivă (neexistând obligații reciproce și interdependente în acest sens), întrucât aspectele privind cantitatea lunară minimă nu puteau face obiectul comenzilor ulterioare.

E-mailul dlui. C., din 1 octombrie 2019, are semnificația unei comenzi scrise, în sensul art. 3 din Contract, prin care s-a detaliat expres ritmicitatea livrării celor 600 to/lună.

Recurenta a solicitat a se constata că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că e-mailul respectiv nu reprezintă o comandă scrisă, întrucât nu se prevede cantitatea de produse pe care beneficiarul dorește să o achiziționeze.

In realitate, astfel cum rezultă din corespondența comercială ulterioară încheierii Contractului, la 1 octombrie 2019, la solicitarea unui reprezentant al intimatei, D., de a stabili un grafic de livrare/lună, reprezentantul reclamantei, dl. C., a răspuns că ritmul de livrări va fi de o mașină de 25 to/pe zi; deci, e-mailul dlui C. conținea atât data livrării (zilnic), cât și cantitatea de produse (25 tone/zi).

Recurenta a solicitat a se constata că din niciuna din probele administrate nu rezultă că intimata ar fi contestat propunerea sa de a i se livra cantitatea de 25 to zilnic; nu rezultă motivul pentru care intimata nu a înțeles să onoreze comanda scrisă de 25 to zilnic, lansată de reprezentantul reclamantei, la începutul perioadei contractuale; dimpotrivă, declarația martorului E. este extrem de neconvingătoare și, pe alocuri, lipsită de logică.

In realitate, în opinia recurentei, din probele administrate rezultă, fără dubiu, că intimata și-a încălcat obligația de a livra cantitatea minimă lunară de 600 to de tărâțe de grâu și a ignorat comanda scrisă, primită din partea reclamantei care stabilea un grafic de livrare de 25 to pe zi, aferent celor 600 to lunare.

In mod nelegal și inexplicabil, instanța de apel a ignorat la rândul său, existența acestei comenzi scrise, din 01.10.2019, deși acest aspect a fost confirmat inclusiv de martorul F., audiat în fața primei instanțe.

Instanța de apel nu oferă niciun argument pentru care corespondența electronică din 01.10.2019 nu ar reprezenta o comandă scrisă și pentru care este exclusă din analiză, cu consecința reținerii nelegale a aplicabilității art. 1517 și 1534, in locul aplicabilității art. 1516 și art. 1527 C. civ.

De asemenea, interpretarea instanței de apel conform căreia " prin urmare, se impune a se reține că, potrivit contractului, intimata avea obligația de a livra 600 t de tărâțe de grâu doar daca apelanta comanda aceasta cantitate în fiecare lună" este greșită și în contra probelor din dosar, întrucât nicăieri în cuprinsul contractului nu s-a prevăzut obligația efectuării de comenzi în fiecare lună și, totodată, instanța de apel ignoră, odată în plus, existența corespondenței electronice din 01.10.2019, care are valoarea unei comenzi scrise pentru întreaga derulare a contractului.

De asemenea, a subliniat recurenta, atât timp cât obligația de a livra îi aparținea furnizorului (pârâtei), evident și firesc aceasta trebuia să aibă inițiativa privind stabilirea singurelor elemente lăsate la libera apreciere ulterioară a părților (orele concrete ale livrării).

Prin urmare, este logic și nu denotă nicio culpă din partea recurentei faptul că furnizorul trebuia să aibă inițiativa determinării acestor detalii odată ce avea marfa pregătita pentru încărcare și livrare.

Recurenta a susținut că singurele obligații care îi aparțineau și care sunt corelative obligației de livrare, sunt cea de primire a mărfii și cea de plată a prețului; or, această afirmație este bazată pe existența prealabilă a unui grafic de livrare agreat între părți.

Așa fiind, afirmația instanței de apel, potrivit căreia "corespondența electronică unică din 01.10.2019 nu poate suplini lipsa unei comenzi exprese (cuprinzând și cantitatea de tărâțe solicitată) prealabilă fiecarei livrări în parte" este nefondată, prin aceea că omite să observe că tocmai această corespondență electronică valorează comanda expresă, ceea ce are drept consecință lipsa oricărei culpe a recurentei în executarea propriilor obligații, cum, de asemenea, greșit reține instanța de apel în interpretarea și aplicarea art. 1517 și art. 1534 C. civ.

Nu în ultimul rând, a arătat recurenta, art. 1517 C. civ., care a stat la baza respingerii apelului, își regăsește aplicabilitatea doar în cazul unei "imposibilități" pentru debitor de a-și executa obligațiile asumate, imposibilitatea fiind cauzată de acțiunea sau omisiunea creditorului.

Or, din toate datele speței, chiar dacă s-ar admite, prin absurd, și pur ipotetic, că apelanta, în calitate de creditor, nu și-a îndeplinit in mod corespunzător anumite obligații (ceea ce nu este cazul), nu rezultă de nicăieri cum această împrejurare atrage chiar imposibilitatea debitorului de a livra marfa, atât timp cât pentru executarea acestei din urma obligații, intimata avea cunoștință de toate elementele necesare.

Chiar dacă, din punct de vedere economic, ambele societăți puteau avea un interes comun în necesitatea asigurării unor livrări lunare minime de marfă, cantitatea de 600 to de tărâță de grâu/luna a fost stabilită, din punct de vedere juridic, în considerarea solicitării exprese a recurentei și exclusiv în baza necesităților acesteia de producție a furajului.

Așadar, a susținut recurenta, cauza încheierii contractului rezultă dintr-o serie de aspecte, arătate atât în fața instanței de recurs, cât și înaintea instanței de fond; în acest sens, recurenta a prezentat, pe larg, corespondența comercială dintre părți, anterioară încheierii contractului, din care rezultă, în opinia sa, cauza reală pentru a contracta.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității și admiterea recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Se constată că recurenta a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Înalta Curte constată că, în realitate, ceea ce se solicită pe calea prezentului demers judiciar este ca instanța de recurs să verifice în ce măsură corespondența electronică purtată între părți poate fi considerată comandă scrisă, aceasta în condițiile în care utilitatea, petinența și concludența probatoriului administrat nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală.

Recurenta nu critică altceva decât interpretarea dată probelor administrate de către instanța de apel, contestarea naturii juridice a corespondenței electronice nefiind o chestiune ce ține de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci de interpretarea probelor.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligațiilor contractuale asumate de către părțile litigante, recurenta-reclamantă tinde la schimbarea situației de fapt stabilite de instanța de apel.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, critica recurentei privind reținerea de către instanța de apel a culpei reclamantei pentru nelivrarea de către intimata-pârâtă a cantității restante de 2.474,88 tone de tărâță, întrucât nu a transmis acesteia comenzi exprese privind cantitățile de tărâță ce formau minimul lunar de 600 de tone, reprezintă o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Susținerile recurentei privind modalitatea de apreciere a probatoriului, în vederea reconsiderării situației de fapt, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, întrucât acest aspect impune o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate.

Se observă ca recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

De altfel, întregul recurs reprezintă o critică a modalității de interpretare a probelor și a stabilirii situației de fapt, recurenta fiind nemulțumită de faptul că instanța de apel nu a apreciat corespondența electronică ca fiind o comandă scrisă, criticând, totodată, explicit, interpretarea greșită și în contra probelor din dosar.

Așa fiind, se constată că recurenta tinde la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Trimiterile recurentei la prevederile art. 1516, 1517, 1527, 1534 și 1266 C. civ. nu reprezintă critici de nelegalitate, întrucât nu se învederează instanței de control judiciar, dacă și cum au fost încălcate aceste dispoziții legale, iar instanța de recurs, în absența unor critici exprese, nu are posibilitatea să intervină și să le completeze prin raționamente deductive.

Criticile recurentei vizând greșita interpretare a clauzelor contractuale (art. 2 și 3 din Contractul de livrare nr. x/20.09.2019) de către instanța de apel se raportează la situația de fapt rezultată din probele adminstrate, ceea ce reprezintă o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate.

Prin criticile invocate în susținerea recursului se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea pretențiilor solicitate, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată de intimată, și, în consecință, va anula recursul, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere, totodată, și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 606/A-COM din 19 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2022.