ATAMER ET AUTRES c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

04.11.2008

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

ATAMER ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2008)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 17400/03 și 39517/05 prezentate de Mustafa ATAMER și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 noiembrie 2008 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișiul Karakaș; judecători, și Sally Dolle, graffière de section, Având în vedere cererile menționate mai sus introduse la aprilie 2003 și, respectiv, la 5 octombrie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA circumstanțelor din speță 1. Cerere nr. 17400/03 Reclamanții, dnii Mustafa Atamer, Ali Atamer, Fevzi Atamer, Ömer Görgișen, Gülșen (Kargal) Görgișen, Fatma (Gümüș) Görgișen, Hediye Görgișen, Güler (Ekincio 368/lu) Görgișen, Azime (Yurtseven) Görgișen și Neriman (Atamer) Görgișen, sunt resortisanți turci născuți în 1929, 1932, 1942, 1936, 1926, 1929, 1950, 1942, 1940, 1940, 1941, 1931 și 1938 și reședința în Ankara. Acestea sunt reprezentate în fața Curții de către domnul K. Bayraktar, avocat în Ankara. În martie 1999, primăria din Keçiören ( aprilie 1999, în dezacord cu administrația cu privire la suma plătită, reclamanții au introdus o acțiune în creștere a dreptului de proprietate în fața tribunalului pendinte din Ankara. La 27 octombrie 1999, după ce a efectuat două expertize, Tribunalul a dat parțial dreptate reclamanților și a condamnat administrația să le plătească o despăgubire suplimentară de 8 624 080 000 de lire turcești (TRL) (aproximativ 17 121 EUR) la acea dată, însoțită de dobânzi la rata legală începând cu 2 mai 1999. La 20 noiembrie 1999, reclamanții au inițiat o procedură de executare forțată împotriva administrației. La 7 februarie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea în primă instanță. Prin intermediul unui certificat din 22 aprilie 2003, Biroul de urmărire penală va nota datoria administrației la 16 784 661 630 TRL (aproximativ 9 636 EUR la acea dată). La 26 octombrie 2006, părțile au semnat un protocol conform căruia administrația sa a dispus să plătească reclamanților suma care a făcut obiectul procedurii de executare forțată, cu condiția ca reclamanții să renunțe de la partea lor la 12,5 % din creanța lor și la orice altă garanție. La data stabilită în protocolul menționat anterior, și anume 28 februarie 2007. 2. Cerere nr 39517/05 Reclamanții, dnii Ali Atamer, Mustafa Atamer și Fevzi Atamer, sunt cetățeni turci născuți în 1932, 1932 și 1947 și rezidenți în Ankara. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul K. Bayraktar, avocat în Ankara. La 11 februarie 2004, reclamanții au adresat primăria Keçiören în fața Tribunalului de Mare Instanță din Ankara cu privire la o cerere de despăgubire pentru expropriere de facto la 6 octombrie 2004, după ce a dispus o expertiză, Tribunalul a dat dreptate reclamanților și a condamnat administrația să le plătească suma de 25 175 000 000 TRL (aproximativ 14 La 6 octombrie 2004, reclamanții au inițiat o procedură de executare forțată împotriva administrației. La 23 noiembrie 2005, aceștia au încheiat cu aceasta un protocol în care au acceptat în mod expres să renunțe la o parte a creanței lor și la orice altă pretenție, cu condiția ca suma de 27 000 de noi cărți turcești (TRY) (aproximativ 16 917 EUR la acea dată) să fie plătită în contul avocatului lor. În aceeași zi, administrația a vărsat suma convenită în protocolul menționat în contul avocatului reclamanților. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Tunç Turcia 540/00, §§ 16-17, 24 mai 2005). GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 17 și 18 din Convenție, reclamanții susțin că absența unei execuții integrale a hotărârilor judecătorești de către administrația sa este o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietăților lor. Recurenții consideră că situațiile conflictuale aduc atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe absența statutului de victimă al reclamanților. În această privință, el atrage atenția Curții asupra faptului că avocatul reclamanților a încheiat acorduri amiabile cu administrația și a semnat protocoale în acest scop. Guvernul invită Curtea să ia în considerare acordurile astfel încheiate între părți și să declare cererile inadmisibile. În observațiile sale privind cererea nr. 17400/03, avocatul reclamanților confirmă că a încheiat un astfel de acord cu administrația și a primit plata în conformitate cu acest acord. În această privință, el renunță la cererea sa de satisfacție echitabilă cu privire la prejudiciul material, dar solicită o rambursare pentru prejudiciul moral suferit de solicitanți ca urmare a încălcării dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Curtea arată că reclamanții au încheiat, prin intermediul avocatului lor, protocoale în care au fost de acord în mod expres să renunțe la o parte a creanței lor pentru a obține rapid restul acesteia. În plus, Comisia observă că sumele convenite nu au făcut obiectul unor discuții între părți. În plus, din dosare reiese că administrația a plătit efectiv sumele convenite. În opinia Curții, protocoalele executate în speță sunt manifestarea voinței explicite a reclamanților de a pune capăt procedurilor în litigiu. La acceptarea, de către solicitanți, a sumei și a modalităților de plată a creanțelor lor a avut ca efect practic satisfacerea într-o mare măsură a revendicărilor formulate de aceștia din unghiul articolului 1 din protocol 1 (a se vedea Guerrera și Fusco c. Italia 40601/98, 3 aprilie 2003 Folcheri c. Italia (dec.), n 61839/00, 3 iunie 2004 Ortiz Ortiz și alții c. Spania (dec.), n 50146/99, 15 martie 2001 Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, CEDH 2002 Y 9016/03, 13 martie 2007 Mustafa Tokatl Electrolux și alții c. Turcia (dec.), n 9588/03, 28 iunie 2007). În lumina celor de mai sus, Curtea este de părere că plata sumelor convenite între reclamanți și administrație în urma protocoalelor semnate la 23 noiembrie 2005 și la 26 octombrie 2006 nu a încălcat echilibrul corect între protejarea interesului general și cea a drepturilor reclamanților și nu a depășit încălcarea convenției. În ceea ce privește obiecțiunile referitoare la articolele 17 și 18 din convenție, Curtea constată că acestea se referă la aceleași fapte ca cele considerate pe teren la art. 1 din Protocolul nr. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile Declară cererile inadmisibile. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte