SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 9588/03 prezentate de Mustafa TOKATLI și alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 28 iunie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, R. Türmen, e. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, I. Berro-Lefevre, judecători, și de domnul S. Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 februarie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alin. (3) din Convenție și d a lua în considerare în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: În fapt, reclamanții, domnii Mustafa Tokatl Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 martie 1998, primăria din Keçiören ( 2000 de lire turcești (TRL) și această proprietate de expropriere au fost plătite reclamanților la data transferului de proprietate. În dezacord cu suma plătită de administrație, reclamanții, precum și alte persoane expropriate, au introdus la tribunalul de mare instanță din Ankara ( martie 2000, după ce a ordonat două expertize, instanța a acordat parțial despăgubiri reclamanților și a condamnat administrația să le plătească, precum și celorlalți exproprieți, fiecare în parte, despăgubiri suplimentare de expropriere cu dobândă începând cu data la care a fost introdusă cererea. Prin hotărârea din 4 iulie 2000, în recursul părților, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță și a trimis cauza Tribunalului. Prin hotărârea din 14 noiembrie 2000, după ce a examinat cauza pe fond, instanța a confirmat valoarea despăgubirilor stabilite anterior pentru reclamanții în primă instanță, dar a modificat motivele hotărârii referitoare la ceilalți exproprieți. Prin hotărârea din 8 mai 2001, Curtea de Casație a respins recursul și a confirmat hotărârea de primă instanță. Prin hotărârea din 21 septembrie 2001, Curtea de Casație a respins cererea în litigiu. Între 12 mai 2000 și 28 iulie 2006, administrația le-a plătit reclamanților o parte din liturghia în cauză în 16 ori. Astfel, la 28 iulie 2006, o sumă totală de 3 871 352 000 TRL, adică 3 871, noi cărți turcești (YTL) (2 165 EUR), au fost plătite reclamanților. Potrivit raportului biroului de execuție din 25 aprilie 2006, administrația a rămas îndatorată celor care au primit o sumă totală de 11 846,92 YTL (6 625 EUR). La 26 octombrie 2006, părțile au semnat un protocol conform căruia administrația sa a angajat să plătească reclamanților suma care a făcut obiectul procedurii de executare forțată, cu condiția ca reclamanții să renunțe de partea lor la 12,5 % din creanță și la orice altă revendicare. Partea relevantă a protocolului se poate traduce după cum urmează: La 28 februarie 2007, administrația le-a plătit reclamanților suma datorată cu dobânzi moratorii înainte de sfârșitul lunii februarie a anului 2007, cu condiția ca reclamanții să renunțe la 12,5 % din creanța lor, în valoare de 9 530 YTL (5 329 EUR), care a fost acceptată de solicitanți. GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de a respecta bunurile lor din cauza lipsei unei plăți integrale de către Reclamanții consideră că situația în litigiu aduce atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În primul rând, guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne în temeiul art. 35 § 1 din Convenție. Acesta susține în special că reclamanții aveau posibilitatea de a obține despăgubiri pentru prejudiciul lor în dreptul intern pe baza articolului 105 din Codul obligațiunilor. De asemenea, ei ar fi putut sesiza instanțele naționale dintr-o acțiune în răspundere pentru omisiune sau neglijență a administrației în temeiul articolului 256 din Codul penal. Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare excepia invocată de guvern, întrucât cererea este vădit nefondată din motivele expuse mai sus. În mod similar, în observațiile suplimentare, guvernul a atras atenția Curții asupra faptului că reclamanții au ajuns la un acord amiabil cu administrația și au semnat un protocol în acest scop. Suma indicată în protocolul menționat corespunde sumei solicitate de solicitanți în fața biroului de executare și nu mai face obiectul unor discuții între părți. Prin urmare, Guvernul invită Curtea să ia în considerare acordul astfel încheiat între părți și să declare cererea inadmisibilă. În special, reclamanții susțin că au fost obligați să semneze acest protocol, dat fiind că situația lor economică se înrăutățește și, în cele din urmă, au acordat 12,5 % din creanța lor administrației. Prin urmare, suma plătită nu acoperă întreaga creanță datorată și solicită plata acestei părți. Curtea constată că reclamanților, expropriați de terenul lor, li s-a acordat o despăgubire care le-a fost plătită la data la care a fost expropriată. Apoi, la cererea acestora, tribunalul de mari instanțe le-a acordat o despăgubire suplimentară cu drepturi legale începând cu data exproprierii. Este adevărat că Curtea a considerat deja că întârzierea suferită în plata unei astfel de despăgubiri suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante care le-a cauzat proprietarilor un prejudiciu distinct în plus față de exproprierea bunurilor lor (a se vedea Akkuș c. Turcia, Hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., 1997 IV, §§ 30-31). Cu toate acestea, Curtea constată că prezenta cauză este diferită de cauza Akkuș și alte cauze similare din următoarele motive. Curtea arată că reclamanții au semnat un protocol cu administrația la 26 octombrie 2006 în care au acceptat în mod corespunzător să elimine 12,5 % din creanța lor datorată pentru a obține rapid restul creanței lor și că suma convenită nu a făcut obiectul unor discuții între părți. În plus, din dosar reiese că administrația a plătit efectiv suma convenită la data indicată în protocolul menționat, și anume 28 februarie 2007. În opinia Curții, protocolul executat în speță este manifestarea voinței explicite a reclamanților de a pune capăt procedurilor în litigiu. Acceptarea lor cu privire la suma și modalitățile de plată a creanței lor a avut ca efect practic satisfacerea într-o mare măsură a revendicărilor formulate de aceștia sub aspectul articolului 1 din Protocolul 1 (a se vedea Guerrera și Fusco c. Italia 40601/98, 3 aprilie 2003, Folcheri c. Italia (dec.), n 61839/00, 3 iunie 2004, Ortiz Ortiz Ortiz și alții c. Spania (dec.), n 50146/99, 15 martie 2001, Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, CEDH 2002 Y 9016/03, 13 martie 2007).În lumina celor de mai sus, Curtea este de părere că plata în speță a sumei convenite între reclamanți și administrația în urma protocolului semnat la 26 octombrie 2006 nu a rupt echilibrul corect între protejarea interesului general și cea a drepturilor reclamanților și nu a depășit încălcarea convenției. Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din convenție și să se respingă cererea. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduleer
de la requête n
o
9588/03
présentée par Mustafa TOKATLI et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 28 juin 2007 en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président,
M
mes
E. Fura-Sandström,
M.
David Thór Björgvinsson,
M
me
juges,
et de M. S.
Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 février 2003,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Mustafa Tokatlı, Harun Tokatlı, Aydın Tokatlı, Mehmet Tokatlı et Mehmet Ezgi, et M
mes
Feriha Tokatlı (Uzan) et Fatma Gürleșen, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1941, 1957, 1963, 1965, 1951, 1954 et 1923 et résidant à Ankara. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 18 mars 1998, la mairie de Keçiören («
l’administration
») procéda à l’expropriation du terrain dont les requérants étaient copropriétaires.
Une commission d’experts fixa la valeur du terrain à 414
560
000 livres turques (TRL) et cette indemnité d’expropriation fut versée aux requérants à la date du transfert de propriété.
En désaccord sur le montant payé par l’administration, les requérants, ainsi que d’autres expropriés, introduisirent auprès du tribunal de grande instance d’Ankara («
le tribunal
») une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation.
Le 1
er
mars 2000, après avoir ordonné deux expertises, le tribunal donna partiellement gain de cause aux requérants et condamna l’administration à leur verser, ainsi qu’aux autres expropriés, conjointement, chacun pour leur part, des indemnités complémentaires d’expropriation assorties d’intérêts moratoires à compter de l’introduction de la requête.
Par un arrêt du 4 juillet 2000, sur pourvoi des parties, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance et renvoya l’affaire devant le tribunal.
Par un jugement du 14 novembre 2000, après avoir réexaminé l’affaire sur le fond, le tribunal confirma les montants des indemnités précédemment fixés pour les requérants en première instance mais il modifia les motifs du jugement concernant les autres expropriés.
L’administration forma un pourvoi en cassation contre le jugement précité.
Par un arrêt du 8 mai 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi et confirma le jugement de première instance.
Par un arrêt du 21 septembre 2001, la Cour de cassation rejeta la demande en rectification d’arrêt.
Entre le 12 mai 2000 et le 28 juillet 2006, l’administration paya aux requérants une partie de l’indemnité en question en seize fois. Ainsi, au 28
juillet 2006, un montant total de 3
871
352
000 TRL, soit 3
871,
35
nouvelles livres turques (YTL) (2 165 euros), fut versé aux requérants.
Selon le rapport du bureau de l’exécution datant du 25 avril 2006, l’administration resta redevable aux requérants d’une indemnité complémentaire d’expropriation d’un montant total de 11
846,92
625 euros).
Le 26 octobre 2006, les parties signèrent un protocole selon lequel l’administration s’engagea à payer aux requérants le montant ayant fait l’objet de la procédure d’exécution forcée, à la condition que les requérants renoncent de leur côté à 12,5 % de leur créance et à toute autre prétention. La partie pertinente du protocole peut se traduire comme suit
:
« (...) La mairie de Keçiören s’engage à verser aux requérants le montant dû assorti des intérêts moratoires avant la fin du mois de février de l’année 2007, à la condition que les requérants renoncent à 12,5 % de leur créance
».
Le 28 février 2007, l’administration versa aux requérants le montant convenu dans le protocole, à savoir 9
329 euros), lequel fut accepté par les requérants.
GRIEF
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison de l’absence de paiement intégral par l’Etat de l’indemnité complémentaire d’expropriation allouée par une décision de justice devenue définitive.
Les requérants estiment que la situation litigieuse porte atteinte à leur droit au respect de leurs biens, garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement soulève tout d’abord une exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes en vertu de l’article 35 §
1 de la Convention. Il soutient notamment que les requérants avaient la possibilité d’obtenir réparation de leur préjudice en droit interne sur le fondement de l’article 105 du code des obligations. De même, ils auraient pu saisir les juridictions pénales d’une action en responsabilité pour omission ou négligence de l’administration en vertu de l’article 256 du code pénal.
La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire d’examiner l’exception soulevée par le Gouvernement étant donné que la requête est manifestement mal fondée pour les raisons exposées ci-dessus.
De même, dans des observations complémentaires, le Gouvernement a attiré l’attention de la Cour sur le fait que les requérants sont parvenus à un accord amiable avec l’administration et ont signé un protocole à cet effet. Le montant indiqué dans ledit protocole correspondait à la somme exigée par les requérants devant le bureau de l’exécution et ne faisait plus l’objet de discussions entre les parties. Partant, le Gouvernement invite la Cour à prendre en considération l’accord ainsi conclu entre les parties et à déclarer la requête irrecevable.
Les requérants s’opposent à cette thèse. Ils affirment notamment qu’ils ont été contraints de signer ce protocole étant donné l’aggravation de leur situation économique et ont concédé au final 12,5 % de leur créance à l’administration. Dès lors, le montant versé n’englobe pas la totalité de la créance due et ils réclament le versement de cette part.
La Cour observe que les requérants, expropriés de leur terrain, se sont vus accorder une indemnité qui leur a été versée à la date de l’expropriation. Puis, à leur demande, le tribunal de grande instance leur accorda une indemnité complémentaire assortie d’intérêts légaux à compter de la date de l’expropriation.
Il est vrai que la Cour a déjà considéré que le retard pris dans le paiement d’une telle indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante qui a ainsi fait subir aux propriétaires un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de leurs biens (voir
Akkuș
c. Turquie
, arrêt du 9 juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997
‑
IV, §§ 30-31). Cependant, la Cour note que la présente affaire est différente de l’affaire
Akkuș
et d’autres affaires similaires pour les raisons suivantes.
La Cour relève que les requérants ont signé un protocole avec l’administration le 26 octobre 2006 dans lequel ils ont accepté en bonne et due forme de soustraire 12,5 % de leur créance due afin d’obtenir rapidement le restant de leur créance et que le montant convenu n’a pas fait l’objet de discussions entre les parties. Il ressort par ailleurs du dossier que l’administration a effectivement versé la somme convenue à la date indiquée dans ledit protocole, à savoir le 28 février 2007.
Aux yeux de la Cour, le protocole exécuté en l’espèce est la manifestation de la volonté explicite des requérants de mettre fin aux procédures litigieuses. Leur acceptation quant au montant et aux modalités de paiement de leur créance a eu pour effet pratique de satisfaire dans une grande mesure les revendications formulées par ceux-ci sous l’angle de l’article 1 du Protocole
n
o
1 (voir
Guerrera et Fusco c.
Italie
,
n
o
40601/98, 3
avril 2003,
Folcheri c. Italie
(déc.), n
o
61839/00, 3
juin 2004,
Ortiz Ortiz et autres c. Espagne
(déc.), n
o
50146/99, 15 mars 2001,
Calvelli et Ciglio c.
Italie
[GC], n
o
‑
I,
Yıldırım et Durman c. Turquie
(déc.), n
o
49507/99, 3 mai 2005,
Hüseyin Sarı c.
Turquie
(déc.), n
o
14798/03, 29
septembre 2005 et
Kırten et Üveyik c. Turquie
(déc.), n
o
9016/03, 13 mars 2007).
A la lumière de ce qui précède, la Cour est d’avis que le versement en l’espèce de la somme convenue entre les requérants et l’administration à la suite du protocole signé le 26 octobre 2006 n’a pas rompu le juste équilibre entre la sauvegarde de l’intérêt général et celle des droits des requérants et n’emporte pas violation de la Convention. Dès lors, la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, au sens de l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rejeter la requête.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président