ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2508/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă la data de 08.04.2020 sub nr. x/2020, reclamantul Sectorul 1 al Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu S.C. A. S.A., anularea contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, cu repunerea părților în situația anterioară; în subsidiar, constatarea rezilierii contractului de locațiune din data de 13.03.2020, conform art. 1830 C. civ., art. 1786, art. 1793 coroborat cu art. 1794 alin. (2) teza a doua din C. civ. să constate inexistența dreptului pârâtei la încasarea chiriei aferentă contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, ca efect al lipsei folosinței bunului, respectiv al nerespectării obligațiilor locatorului și al imposibilității folosirii bunului, începând cu data încheierii contractului 13.03.2020. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 C. civ., art. 35, art. 1248, art. 1251 - 1252, art. 1214, 1777, 1786, 1787, 1789, 1556, 1830, 1973, 1794 alin. (2) teza a doua și art. 1818 C. civ. La data de 22.07.2020, pârâta A. S.A. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în subsidiar, ca lipsită de obiect în ceea ce privește rezilierea contractului de închiriere încheiat de părți; respingerea capătului trei al cererii de chemare în judecată referitor la încasarea chiriei de către pârâtă ca fiind rămas fără obiect atât datorită faptului că în prezent contractul a cărui anulare se solicită de către reclamantă este expirat prin ajungerea la termen, cât și datorită faptului că sumele reprezentând alocația de carantină instituționalizată au fost achitate de Poliția Locală Sector 1 București, unitate din subordinea Primăriei Sectorului 1 București, din ordinul celei din urmă. Pe cale reconvențională, a solicitat obligarea reclamantei la suma de 20.000 euro la cursul BNR din ziua plății, reprezentând prejudiciu și daune-interese conform art. 12 din contract, cauzate ca urmare a carantinei instituționalizate desfășurată în hotelul pârâtei, precum și obligarea reclamantei la îndeplinirea obligațiilor asumate conform Contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 prevăzute de părți la art. 9 alin. (1) lit. a), lit. d), lit. g), lit. i), lit. m). A mai solicitat obligarea reclamantei în temeiul dispozițiilor art. 451-453 C. proc. civ. la plata cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă cu ocazia prezentului litigiu. La data de 27.08.2020, reclamanta-pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvențională prin care a invocat excepția netimbrării cererii, și a depus răspuns la întâmpinare. La data de 27.08.2020, reclamanta-pârâtă a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Poliției Locale Sector 1 București, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 20.000 euro în cazul în care va cădea în pretenții în cadrul cererii reconvenționale. La termenul de judecată din data de 29.10.2020 instanța a admis excepția de netimbrare a cererii reconvenționale. La data de 12.11.2020, reclamanta-pârâtă a formulat cerere de renunțare la cererea de chemare în garanție. La data de 05.01.2021, Poliția Locală Sector 1 a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului. La termenul de judecată din data de 29.04.2021 instanța respins ca inadmisibilă cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului Sectorul 1 al Municipiului București, formulată de Poliția Locală Sector 1.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1127/08.07.2021, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins acțiunea principală, ca neîntemeiată; a anulat cererea reconvențională, ca netimbrată; a admis în parte cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată și a obligat reclamantul la plata sumei de 5.840,16 RON reprezentând onorariu avocat achitat cu OP nr. x/09.11.2020, către pârâtă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 103/A/27.01.2023, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a obligat apelantul-reclamant la plata, către intimata-pârâtă, a sumei de 6000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în apel cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 8 C. proc. civ., reclamantul Sectorul 1 al municipiului București, prin primar, învederând următoarele: I. Instanța de apel nu a analizat toate aspectele deduse judecății în calea de atac (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) Susține că prin apelul declarat a arătat că hotărârea instanței de fond este contradictorie sub două aspecte distincte, instanța de apel analizând numai dintre acestea. Anume, a arătat, pe de o parte, că hotărârea conține o motivare contradictorie rezultată din reținerea simultană atât a faptului că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de predare, cât și a faptului că și-ar fi îndeplinit această obligație iar, pe de altă parte, că motivarea contradictorie rezultă din aplicarea contradictorie, diferită, de către instanța de fond, a acestui argument, în cazul unor situații similare. Instanța de apel nu a analizat această a doua critică, privind caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii instanței de fond. Astfel, la pct. 2 subpct. 2.1. (ii) din cererea de apel, recurentul a arătat că, deși reține același argument, respectiv, că cele 110 persoane au fost cazate în unitatea hotelieră anterior încheierii contractului, încă din datele de 11.03.2020 și 12.03.2020, instanța de fond aplică în mod diferit acest argument în cazul celor două contracte, deși situația acestora este similară, ambele fiind încheiate ulterior datelor menționate, anume: deși imobilul era deja ocupat, în ceea ce privește contractul nr. x/13.03.2020 (încheiat între recurent și pârâta A.) instanța de fond a considerat acest aspect face dovada faptului că pârâta și-ar fi îndeplinit obligația de predare a spațiului către recurent, considerând că acest lucru ar fi fost posibil, deși imobilul era deja ocupat la momentul încheierii contractului de închiriere (pagina 15 paragraf 7 din hotărârea instanței de fond); în schimb, în ceea ce privește contractul nr. x/30.03.2020 (încheiat între Poliția Locală Sector 1 și B. SRL), pentru același argument, că imobilul era deja ocupat la data încheierii acestui contract, instanța de fond a apreciat că nu mai putea fi predat către Poliția Locală Sector 1 (pag. 16 paragraf 7 din hotărârea instanței de fond). Contrar celor reținute de instanța de fond, ocuparea imobilului la datele de 11.03.2020 și 12.03.2020 nu poate conduce decât la aceeași concluzie în cazul ambelor contracte, întrucât ambele contracte au fost încheiate după ocuparea imobilului de către cele 110 persoane. De asemenea, recurentul a arătat că există și alte critici pe care instanța de apel a omis să le analizeze, urmând a fi punctate în cadrul analizării celorlalte aspecte de nelegalitate. II. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 6 CEDO, printr-o motivare străină de cauza dedusă judecății (art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.). Recurentul arată, pe de o parte, că instanța de apel preia susținerile instanței de fond și ale intimatei - pârâte, nedovedite cu vreun înscris din care să rezulte predarea imobilului către recurent și folosința de către acesta, hotărârea recurată necuprinzând o analiză completă și nemijlocită a tuturor problemelor învederate, din care părțile să fie convinse că "s-a făcut dreptate" (cum ar fi, de exemplu, ignorarea obiectului și a duratei expres menționate în contractul nr. x/30.03.2020) iar, pe de altă parte, instanța de apel face supoziții care se constituie într-o motivare străină de cauză, dar decisivă în tranșarea acesteia. Instanța de apel reține, raportat la Hotărârea Comitetului Municipiului București pentru Situații de Urgență nr. 3/11.03.2020 (deci nu a recurentului), că la acel moment (11.03.2020) recurentul "își asumase atribuții cu privire la luarea de măsuri de cazare a persoanelor plasate în carantină", deși hotărârea respectivă nu aparținea recurentului, că procesul-verbal de predare primire nu ar fi fost semnat de Sectorul 1 București din propria culpă, când în realitate, persoana juridică Sectorul 1 nu a participat la această predare, context în care nu avea cum să semneze respectivul proces-verbal, că s-ar fi încheiat contractul de închiriere din 13.03.2020 tocmai pentru faptul că imobilul era deja ocupat din data de 11.03.2020, deși nu există niciun înscris din care să rezulte că acesta a fost motivul încheierii contractului de închiriere din 13.03.2020, precum și faptul că Poliția Locală Sector 1 ar fi acționat în baza unei dispoziții/sub controlul recurentului, deși nu a existat nicio astfel de probă în cauză. Instanța de apel nu arată care sunt motivele de fapt pe care se bazează toate aceste concluzii, nesusținute de materialul probator și nici care este silogismul logic pe baza căruia, în lipsa unui probatoriu în acest sens, a putut ajunge la concluziile anterior menționate, încălcând astfel propriile susțineri potrivit cărora motivarea unei hotărâri presupune expunerea logică a considerentelor avute în vedere de instanță, atât în ceea ce privește situația de fapt, cât și în ceea ce privește temeiurile invocate, ceea ce, deși nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele, nu poate presupune ignorarea lor. În speță tocmai această expunere logică lipsește în ceea ce privește concluziile instanței de apel, anterior menționate. Deși avea obligația de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, instanța de apel, în lipsa oricărei dovezi în acest sens, apreciază că recurentul și-ar fi asumat încă din 11.03.2020 obligații în legătură cu luarea de măsuri de cazare a persoanelor plasate în carantină și că în acest context s-ar fi încheiat contractul de închiriere din 13.03.2020, că Poliția Locală Sector 1 ar fi acționat sub coordonarea recurentului și că imobilul a fost predat de pârâtă recurentului, care ar fi refuzat, din culpă proprie, semnarea procesului-verbal de predare-primire. În realitate, niciunul dintre înscrisurile invocate de instanța de apel - nici hotărârea nr. 3/11.03.2020 emisă de Comitetul Municipiului București pentru Situații de Urgență, nici procesul-verbal încheiat de reprezentanții DSP a Municipiului București și nici vreun alt înscris nu cuprind vreo referire la prezența recurentului în data de 11.03.2020, la cazarea în respectivul imobil a persoanelor plasate în carantină, cu atât mai puțin vreo referire la predarea respectivului imobil de către pârâta A. S.A. (în contextul în care aceasta nu era singura proprietară a imobilului respectiv) către recurent (în contextul în care chiar pârâta A. nu a indicat Primăria Sector 1 ca fiind printre autoritățile prezente la fața locului în data de 11.03.2020). III. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 28, art. 193 alin. (1) din noul C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Cu privire la reținerile instanței de apel potrivit cărora Poliția Locală Sector 1 ar fi acționat în numele recurentului, acesta apreciază că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 28 și art. 193 alin. (1) C. civ. Astfel, Poliția Locală Sector 1 și Sectorul 1 sunt entități distincte, cu personalitate juridică proprie, astfel încât au capacitate de folosință și de exercițiu proprii, context în care acțiunile uneia dintre ele nu pot fi plasate pe seama celeilalte, așa cum în mod nelegal a apreciat instanța de fond. În speță, nu s-a probat și nici măcar nu s-a invocat că Poliția Locală Sector 1 ar fi lipsită de personalitate juridica sau că ar fi acționat pe seama recurentului, la ordinul acestuia, context în care hotărârea recurată întemeiată pe o astfel de motivare, ce ignoră efectele personalității juridice ale unui alt subiect de drept, este nelegală. IV. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1266, art. 1272 alin. (1) prima teză, art. 1270 alin. (2) C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) La fel ca și instanța de fond, instanța de apel, ignorând clauzele exprese ale contractului nr. x/30.03.2020, se raportează la denumirea acestuia pentru a reuși să motiveze soluția, evitând să observe obiectul și durata expres determinate ale acestuia. Referitor la susținerea instanței de apel, potrivit căreia nu s-ar putea invoca în speță dispozițiile art. 1266 C. civ. și să ne raportam la comportamentul pârâților întrucât contractul de închiriere a fost încheiat ca urmare a instituirii stării de urgență, se impune a se observa că dispozițiile art. 1266 C. civ. nu prevăd excepții de aplicare. Pe de altă parte, invocarea acestor dispoziții nu s-a făcut cu privire la contractul încheiat de recurent, așa cum reține instanța de apel, care se raportează la încheierea contractului ca urmare a instituirii stării de urgență, ci s-a făcut cu privire la contractul nr. x/30.03.2020. Instanțele anterioare rețin că "acest contract, așa cum rezultă atât din denumire cât și din demersurile întreprinse chiar de reclamantă a urmărit armonizarea clauzelor cu reglementările adoptate în ceea ce privește asigurarea spatiilor de cazare pentru persoanele plasate în carantină și pentru plata cheltuielilor efectuate cu acestea". Pe lângă că hotărârea apare a fi nemotivată față de faptul că instanța de apel nu arată la ce anume demersuri ale recurentului se raportează pentru a ajunge la concluzia mai sus redată, este evident că aceasta ignoră clauzele privind obiectul și durata contractului nr. x/30.03.2020. Astfel, obiectul contractului nr. x/30.03.2020 încheiat cu Poliția Locală Sector 1 îl constituie, potrivit pct. 4.1. prestarea de servicii de cazare în unitatea de cazare B. din str. x, sector 1 București, iar potrivit pct. 6.2 lit. a) unitatea hotelieră B. S.R.L. s-a obligat să asigure spațiul de locuit persoanelor aflate în carantină. În sensul celor de mai sus, este evidentă și încălcarea dispozițiilor art. 1272 alin. (1) prima teza C. civ. potrivit cărora contractul valabil încheiat obligă la ceea ce este expres stipulat. Cum în speță nu s-a contestat și nu s-a constatat o eventuală nevalabilitate a contractului nr. x/30.03.2020, instanței nu îi este permisă ignorarea obiectului acestuia și a obligației stipulate în cuprinsul acestuia privind asigurarea spațiului de locuit de către partea contractantă, B. S.R.L., iar nu de către pârâta A.. Aceste aspecte se coroborează cu faptul ca, in realitate, nu exista niciun act care să ateste că pârâta A. ar fi predat vreodată imobilul respectiv vreunei autorități, cu atât mai puțin recurentului. Raportat la cele de mai sus, pentru lămurirea instanței, recurentul arată că pentru același bun imobil au fost încheiate două contracte pentru o prestație similară: contractul de închiriere nr. x/13.03.2020, încheiat între A. S.A. și recurent, având ca obiect închirierea imobilului situat în Șos. x - 443, sector l; contractul nr. x/30.03.2020, încheiat între B. S.R.L. și Poliția Locală Sector 1, având ca obiect prestarea de servicii de cazare în unitatea hotelieră B. din str. x, sector 1 București care, potrivit pct. 6.2 lit. a), s)-a obligat să asigure spațiul de locuit persoanelor aflate în carantină. Efecte a produs contractul nr. x/30.03.2020, serviciile de cazare prestate în baza acestui contract de către B. S.R.L. fiind achitate de către Poliția Locală Sector 1, așa cum rezulta din facturile depuse de pârâtă și de Poliția Locală Sector 1, care sunt emise de B. S.R.L. în baza contractului x/30.03.2020. În plus, pentru a se da eficiență reținerilor instanței de apel privind încheierea contractului nr. x/30.03.2020 exclusiv pentru armonizarea clauzelor contractului nr. x/13.03.2020 cu reglementările adoptate ulterior în ceea ce privește asigurarea spatiilor de cazare pentru persoanele plasate în carantină și pentru plata cheltuielilor efectuate cu acestea, ar fi fost necesar ca respectivul contract să fie încheiat între părțile inițiale ale contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, respectiv recurentul și A. S.A., context în care atare apreciere este făcută de instanța de apel cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 alin. (2) C. civ., potrivit cărora modificarea contractului nu poate interveni decât prin acordul părților contractante, iar nu prin acordul unor terți, așa cum sunt părțile contractului nr. x/30.03.2020 față de contractul nr. x/13.03.2020. Așa cum se poate observa însă, contractul nr. x/30.03.2020 (în forma depusă de Poliția Locală Sector 1 - anexa 5) este încheiat între alte părți, și anume celălalt proprietar al hotelului, B. S.R.L. (în condițiile în care nu există niciun act din care să rezulte că imobilul ar fi fost predat de A. S.A. vreunei autorități, iar nu de către B. S.R.L. în data de 11.03.2020 pentru cazarea persoanelor carantinate) și Poliția Locală Sector 1, care, așa cum am arătat, a și declarat că ea a fost cea căreia i-a aparținut folosința imobilului începând cu data de 11.03.2020. V. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ. în ce privește ignorarea duratei contractului nr. x/30.03.2020 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Astfel, potrivit art. 5 - pct. 5.1 din contractul nr. x/30.03.2020 încheiat de B. S.R.L. cu Poliția Locală Sector 1, s-a reglementat durata acestui contract astfel: "Prezentul contract are valabilitate de la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență nr. 11/2020, privind stocurile de urgență medicală, precum și unele măsuri aferente restituirii carantinei, a cheltuielilor pentru carantina persoanelor care intră pe teritoriul României din zonele afectate de COVID - 19, pentru întreaga perioadă prevăzută de art. 8 alin. (2) din ordonanța mai sus menționată". O.U.G. nr. 11/2020 a intrat în vigoare la data de 11.02.2020 prin publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 102/11.02.2020. La art. 8 alin. (2) din acest act normativ se prevede că în funcție de evoluția situației epidemiologice, Ministerul Sănătății stabilește și actualizează zonele afectate și perioada de carantinare obligatorie și alte măsuri necesare prin emiterea de instrucțiuni. Acest aspect se coroborează atât cu susținerile Poliției Locale Sector 1, din cererea de intervenție, care a arătat că folosința imobilului la data de 11.03.2020 i-a aparținut, cât și cu cele ale intimatei-pârâte, care, deși a prezentat în detaliu derularea faptelor în data de 11.03.2020, nu a nominalizat Primăria Sector 1 printre instituțiile prezente la fața locului la acea dată (anexe 1 si 2). Astfel, o armonizare cu dispozițiile H.G. nr. 201/2020 nu este de natură a contrazice susținerile recurentului și nu permite ignorarea obiectului contractului nr. x/30.03.2020 care a constat în prestarea de servicii de cazare de către B. S.R.L. în favoarea Politiei Locale Sector 1, în privința duratei arătându-se că valabilitatea acestuia este de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 11/2020, adică anterior plasării primelor persoane în carantină în B. (11.03.2020). VI. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1236 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Instanța de apel reține că eventuala neexecutare a obligației de predare a imobilului de către locator conduce la rezilierea contractului, iar nu la constatarea nulității acestuia, întrucât neatingerea scopului pentru care a fost încheiat contractul nu echivalează cu lipsa cauzei acestuia. În speță nu s-a invocat însă nepredarea, ci faptul că, încă de la negocierea contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, deci anterior încheierii acestuia, intimata-pârâtă nu a putut preda și asigura locatarului liniștită și utila folosință a bunului pe tot timpul locațiunii și cunoștea acest aspect. Așadar, nu s-a invocat simpla neexecutare a unei obligații, ci imposibilitatea de executare a acesteia încă din faza premergătoare semnării contractului și a nașterii obligației de predare, întrucât la negocierea și semnarea contractului nr. x/13.03.2020 imobilul era deja ocupat, aspect cunoscut de intimata-pârâtă, atât în calitate de coproprietar al imobilului B., cât și prin raportare la faptul că reprezentantul pârâtei era, în egală măsură, și reprezentantul coproprietarei B. S.R.L.. În acest sens, raportat la sancțiunea care ar interveni, recurentul solicită a se avea în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 1236 alin. (1) C. civ., cauza trebuie să existe. Lipsa cauzei include și ipoteza în care cauza este falsă, deci când partea s-a aflat într-o eroare esențială asupra existentei cauzei, respectiv când nu a cunoscut o împrejurare esențială pentru încheierea contractului. Or, cum predarea imobilului ține de esență contractului de închiriere, rezultă că recurentul s-a aflat într-o eroare esențială cu privire la cauză, neputându-se reține încheierea contractului de închiriere în condițiile în care s-ar fi cunoscut că imobilul este deja ocupat. În atare condiții, în mod corect s-a invocat și s-a solicitat, în primul petit, constatarea nulității relative a contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, pentru lipsa cauzei.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă S.C. A. S.A. a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., toate susținerile recurentei nefiind decât reiterarea solicitărilor de la fond și din apel. A invocat și excepția de inadmisibilitate, arătând că nu există dovezi din partea recurentei privind regulile de procedură pe care instanța de apel le-ar fi încălcat, nici despre așa-zisele motive contradictorii existente în hotărârea recurată. Instanțele anterioare au expus, în mod logic, toate considerentele avute în vedere și au analizat toate solicitările părților. S-a demonstrat cu certitudine faptul că imobilul a fost predat recurentei înainte de data semnării contractului, neputându-se reține lipsa procesului-verbal drept cauză de nulitate a contractului de închiriere. Toate susținerile recurentei sunt lipsite de fundament juridic, instanța de apel reținând corect faptul că recurenta încearcă să dea o multitudine de valențe juridice unui singur fapt, respectiv nesemnarea procesului-verbal de predare-primire, intimata acționând cu bună-credință pe toată durata carantinei instituționalizate. Mai mult, deși instanța de fond a respins cererea de intervenție a Politiei Locale Sector 1 ca netemeinică, nejustificând un interes legitim, recurenta continua să se folosească de această instituție din subordinea sa pentru a-și atinge scopul, respectiv anularea contractului de închiriere nr. x/13.03.2020, aspect inadmisibil. Nici susținerea cu privire la faptul că recurenta nu are vreo legătură cu ocuparea hotelului de către persoanele carantinate nu poate fi primită, întrucât este de notorietate faptul că la acea dată, primăriile de sector au colaborat cu instituțiile din subordinea lor pentru asigurarea cadrului necesar prevenirii și răspândirii virusului Sars-Cov 2 pe teritoriul României, așa cum s-a reținut în mod corect de către instanțele anterioare. Recurenta încearcă să inducă în eroare instanța cu privire la faptul că obiectul Contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 nu s-a realizat, invocând nulitatea relativă a contractului și prezumția de nulitate relativă conform dispozițiilor art. 1248, art. 1251 și art. 1252 C. civ.. Susținerile acesteia cu privire la incidența nulității relative și a efectelor acesteia asupra contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 reprezintă aspecte care nu sunt noi, fiind reiterate în recurs. Toate argumentele privind dispozițiile art. 1214 C. civ., respectiv dolul, nu au fost probate de către recurentă. Recurenta a forțat intimata să încheie contractul de închiriere ulterior preluării hotelului în data de 11.03.2020, când au fost carantinate primele persoane, așa cum demonstrează procesele-verbale și listele privind evidența persoanelor aflate în carantină instituționalizată la B. și a promovat o serie de litigii împotriva intimatei, prin care încearcă să scape de acest contract, invocând anularea efectelor sale motivat de așa-zisa lipsă a folosinței imobilului, practic invocând propria culpă. Solicită, în principal, anularea recursului ori respingerea, ca inadmisibil, în subsidiar, ca nefondat. Referitor la cheltuielile de judecată, solicită respingerea cenzurării acestora, fiind determinate de conduita recurentei și fiind proporționale cu volumul de muncă prestat. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată în prezentul recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de partea reclamantă, în raport de actele dosarului și normele de drept incidente, Înalta Curte constată următoarele: - printr-o primă critică se pretinde incidența motivului de recurs bazat pe nemotivare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., argumentat prin aceea că hotărârea recurată încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din cod, întrucât nu examinează, în integralitate, motivul de apel prin care a pretins contrarietatea considerentelor sentinței primei instanțe. Se susține că instanța de apel nu a răspuns și argumentului prin care a învederat că faptul cazării în perioada 11-12.03.2020 în imobilul aparținând părții pârâte a unui număr de 110 persoane plasate în carantină de autoritățile statului a primit interpretări contradictorii cât privește (ne)îndeplinirea obligației de predare a imobilului în privința celor două contracte, de închiriere nr. 4/13.03.2020, respectiv, pentru decontarea din bugetul Ministerului Sănătății a cheltuielilor aferente carantinei nr. 33/30.03.2020, intervenit între terțe persoane. Critica este nefondată în considerarea celor ce succed. Lipsa de motivare la care face trimitere art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. semnifică un viciu de formă al hotărârii judecătorești ce presupune inexistența unor motive care să sprijine soluția pronunțată. Prin urmare, când hotărârea cuprinde motivele, părțile nu pot invoca incidența acestui caz de casare argumentat prin aceea că motivele expuse nu relevă examinarea amănunțită a tuturor aspectelor critice invocate în apărare și nu pot fundamenta, întru totul, raționamentul judiciar exhibat de instanța de judecată în justificarea soluției pronunțate. În speță, hotărârea recurată cuprinde motivele pentru care instanța de apel nu a primit argumentele pe care partea reclamantă le-a subsumat criticii prin care a pretins că motivarea sentinței pronunțate de prima instanță este contradictorie, inclusiv argumentul învederat prin recurs. Anume, s-a reținut că motivele expuse în paragraful situat în debutul considerentelor sentinței, în pofida greșelii de redactare strecurate în cuprinsul său, rezultă că redau susținerile părții reclamante referitoare la circumstanțele de fapt pe care aceasta își fundamentează solicitarea de constatare a neîndeplinirii de către partea pârâtă a obligației de predare a imobilului închiriat, nu constatări ale instanței de judecată. S-a arătat că examinarea în integralitate a considerentelor sentinței, nu doar a acelora din paragraful indicat, relevă, în afara oricărui dubiu, statuarea primei instanțe cu privire la momentul cazării persoanelor plasate în carantină, încă din zilele de 11-12.03.2020, adică anterior zilei de 13.03.2020 în care a fost încheiat contractul de închiriere nr. x/2020, respectiv statuarea potrivit căreia acest contract s-a încheiat de părți tocmai în considerarea ocupării, astfel, a imobilului părții pârâte, prin cazarea respectivelor persoane. Instanța a reținut, de asemenea, că părțile nu pot subsuma acestui motiv de apel nemulțumiri privind aprecierea dată probelor de către prima instanță, răspunzând, astfel, concis, argumentului prin care partea reclamantă a susținut că prima instanță a apreciat contradictoriu în privința efectelor pe care faptul cazării persoanelor în imobil anterior datei de 13.03.2020 le-a produs în privința contractelor nr. x/13.03.2020 și nr. y/30.03.2020 și, deopotrivă, corect, întrucât această chestiune viza fondul apelului. Prin urmare, susținerile părții reclamante privind motivarea parțială a hotărârii recurate vor fi respinse, ca nefondate. - printr-o altă critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. se pretinde că motivarea pe fond a hotărârii recurate este "străină de cauza dedusă judecății", întrucât nu relevă analizarea de către instanța de apel a chestiunilor litigioase deduse judecății în apel și nu expune silogismul logic pe baza căruia, în absența unui probatoriu adecvat, a dispus respingerea apelului. Invocând încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se susține că instanța de apel, fără o "analiză completă și nemijlocită a tuturor problemelor învederate" și a clauzelor contractului nr. x/13.03.2020 relative la obiect și durată, s-a rezumat a prelua constatări de fapt stabilite de prima instanță printr-o apreciere eronată dată dovezilor administrate (pe care le detaliază). Urmare a neelucidării împrejurărilor de fapt în care au fost cazate în imobil în zilele de 11-12.03.2020 persoanele expuse infecției cu Covid 19, partea afirmă că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe simple supoziții, încălcând, astfel, obligația de stărui prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului. Nici această critică nu poate fi primită în considerarea celor ce succed. Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede că se poate cere casarea hotărâri instanței de apel când conține numai motive străine de natura cauzei, adică motive care nu au nicio legătură cu pretențiile deduse în concret judecății. Prin urmare incidența motivului de casare nu poate fi susținută prin aceea că instanța de apel a preluat în motivarea hotărârii constatări de fapt statuate de prima instanță, întrucât, atâta timp cât motivele reținute au legătură cu temeiurile de fapt și de drept invocate de părți în susținerea/combaterea pretențiilor deduse judecății, acestea sunt proprii naturii cauzei, indiferent că se regăsesc în cuprinsul hotărârii primei instanțe ori a instanței de apel. De altminteri, contrar afirmațiilor părții, atunci când constată, cercetând cauza, că toate împrejurările de fapt și toate chestiunile de drept ce i-au fost supuse examinării prin apel sunt aceleași ca și acelea discutate în primă instanță și că părțile nu aduc în apel dovezi și argumente noi, instanței de apel îi este permis să se refere la motivele sentinței primei instanțe, adoptându-le, deoarece efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea primei instanței, ci dă doar dreptul apelantului de a repune faptele în discuție. În speță, verificând conținutul hotărârii recurate, se constată că aceasta cuprinde motive ce probează, contrar susținerilor părții, analizarea de către instanța de apel a chestiunilor de fapt și de drept repuse în discuție prin apel, aprecierile date dovezilor administrate, precum și raționamentul judiciar pe care se sprijină soluția pronunțată. În esență, instanța de apel a reținut că refuzul părții reclamante de a semna procesul-verbal de predare-primire a imobilului întocmit în baza contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 nu probează imposibilitatea ori refuzul predării posesiei imobilului de către partea pârâtă, în calitate de locator, deoarece posesia fusese predată, în baza negocierilor purtate, anterior momentului încheierii contractului, anume în zilele de 11-12.03.2020 când în imobil au fost cazate de către autorități persoane de pe raza Sectorului 1 București puse în carantină în contextul declanșării pandemiei de coronavirus. Prin urmare, raportarea de către instanța de apel în considerentele hotărârii la unele dintre dovezile administrate la judecata în prima instanță și, respectiv, formularea de către aceasta de concluzii similare acelora reținute de prima instanță nu sprijină susținerile părții potrivit cărora motivarea hotărârii este străină de natura pricinii. Aceste aspecte nu sprijină nici susținerilor privind încălcarea de către judecătorii apelului a îndatoririi statuate prin art. 22 alin. (2) Cod procedură, de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, cărora partea le subsumează, în mod nepermis procedural, greșeli ce ar fi fost săvârșite în aprecierea probelor, a căror examinare este incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă. În considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, criticile formulate de partea reclamantă sub acest aspect urmează a fi respinse ca nefundamentate. - partea reclamantă susține, totodată, că prin constatarea potrivit căreia Poliția Locală Sector 1 București ar fi acționat în numele său la momentul supravegherii cazării în imobil a persoanelor plasate carantină, instanța de apel a încălcat prevederile art. 28 și art. 193 alin. (1) C. civ., fapt ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă. Se argumentează prin aceea că această instituție are personalitate juridică și este responsabilă pentru activitățile desfășurate, respectiv, că în cauză dovezile administrate nu probează faptul că ar fi supravegheat cazarea persoanelor puse în carantină în imobilul părții pârâte din dispoziția ori cu acordul său. Nici această critică nu poate fi primită. Constatarea de fapt apreciată a fi greșită de partea reclamantă nu este rezultatul aplicării ori interpretării vreunei norme de drept, deci nici a dispozițiilor art. 28 și art. 193 alin. (1) C. civ., ci este rezultatul aprecierii date probelor de către instanțele fondului în vederea stabilirii circumstanțele de fapt în care în imobilul părții pârâte au fost cazate persoane plasate în carantină de către autorități cu atribuții în acest sens, în contextul scenariilor de evoluție a infecției cu Covid-19. S-a reținut că persoanele plasate în carantină au fost cazate în zilele de 11-12.03.2020 în imobilul părții pârâte din dispoziția autorității publice reclamante, Sectorul 1 București, în baza negocierilor purtate de unul dintre viceprimarii săi, în prezența reprezentanților Direcției de Sănătate Publică a Municipiului București și sub supravegherea polițiștilor din cadrul Poliției sectorului 1 București, nu din dispoziția acestora, reținându-se și că această instituție este un compartiment din cadrul aparatului propriu al primarului care funcționează în baza unei hotărâri adoptate de consiliu local, ambele organe deliberative aparținând autorității reclamante. Or, modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra administrării probatoriului și evaluării acestuia în vederea stabilirii situației de fapt a cauzei, în raport de prevederile art. 483 alin. (3) Cod procedură civilă, nu poate fi supusă controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs, fiind o operațiune specifică verificărilor ce se efectuează, exclusiv, de către instanțele fondului, necenzurabilă pe calea recursului. Verificarea lucrărilor dosarului evidențiază și faptul că judecata fondului nu a purtat asupra vreunei probleme de drept relative la capacitatea civilă și efectele personalității juridice reglementate prin art. 28 și art. 193 alin. (1) C. civ. în privința părților din raportul juridic dedus judecății, precum și împrejurarea că această chestiune invocată prin recurs privește o terță persoană care nu este chemată în calitate de parte în procesul pendinte. Or, subsumat motivului de recurs bazat pe nelegalitate părțile au a supune controlului instanței de recurs conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicate, după caz, înlăturate de la aplicare de către instanțele fondului, nu cu norme de drept care nu au făcut obiectul examinării acestora și care nu au fundamentat soluția, întrucât, în acest din urmă caz, instanțelor fondului nu li se poate imputa săvârșirea de greșeli în interpretarea ori aplicarea legii, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă. Așa fiind, cum susținerile părții nu se sprijină pe conținutul hotărârii recurate și nici nu se subsumează motivului de recurs invocat ori altui motiv dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respinse ca fiind nefundamentate. - se pretinde, totodată, că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit și dispozițiile art. 1266, art. 1272 alin. (1), teza I și art. 1270 alin. (2) C. civ., precum și dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ., fapt ce atrage incidența aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Partea susține că la judecata în fond a cauzei a invocat incidența normei de drept prevăzute de art. 1266 C. civ. prin care sunt reglementate regulile de interpretare a contractului în privința contractului nr. x/30.03.2020, încheiat de Poliția Locală a sectorului 3 București și S.C. B. S.R.L. București, nu în privința contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 a cărui nulitate/reziliere se solicită prin cererea de chemare în judecată. Se susține că atâta timp cât valabilitatea contractului nr. x/30.03.2020 nu a fost contestată, instanțele fondului aveau a statua, pe temeiul clauzei prevăzute art. 5 - pct. 5.1, că acesta este contractul care a produs efecte începând cu data de 11.02.2020, data intrării în vigoarea a O.U.G. nr. 11/2020, în privința persoanelor plasate în carantină în imobilul părții pârâte, respectiv, prin interpretarea adecvată a clauzelor de la pct. 4.1 și pct. 6.2. și a obiectului, că obligația privind asigurarea spațiului necesar pentru cazarea acestor persoane a fost asumată de partea indicată în acest contract, S.C. B. S.R.L., nu de către partea pârâtă S.C. A. S.A., fapt ce probează că nu i-a fost predată niciodată folosința imobilului. Se critică ca fiind greșite și constatările potrivit cărora contractul nr. x/2020 a fost încheiat pentru armonizarea clauzelor contractului nr. x/2020 cu reglementările legale adoptate ulterior momentului încheierii sale, întrucât acest fapt presupunea obținerea acordului părților, ceea ce nu s-a probat, susținându-se că, în realitate, au fost încheiate două contracte pentru o prestație similară, astfel că încheierea celui de-al doilea contract probează nelegalitatea celui dintâi. Critica nu poate fi primită, deoarece partea reclamantă îi subsumează aspecte privind aprecierea dată unui mijloc de probă de către instanțele fondului, chestiune incompatibilă cu calea de atac extraordinară a recursului, așa cum s-a arătat în precedent. Contractul nr. x/30.03.2020 nu a constituit obiect al judecății, fiind un înscris invocat de partea reclamantă ca mijloc de probă în dovedirea faptului încheierii de către terțe persoane a unui alt contract în baza căruia s-a plătit chiria datorată de stat pentru cazarea persoanelor plasate în carantină în imobil și prin care, în interpretarea părții reclamante, obligația de predare a imobilului a fost asumată de partea contractantă care a încasat chiria. Aprecierea probelor se realizează, însă. pe temeiul art. 264 Cod procedură civilă, de către judecătorul fondului prin examinarea fiecărei probe în parte și pe toate în ansamblul lor, în mod liber și potrivit convingerii sale, nu prin aplicarea normelor de drept substanțial, cum sunt cele relative la interpretarea, conținutul și efectele contractului prevăzute de C. civ. Rezultă din cuprinsul hotărârii recurate că faptul încheierii, pe temeiul H.G. nr. 201/19.03.2020, a contractului de decontare a cheltuielilor aferente cazării, nr. 33/2020 a fost examinat și apreciat ca nefiind relevant cauzei pendinte în considerarea obiectului și temeiurilor cererii deduse judecății, prin care s-a solicitat, în principal, rezilierea contractului nr. x/2020 pentru neîndeplinirea obligației locatorului de predare a bunului dat în locațiune, pe temeiul art. 1786 lit. a) și 1794 alin. (2) C. civ., nu și constatarea încetării acestui contract în considerarea încheierii contractului nr. x/2020 pentru decontarea cheltuielilor cu cazarea persoanelor puse în carantină. S-a reținut, totodată, că faptul plății/încasării chiriei în modalitatea prevăzută în contractul nr. x/2020 nu a fost contestat, partea pârâtă confirmând și arătând că nu are nicio pretenție sub acest aspect împotriva părții reclamante. Apreciind asupra lipsei de relevanță a acestui fapt probator, este de la sine înțeles că instanțele fondului nu aveau a proceda la stabilirea, pe cale de interpretare, a întinderii obiectului ori conținutului clauzelor contractului nr. x/2020, operațiuni ce realizează, de altfel, în prezența, nu în absența părților contractante, care nu au fost chemate în procesul pendinte. Așa fiind, cum susținerile subsumate de partea reclamantă acestei critici nu se întemeiază pe conținutul hotărârii recurate și pun în discuție, în mod nepermis procedural, netemeinica hotărârii și nu neconformitatea cu regulile de drept aplicate de către instanțele fondului, urmează a fi respinse ca fiind nefundamentate. - printr-o ultimă critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se pretinde că instanțele fondului ar fi încălcat și prevederile art. 1236 C. civ., statuând, greșit, cu privire la existența cauzei contractului de închiriere, deși a probat falsitatea acesteia. Se susține că prin cererea de chemare în judecată nu s-a invocat doar neexecutarea "pur și simplu" a obligației de predare a imobilului asumată contractual, ci și faptul că această obligație era imposibil de executat încă din momentul negocierii/încheierii contractului nr. x/.2020, întrucât, era ocupat de persoanele plasate în carantină și cazate în imobil în zilele de 11-12.03.2020. Partea afirmă că nu a cunoscut această "împrejurare esențială pentru încheierea contractului" și că s-a aflat, astfel, "într-o eroare esențială asupra existenței cauzei", așa că instanțele fondului aveau a constata nulitatea absolută a contractului pentru lipsa/falsitatea cauzei. Nici această critică nu poate fi primită. Pe de o parte, pentru că susținerile subsumate criticii nu se întemeiază pe conținutul hotărârii recurate care constituie obiectul căii de atac și, pe de altă parte, pentru că prin acestea se pune în discuție aprecierea eronată dată probelor de judecătorii fondului și stabilirea greșită a circumstanțelor de fapt în care contractul a fost negociat/încheiat, chestiune care nu poate face obiectul controlului instanței de recurs, așa cum s-a mai arătat. Cauza contractului semnifică, potrivit art. 1235 C. civ., motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Instanțele fondului au reținut că motivul urmărit de partea reclamantă prin încheierea contractului de închiriere nr. x/13.03.2020 este acela indicat în cuprinsul acestuia, anume "asigurarea spațiile necesare cazării persoanelor plasate în izolare și/sau carantină pe raza teritorială a Sectorului 1 București, de către autoritățile statului", obligație ce îi incumba în calitate de autoritatea publică responsabilă cu asigurarea sănătății publice, potrivit art. 2 alin. (7) din Legea nr. 95/2006. Prin recurs, partea reclamantă pretinde lipsa cauzei contractului de închiriere în considerarea asumării de către partea pârâtă a unei obligații imposibil de executat nu doar ulterior, ci și anterior momentului încheierii acestuia, reiterând același argument invocat și în sprijinul cererii în declararea rezilierii contractului, apreciat a fi neîntemeiat de către instanțele fondului. Anume, respingând cererea în declararea rezilierii, instanțele au statuat că faptul cazării în imobil anterior încheierii contractului a persoanelor plasate în carantină de autorități nu fundamentează susținerile părții privind neexecutarea obligației contractuale de predare a imobilului, reținând că acest fapt era cunoscut părților contractante și că a constituit motivul pentru care s-a încheiat contractul. Prin urmare, același argument nu poate fi găsit a fi întemeiat, cum contradictoriu se susține, din perspectiva cererii în nulitate pentru lipsa cauzei, fundamentată prin aceea că predarea imobilului nu era posibilă încă din momentul încheierii contractului de închiriere sau chiar mai înainte, în considerarea aceluiași fapt, al cazării persoanelor mai sus arătate. Rezultă, astfel, că susținerile părții privind falsa reprezentare a împrejurării că imobilul pe care-l închiria pentru a asigura cazarea persoanelor plasate de autorități în izolare și/sau carantină era deja ocupat prin cazarea, în zilele premergătoare încheierii contractului a unor astfel de persoane și că acesta nu-i putea fi predat liber de către partea pârâtă, cu care a negociat cazarea acestora, nu se întemeiază ci, dimpotrivă, ignoră, în mod nepermis procedural, statuările de fapt ale instanțelor fondului, așa că vor fi respinse ca fiind nefundamentate. Având în vedere caracterul nefondat al unora dintre criticile formulate de partea reclamantă, se constată că nu pot fi primite nici susținerile părții pârâte privind nulitatea/inadmisibilitatea recursului, argumentate prin aceea că aspectele critice invocate prin recurs nu sunt probate și nu se subsumează motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă. Așa fiind, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea reclamantă și, apreciind asupra caracterului rezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată în raport de activitatea desfășurată de avocat, va dispune, pe temeiul art. 453 alin. (1) din cod, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din recurs în favoarea părții pârâte în sumă de 3478 RON.