ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1022/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 08.09.2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost completată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 651.424,48 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, aferentă debitului principal în cuantum de 2.664.198,60 RON, stabilit prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 9/15.01.2020, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, dobândă calculată pentru perioada 16.04.2019-08.10.2021. De asemenea, reclamanta a solicitat și suma de 725.482 RON reprezentând diferență rezultată din actualizarea creanței cu indicele de inflație.

II. Hotărârile instanțelor de fond:

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei civile anterior menționate a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă recurenta-reclamantă greșita soluționare a excepției autorității de lucru judecat, învederând că au fost nesocotite de către instanțele de fond prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, în opinia sa, din cuprinsul sentinței civile nr. 9/15.10.2020 rezultă că instanța s-a considerat învestită și a analizat cererea, sub aspectul dobânzii legale penalizatoare, doar pentru intervalul cuprins între 01.12.2016 - 15.04.2019, dobânda cuantificată în raportul de expertiză. Astfel, instanța nu a cercetat si nici nu a statuat cu privire la dobânda legală penalizatoare ulterioară datei de 15.04.2019, aspect care reiese cu claritate din considerentele sentinței. Or, autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. În acest context, apreciază că în mod greșit cele două instanțe de fond au considerat ca fiind conținut în întinderea autorității de lucru judecat un aspect care nu s-a judecat si care nu se regăsește în considerentele decizorii și dispozitivul sentinței.

Consideră că nu i se poate opune nepromovarea unei căi de atac de reformare, în contextul în care, formal, cererea a fost în totalitate admisă. O altă interpretare, în contextul dat, ar conduce în mod evident la o nesocotire a încrederii legitime în autoritatea publică care înfăptuiește justiția și în principiul securității juridice, consacrat atât în jurisprudența CEDO, cât și în jurisprudența CJUE.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că a fost în mod greșit soluționată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Învederează că actualizarea creanței cu indicele de inflație nu reprezintă un accesoriu al creanței principale și nici nu are natura juridică a daunelor moratorii, la fel cum greșit a fost calificată ca fiind o obligație cu prestații succesive, invocându-se greșita aplicare a prevederilor art. 2526 teza I și ale art. 2503 alin. (1) și (2) din C. civ.

Arată că opinia enunțată este susținută de jurisprudența ÎCCJ, care a statuat că actualizarea cu rata inflației urmărește conservarea valorii reale a obligațiilor bănești la data efectuării plății și are natura unor daune compensatorii.

Așadar, actualizarea debitului cu rata inflației nu este o sancțiune pentru neîndeplinirea unei prestații contractuale, cum este clauza de penalități, și nici nu sancționează întârzierea plății prin lipsa de folosință a sumelor, ca în cazul dobânzii, ci are menirea de a restabili echilibrul contractual. Ca atare, având caracterul de daune compensatorii, menite să acopere diferența dintre valoarea creanței de la momentul exigibilității sale și data plății efective, termenul de prescripție al dreptului la acțiune urmează regimul creanței înseși, iar cuantificarea lui este posibilă doar la data plății creanței.

Obligația de despăgubire cu sumele reprezentând diferența de valoare rezultate din actualizarea cu indicele de inflație reprezintă un tot unitar, fiind însăși creanța stabilită prin titlul opus debitoarei, cuantificată la data plății. Chiar daca valoarea reală a creanței suferă modificări succesive în timp, pozitive sau negative (deflație), această dinamică nu poate fi asimilată unor prestații succesive.

Ca atare, în raport cu întreruperea termenului prescripției privind însăși creanța, precum și față de dispoziția |art. 2528 din C. civ., potrivit cu care prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, apreciind că fapta ilicită prejudiciatoare a încetat la data plății și, implicit, și producerea prejudiciului, consideră că soluția pronunțată este nelegală sub aspectul reținerii împlinirii termenului de prescripție.

În drept, recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

IV. Apărările formulate:

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este nelegală, iar recursul este fondat.

Reține Înalta Curte că, prin acțiunea ce formează obiectul dosarului de față, astfel cum a fost completată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 651.424,48 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, aferentă debitului principal în cuantum de 2.664.198,60 RON, stabilit prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 9/15.01.2020, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, dobândă calculată pentru perioada 16.04.2019-08.10.2021. De asemenea, reclamanta a solicitat și suma de 725.482 RON reprezentând diferență rezultată din actualizarea creanței principale cu indicele de inflație.

Instanțele de fond au considerat că, în privința capătului de cerere privind dobânda legală penalizatoare, operează efectul negativ al autorității de lucru judecat, ținând seama de sentința civilă nr. 9/15.01.2020, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, iar pretențiile constând în actualizarea cu rata inflației sunt parțial prescrise, pentru perioada 01.12.2016-09.01.2020.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a invocat, raportat la soluția pronunțată asupra capătului de cerere privind dobânda legală, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar raportat la soluția pronunțată asupra pretențiilor constând în actualizarea cu rata inflației, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile din recurs sunt întemeiate.

În cauză, normele de procedură încălcate de către instanțele de fond sunt art. 430 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, precum și alin. (2) al aceluiași text legal, care prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Astfel cum reiese din cuprinsul acestor dispoziții legale, există autoritate de lucru judecat atunci când s-a statuat, printr-o hotărâre judecătorească, asupra unei chestiuni (precum fondul litigiului sau o excepție procesuală). De asemenea, existența autorității de lucru judecat se stabilește pe baza dispozitivului și a considerentelor pe care acesta se sprijină, reieșind că dobândesc autoritate de lucru judecat doar acele chestiuni dezlegate de către instanță, care au făcut obiectul judecății propriu-zise și cu privire la care există o soluție în dispozitiv.

În prezenta cauză, instanțele de fond au reținut că, în privința capătului de cerere având ca obiect dobânda legală penalizatoare, calculată pentru perioada 16.04.2019-08.10.2021 și aferentă debitului principal în cuantum de 2.664.198,60 RON, operează efectul negativ al autorității de lucru judecat prin raportare la sentința civilă nr. 9/15.01.2020, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017.

Cercetând cuprinsul acestei sentințe, Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurenta-reclamantă din prezenta cauză a solicitat, pe calea cererii reconvenționale, obligarea societății B. S.R.L. la plata unui debit principal, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente acestuia, calculată de la data de 15.12.2016 și până la achitarea debitului.

Prin dispozitivul sentinței pronunțate, însă, deși s-a dispus admiterea integrală a cererii reconvenționale, a fost obligată intimata-pârâtă din prezenta cauză la plata debitului principal în cuantum de 2.664.198,60 RON și a sumei de 635.922,3 RON, cu titlu de dobândă penalizatoare. Deopotrivă, în considerente s-a reținut că, în soluționarea capătului de cerere privind dobânda legală penalizatoare, s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză, dobânda acordată fiind aferentă perioadei 01.12.2016-15.04.2019.

Mai constată Înalta Curte că în considerentele sentinței civile nr. 9/15.01.2020 nu se regăsește vreo argumentație în sensul că instanța a apreciat întemeiat doar în parte capătul de cerere privind dobânda legală. Deopotrivă, nici dispozitivul nu cuprinde o mențiune în sensul admiterii în parte a cererii reconvenționale.

Înalta Curte mai constată că, împotriva sentinței civile nr. 9/15.01.2020, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, a formulat apel doar S.C. B. S.R.L., nefiind pusă în discuție, în această fază procesuală, și nefiind dezlegată problema dobânzilor legale aferente perioadei ulterioare datei de 15.04.2019, instanța de apel pronunțându-se în limitele învestirii sale. Tot astfel, și calea de atac a recursului a fost exercitată doar de către B., fiind anulată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2426/11.11.2021.

Se mai impune a se evidenția și că, referitor la sentința civilă nr. 9/15.01.2020, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de lămurire, prin care a solicitat să se stabilească dacă au fost acordate dobânzile legale penalizatoare și pentru perioada ulterioară celei avute în vedere prin raportul de expertiză. Această cerere a fost soluționată prin încheierea din 31.05.2022, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, stabilindu-se că dobânda legală penalizatoare acordată este aferentă perioadei 01.12.2016-15.04.2019 și reținându-se că aspectele invocate puteau forma obiectul unei căi de atac, iar nu al cererii de lămurire.

Raportat la cele anterior expuse, Înalta Curte constată că, în cadrul litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, instanța a judecat și s-a pronunțat doar asupra dobânzilor legale aferente perioadei 01.12.2016-15.04.2019, neoferind o soluție sau o dezlegare asupra pretențiilor formulate de către S.C. A. S.R.L. cu acest titlu, pentru perioada ulterioară datei de 15.04.2019. Această concluzie este susținută de modul de formulare a dispozitivului, cererea reconvențională fiind admisă în tot, iar nu în parte, precum și de considerentele sentinței, din cuprinsul cărora reiese că instanța a analizat și s-a pronunțat doar asupra dobânzii legale stabilite prin raportul de expertiză, dobândă aferentă perioadei 01.12.2016-15.04.2019. Au rămas, deci, neanalizate și nesoluționate pretențiile recurentei-reclamante din prezenta cauză, constând în dobânda legală penalizatoare ulterioară datei de 15.04.2019.

Deopotrivă, încheierea pronunțată asupra cererii de lămurire nu este de natură a susține o altă concluzie decât cea anterior expusă, întrucât prin această încheiere doar s-a menționat în dispozitiv, în mod expres, perioada asupra căreia a statuat prima instanță cu privire la dobânzi, perioadă care se regăsea, oricum, în considerentele sentinței lămurite. Așadar, prin încheierea menționată nu s-a extins judecata asupra perioadei ulterioare datei de 15.04.2019 (extindere care, de altfel, nici nu era permisă în atare procedură).

Faptul că S.C. A. S.R.L. avea la dispoziție calea de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. 9/15.01.2020, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017, prin care ar fi putut critica modalitatea în care prima instanță a statuat asupra limitelor învestirii sale, astfel cum s-a reținut și prin încheierea pronunțată asupra cererii de lămurire, nu este de natură a atrage incidența autorității de lucru judecat asupra pretențiilor care nu au format obiectul judecății. Aceasta întrucât ceea ce intră în sfera autorității de lucru judecat este statuarea instanței, soluția pronunțată și dezlegarea oferită, iar nu cererea de chemare în judecată. Altfel spus, chiar dacă în procesul ce s-a derulat în dosarul nr. x/2017, S.C. A. S.R.L. a solicitat dobândă legală până la data achitării debitului principal, suprapunându-se, parțial, obiectul acelei cereri cu obiectul cererii din prezentul dosar, nu intervine autoritatea de lucru judecat, atât timp cât aceste pretenții nu au fost analizate de către instanțele chemate să soluționeze dosarul nr. x/2017, nu au format obiectul judecății și nu s-a pronunțat o soluție cu privire la acestea.

Pe cale de consecință, în mod nelegal au reținut instanțele de fond că, în privința dobânzii legale penalizatoare calculate cu începere de la 16.04.2019 (ziua următoare celei până la care s-au acordat dobânzi legale prin sentința civilă nr. 9/15.01.2020, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2017) și până la 08.10.2021 (când a fost achitat debitul principal - aspect de fapt necontestat de către părți), operează efectul negativ al autorității de lucru judecat. Astfel, cu privire la această chestiune, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile constând în actualizarea cu rata inflației a debitului principal pentru perioada 01.12.2016-09.01.2020, instanța de apel a reținut, în esență, că sunt incidente prevederile art. 2523 și art. 2524 alin. (1) din C. civ. din 2009. De asemenea, a reținut și dispozițiile art. 2503 C. civ., apreciind că aceste pretenții reprezintă prestații succesive.

Referitor la această soluție, recurenta-reclamantă a arătat, prin recursul formulat, că în mod greșit s-a apreciat de către instanța de apel că aceste pretenții sunt unele accesorii, că ar reprezenta daune moratorii ori prestații succesive. Deopotrivă, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 2528 C. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a calificat aceste pretenții ca fiind daune moratorii. Este adevărat că în cuprinsul hotărârii recurate s-a făcut trimitere la Decizia nr. 7/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unor chestiuni de drept, care vizează daunele-interese moratorii, însă din considerentele instanței de apel reiese că cele dezlegate prin respectiva decizie au fost aplicate doar prin analogie, iar nu pe motiv că pretențiile constând în actualizarea cu rata inflației ar constitui daune-interese moratorii.

Deopotrivă, dispozițiile art. 2528 C. civ., invocate de către recurenta-reclamantă, sunt aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale. Or, astfel cum reiese din datele dosarului, nefiind contestat de către părți, raporturile juridice care stau la baza pretențiilor deduse judecății în prezentul dosar izvorăsc din contractul de transport nr. x/21.06.2016. Așadar, acest text legal nu are aplicabilitate în cauză.

Pentru dezlegarea problemei juridice a prescripției extinctive, Înalta Curte găsește necesar a se determina, în prealabil, noțiunea și natura juridică a pretențiilor constând în actualizarea cu rata inflației.

Este necontestat că valoarea unei monede cunoaște fluctuații în timp, putând să crească sau, dimpotrivă, să scadă. Din acest motiv, pentru conservarea valorii reale a unei sume de bani, există posibilitatea indexării acesteia în funcție de diferite criterii, cel mai uzitat fiind indicele de inflație care, la rândul său, se calculează pe baza indicelui prețurilor de consum. În esență, prin actualizarea cu rata inflației se tinde la păstrarea valorii reale a unei sume de bani, a valorii de cumpărare, atunci când valoarea intrinsecă a suferit modificări în cadrul unei economii inflaționiste.

C. civ. din 2009 nu cuprinde o reglementare, la nivel de principiu, a actualizării sumelor de bani cu indicele de inflație, ci doar aplicații particulare (în materia prestației compensatorii în caz de divorț - art. 394 alin. (2), a pensiei de întreținere - art. 531 alin. (2) sau a contractului de rentă viageră - art. 2248 alin. (1). Cu toate acestea, art. 1531 C. civ. reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, vizând atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Diferențele de sume rezultând din actualizarea cu rata inflației reprezintă o componentă a pierderii efectiv suferite, întrucât nu tind să despăgubească pe creditor pentru întârzierea în executarea obligației principale, ci au rolul de a păstra valoarea reală a acesteia și de a conserva echilibrul dintre drepturile și obligațiile părților. O atare calificare juridică a acestei componente de prejudiciu a fost statuată, de altfel, cu caracter obligatoriu, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2/2014, pronunțată în recurs în interesul legii.

În mod evident, calculul sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflației presupune două momente, și anume momentul scadenței și momentul plății efective a creanței principale care constituie baza de calcul. Între aceste două momente, însă, spre deosebire de daunele interese moratorii (cum este cazul dobânzii legale penalizatoare sau al penalităților de întârziere), sumele rezultate din indexare nu curg zi de zi sau la anumite intervale date de timp, ci se calculează în funcție de evoluția elementului de referință. Cu toate că, de regulă, este prezent fenomenul inflaționist, nu este exclus ca, în perioada relevantă, să intervină situații de stabilitate sau chiar de deflație, astfel că, la nivel ipotetic, există posibilitatea ca, la momentul plății efective, valoarea reală a creanței să fie egală cu valoarea nominală, ceea ce echivalează cu lipsa unui prejudiciu pentru creditor din această perspectivă.

Așadar, deși calculul devalorizării cu indicele de inflație presupune raportarea la o anumită perioadă de timp, Înalta Curte reține, contrar celor statuate de către instanțele de fond, că aceste sume nu reprezintă prestații succesive, ci o componentă a pierderii efectiv suferite. Prin urmare, în mod nelegal a reținut instanța de apel incidența în cauză a prevederilor art. 2503 alin. (2) C. civ., ce reglementează prescripția extinctivă în cazul prestațiilor succesive.

În ceea ce privește momentul de debut al termenului de prescripție, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 2523 C. civ., potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Aplicând aceste dispoziții legale în cauza de față, reiese că, în privința sumelor reprezentând actualizări cu rata inflației, prescripția extinctivă a început să curgă la data la care recurenta-reclamantă a cunoscut nașterea dreptului său la aceste sume. Or, acest moment nu poate fi altul decât cel al plății creanței principale, întrucât doar atunci s-a putut cunoaște, în mod real, efectiv și precis dacă a avut loc o devalorizare ca urmare a inflației și care este întinderea acesteia. Astfel cum deja s-a argumentat, există posibilitatea, cel puțin teoretică, a inexistenței unei devalorizări, în ipoteze de stabilitate monetară ori deflație.

Este adevărat că reclamanta, în calitate de creditor, avea dreptul și posibilitatea de a solicita, odată cu creanța principală, și actualizarea acesteia cu rata inflației. O astfel de posibilitate reiese cu evidență din prevederile art. 628 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora de asemenea, executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei, potrivit criteriilor cuprinse în titlul executoriu. În cazul în care titlul executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea creditorului, la actualizare în funcție de rata inflației, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri.

Se impune observația că, atunci când creditorul solicită, pe calea unei singure acțiuni în justiție, atât creanța principală, cât și actualizarea acesteia, în realitate nu se prevalează de o creanță certă, ca existență și întindere, în ceea ce privește eventualele sume rezultate din actualizări, ci solicită includerea în dispozitivul titlului executoriu a unui mecanism de indexare a creanței principale. Prin urmare, o astfel de solicitare are, în esență, caracter preventiv, creditorul tinzând la conservarea valorii reale a creanței sale la momentul executării, prin eliminarea riscurilor unor fluctuații monetare ce ar putea interveni. De asemenea, formulând o singură acțiune, creditorul nu mai este pus în situația de a iniția un demers judiciar ulterior, care să privească doar sumele rezultate din actualizări.

Pe de altă parte, însă, Înalta Curte reține că nicio dispoziție legală nu obligă partea să solicite, prin aceeași cerere de chemare în judecată, atât creanța principală, cât și actualizarea acesteia cu rata inflației, existând dreptul de opțiune al creditorului pentru o acțiune separată, cum este cazul în speța de față. În realitate, această componentă a prejudiciului, constând în diferențe rezultate din actualizarea cu rata inflației, dobândește caracter cert, atât în ceea ce privește existența, cât și întinderea, abia la momentul plății creanței principale, întrucât abia atunci se cunoaște, cu certitudine, care a fost evoluția prețurilor de consum, se poate stabili dacă au existat perioade de inflație, stabilitate sau deflație.

În acest context, ținând seama de dispozițiile art. 2523 C. civ., anterior redate, termenul de prescripție pentru acțiunea având ca obiect sume reprezentând diferențe rezultate din actualizarea cu rata inflației poate să curgă abia de la momentul plății creanței principale cu privire la care se aplică mecanismul de indexare, întrucât doar atunci creditorul poate să cunoască existența și întinderea prejudiciului său. Prescripția reprezintă o sancțiune aplicabilă creditorului nediligent, care rămâne în pasivitate și nu inițiază demersuri pentru realizarea dreptului său în termenul stabilit de lege. Fiind vorba de o sancțiune, prescripția persupune, așadar, o atitudine culpabilă. Or, nu i se poate reproșa unui creditor neinițierea demersurilor judiciare pentru o componentă a prejudiciului care nu are caracter cert.

Dispozițiile art. 2524 alin. (1) C. civ., care reglementează prescripția extinctivă în cazul obligațiilor de a da sau a face, nu justifică teza reținută de instanțele de fond în sensul că termenul de prescripție ar curge, în cazul dat, de la momentul încetării contractului de transport (01.12.2016). La respectivul moment a devenit certă și exigibilă creanța principală, nu și componenta de prejudiciu constând în diferențe rezultate din actualizarea acesteia cu rata inflației. În mod firesc, eventualele fluctuații monetare care prezintă relevanță se pot produce doar ulterior scadenței creanței principale, astfel că nu există suprapunere între acest moment și cel al scadenței sumelor rezultate din aplicarea indicelui de inflație

În cauza de față, raportat la data plății creanței principale, respectiv 08.10.2021, reținută de instanțele de fond, Înalta Curte constată că termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., nu era împlinit la data cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar (08.09.2022). Astfel, soluția pronunțată asupra excepției prescripției este contrară prevederilor legale anterior redate, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ținând seama de toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că în mod nelegal instanțele de fond au socotit că pretențiile reclamantei constând în dobândă legală intră sub incidența autorității de lucru judecat, respectiv că o parte din pretențiile constând în diferențe rezultate din aplicarea indicelui de inflație ar fi prescrise. Ca atare, va face aplicarea art. 497 C. proc. civ., va casa decizia nr. 513/2023 din 14 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel, ținând seama și de dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în etapa procesuală a apelului nesolicitându-se de către părți trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 513/2023 din 14 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează decizia nr. 513/2023 din 14 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2024.