OZTURK ET AUTRES c. TURQUIE

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38448/04 prezentate de Zehra Sevgi ÖZTÜRK și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 decembrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, domnii A.B.

Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, domnii mei A. Mularoni, D. Jočienė, judecători, și domnii Elens-Passos; graffiter adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 septembrie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: În fapt, reclamanții, domnul Zehra Sevgi Öztürk, domnul Mükerrem Savran și domnul Schevkiye Serap Alper sunt resortisanți turci, născuți în 1955, 1922 și 1957 și care își au reședința în Burdur.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Alper, avocat din Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La data de 12 octombrie 1999, Ministerul Culturii (inclusiv Ministerul Culturii) și-a retras proprietatea asupra unui teren din care făceau parte reclamanții. La 8 noiembrie 1999, o comisie de experți a stabilit valoarea terenului la 30 054 170 981 de lire turce (TRL) (58 667 de euro (EUR) și această parte de proprietate a fost plătită reclamanților la data transferului de proprietate.

La 26 ianuarie 2000, în dezacord cu privire la suma plătită de către administrație, reclamanții [și alți reclamanți] au introdus la tribunalul pendinte din Burdur ( La 21 decembrie 2000, după ce a dispus trei expertize, instanța a acordat parțial despăgubiri reclamanților și a condamnat administrația să le plătească [și anume celorlalți reclamanți] în comun, fiecare pentru partea sa, o despăgubire suplimentară de o valoare totală de 40 476 888 159 TRL (66 980 EUR), însoțită de dobânzi restante începând cu 30 decembrie 1999. Curtea de Casație a pronunțat această hotărâre. La 25 octombrie 2001, tribunalul, hotărând la trimitere, a condamnat administrația să plătească în temeiul la data la care a fost numit în avans suma de 38 161 293 210 TRL (26 368 EUR), însoțită de dobânzi restante începând cu 30 decembrie 1999. La 14 februarie 2002, Curtea de Casație a infirmat din nou hotărârea.

La 17 noiembrie 2003, instanța, hotărând din nou la rejudecare și conformându-se hotărârii Curții de Casație, a stabilit la data la care dreptul suplimentar la expropriere a fost stabilit la 37 665 918 553 TRL (21 934 EUR), însoțită de dobânzi la rata legală începând cu data de 30 În decembrie 1999.Partea reclamanților în această indemnizație era de 18 832 956 275 TRL (11 046 EUR) printr-o hotărâre din 1 aprilie 2004, Curtea de Casație a respins recursul și a confirmat astfel hotărârea de primă instanță. La 10 septembrie 2004, administrația a îndreptat reclamanților suma de 62 778 650 000 TRL (35 298 EUR). La 20 octombrie 2004, suma de 2 593 521 000 TRL (1 427 EUR) a fost, de asemenea, plătită reclamanților.

Potrivit unui raport al biroului de executare și recuperare a creanțelor ( 232 de noi cărți turcești (TRY) (2 865 EUR) și dosarul a fost astfel închis. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Akkuș c. Turcia (9 iulie 1997, Rec., p. 1305-1306, § 13-16), Aka c. Turcia (23 septembrie 1998, Rec. 1998-VI, p. 2674-2676, § 17-25), Gaganuș și alții c. Turcia, nr. 39335/95, § 18, 5 iunie 2001) și Önery 1, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de a respecta proprietatea lor din cauza lipsei de plată în întregime de către administrarea de către a-l detașa suplimentar de expropriere. În plus, aceștia se plâng de o pierdere de valoare a acesteia din cauza întârzierii în plată și a efectului inflației în Turcia la momentul faptelor.

Instanța consideră că o încălcare a dreptului lor de a-și respecta proprietatea este cauzată de plata parțială de către administrația creanțelor lor și susține că aceasta a suferit o pierdere de valoare din cauza întârzierii administrative în efectuarea plăților și a ratei foarte ridicate a inflației în Turcia la momentul respectiv. În acest sens, aceștia invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de cuvinte Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

ÎN LASĂ analiza tuturor elementelor dosarului, Curtea constată că administrația a plătit integral creanța reclamanților și că biroul de executare a închis dosarul. Rămâne de stabilit dacă întârzierea suferită de administrație a avut drept consecință producerea unui prejudiciu financiar reclamanților, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. În această privință, trebuie să se ia în considerare diferența dintre suma plătită efectiv reclamanților și cea pe care ar fi primit-o dacă creanța lor ar fi fost ajustată ținând seama de eroziunea monetară în perioada de întârziere ( Akkuș, citată anterior). În această privință, Curtea amintește că metoda sa de calcul ține seama de efectele inflației în Turcia, care sunt indicate pe listele de indici ai prețurilor cu amănuntul, publicate de către instituția de statistică a Turciei.

Având în vedere acest mod de calcul, Curtea nu descoperă nicio pierdere reală a reclamanților. Valoarea despăgubirilor suplimentare pe care le-au primit corespunde unei compensații integrale în raport cu metoda de calcul adoptată de Curte. Prin urmare, acestea nu au suferit niciun prejudiciu sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 3 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Elens-Passos . Tulkens Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 38448/04 présentée par Zehra Sevgi ÖZTÜRK et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 décembre 2007 en une chambre composée de : M me F. Tulkens, présidente, MM. A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, M mes A. Mularoni, D. Jočienė, juges, et de M me F. Elens-Passos, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 17 septembre 2004, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M me Zehra Sevgi Öztürk, M. Mükerrem Savran et M me Șevkiye Serap Alper sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1955, 1922 et 1957 et résidant à Burdur.

Ils sont représentés devant la Cour par M e M.E. Alper, avocat à Ankara. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 12 octobre 1999, le ministère de la culture (« l’administration ») procéda à l’expropriation d’un terrain dont une partie appartenait aux requérants. Le 8 novembre 1999, une commission d’experts fixa la valeur du terrain à 30 054 170 981 livres turques (TRL) (58 667 euros (EUR)) et cette indemnité d’expropriation fut versée aux requérants à la date du transfert de propriété. Le 26 janvier 2000, en désaccord sur le montant payé par l’administration, les requérants [ainsi que d’autres plaignants] introduisirent auprès du tribunal de grande instance de Burdur (« le tribunal ») une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation.

Le 21 décembre 2000, après avoir ordonné trois expertises, le tribunal donna partiellement gain de cause aux requérants et condamna l’administration à leur verser [ainsi qu’aux autres plaignants] conjointement, chacun pour leur part, une indemnité complémentaire d’un montant total de 40 476 888 159 TRL (66 980 EUR), assortie d’intérêts moratoires à compter du 30 décembre 1999. La Cour de cassation cassa ce jugement. Le 25 octobre 2001, le tribunal, statuant sur renvoi, condamna l’administration à payer au titre de l’indemnité d’expropriation la somme de 38 161 293 210 TRL (26 368 EUR), assortie d’intérêts moratoires à compter du 30 décembre 1999. Le 14 février 2002, la Cour de cassation infirma à nouveau le jugement.

Le 17 novembre 2003, le tribunal, statuant de nouveau sur renvoi et en se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation, fixa l’indemnité complémentaire d’expropriation à 37 665 918 553 TRL (21 934 EUR), assortie d’intérêts moratoires au taux légal à compter du 30 décembre 1999. La part des requérants dans cette indemnité était de 18 832 956 275 TRL (11 046 EUR) Par un arrêt du 1 er avril 2004, la Cour de cassation rejeta le pourvoi et confirma ainsi le jugement de première instance. Le 10 septembre 2004, l’administration versa aux requérants la somme de 62 778 650 000 TRL (35 298 EUR). Le 20 octobre 2004, la somme de 2 593 521 000 TRL (1 427 EUR) fut également versée aux requérants. Selon un rapport du bureau de l’exécution et de recouvrement des créances (« le bureau de l’exécution ») datant du 18 novembre 2004, l’administration était encore redevable à chacun des requérants d’une somme de 633 940 000 TRL (338 EUR).

Le 20 octobre 2006, l’administration effectua un dernier versement d’un montant de 5 232 nouvelles livres turques (TRY) (2 865 EUR) et le dossier fut ainsi clôturé. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts Akkuș c. Turquie (9 juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, pp. 1305-1306, §§ 13-16), Aka c. Turquie (23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2674-2676, §§ 17-25), Gaganuș et autres c. Turquie , n o 39335/98, § 18, 5 juin 2001), et Öneryıldız c. Turquie (30 novembre 2004, [GC], n o 48939/99, § 51, CEDH 2004 ‑ XII). GRIEFS Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leur bien en raison de l’absence de paiement intégral par l’administration de l’indemnité complémentaire d’expropriation.

Ils se plaignent en outre d’une perte de valeur de celle–ci due au retard dans le paiement et à l’effet de l’inflation en Turquie à l’époque des faits. EN DROIT Les requérants s’estiment victimes d’une violation de leur droit au respect de leur bien en raison du paiement partiel par l’administration de leur créance. Ils soutiennent que celle-ci a subi une perte de valeur en raison du retard mis par l’administration pour effectuer les paiements et du taux très élevé de l’inflation en Turquie à l’époque des faits. Ils invoquent à cet égard l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A l’analyse de l’ensemble des éléments du dossier, la Cour observe que l’administration a payé l’intégralité de la créance des requérants et que le bureau de l’exécution a clôturé le dossier. Reste à déterminer si le retard pris par l’administration a eu pour conséquence de faire subir aux requérants un préjudice financier, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1. Sur ce point, il faut prendre en considération la différence entre le montant effectivement versé aux requérants et celui qu’ils auraient perçu si leur créance avait été ajustée en tenant compte de l’érosion monétaire pendant la période de retard ( Akkuș , précité).

A cet égard, la Cour rappelle que sa méthode de calcul tient compte des effets de l’inflation en Turquie qui sont indiqués sur les listes de l’indice des prix de détail, publiées par l’institution des statistiques de Turquie. Au vu de ce mode de calcul, la Cour ne décèle aucune perte réelle des requérants. Le montant des indemnités complémentaires qu’ils ont perçu correspond à une compensation intégrale par rapport au mode de calcul adopté par la Cour. Par conséquent, les requérants n’ont donc subi aucun préjudice sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1. Il s’ensuit que le grief des requérants est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. F. Elens-Passos F . Tulkens Greffière adjointe Présidente