ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 638/2021

Ședința publică din data de 04 februarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București cu nr. x/2016, prin declinare de la Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale și Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, anularea deciziei nr. 18343/17.11.2015 prin care Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informaționala – Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale a respins în parte cererea de rambursare a cheltuielilor aferente proiectului "Îmbunătățirea calității lucrărilor de consultanță financiară" – SMIS 43833; anularea Deciziei emise de MCSI – OIPSI cu nr. 2785/25.03.2016; obligarea pârâtei la plata sumei de 6621,89 RON – reprezentând cheltuieli executate in cadrul proiectului "Îmbunătățirea calității lucrărilor de consultanta financiara" – SMIS 43833, proiect cofinanțat în cadrul Programului Operațional Creșterea Competitivității Economice 2007-2013 (POSCCE 2007-2013), la plata de dobânzi de întârziere pentru rambursarea cheltuielilor aferente proiectului și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4630 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată.

A fost admisă acțiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale și Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene.

Au fost anulate Decizia nr. 18343/17.11.2015 și 2785/25.03.2016 emise de pârâte.

Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 6621,89 RON reprezentând cheltuieli executate în cadrul Proiectului, către reclamantă, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 17.11.2015 și până la data restituirii efective.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs pârâții Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale și Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene.

3.1 Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond, în mod eronat, prin raportare la prevederile Codului Comercial, a considerat că data de 2 mai, zi liberă legală potrivit H.G. nr. 243/2011, nu a putut fi luată în considerare, deși, potrivit Codului Comercial, Statul nu poate avea calitatea de comerciant, iar părțile semnatare ale contractului de finanțare erau strict legate de prevederile contractuale semnate.

A menționat recurentul că, în urma analizării cererii de rambursare, s-a constatat că toate facturile cuprinse în aceasta sunt în afara perioadei de implementare a proiectului, în raport de data încheierii acestuia reieșind că ultima zi pentru implementarea proiectului este 02.11.2014, iar nu 04.11.2014, cum în mod eronat a calculat beneficiarul.

Astfel, beneficiarul nu a respectat condițiile impuse prin art. 4 alin. (6) din contractul de finanțare nr. x/29.04.2014, care prevăd că, pentru a fi eligibile, toate cheltuielile trebuie realizate (facturate de beneficiar și plătite) în perioada de implementare prevăzută la art. 2 din contract.

Contrar celor reținute de instanța de fond în mod eronat, înlăturarea sumei de 7161,89 RON are ca fundament neeligibilitatea acesteia prin prisma dispozițiilor din contractul de finanțare, dar și a celor prevăzute la art. 2 din H.G. nr. 759/2007.

3.2 Ministerul Fondurilor Europene a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare: în principal admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii față de recurent ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză; în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, recurentul a arătat că instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât acțiunea în contencios administrativ poate fi exercitată doar împotriva autorității publice care, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, a produs o vătămare a unui drept sau interes legitim, neavând relevanță în cauză trimiterea generică pe care instanța de fond o face la legislația specifică fondurilor structurale.

În cauză, Ministerul Fondurilor Europene are calitate de Autoritate de Management și nu este emitentul actelor administrative contestate în cauză, iar Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, în calitate de Organism Intermediar, a încheiat în numele și pentru MFE contractul de finanțare, revenindu-i obligațiile instituite la art. 14 din acordul de delegare nr. 504/12.02.2008.

În ceea ce privește fondul recursului, recurentul a arătat că instanța de fond, în interpretarea art. 2 din contractul de finanțare, a apreciat că data implementării proiectului este 04.11.2014, iar nu 02.11.2014, interpretare nelegală, având în vedere că data încheierii contractului de finanțare este 29.04.2014. Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor H.G. nr. 243/2014 la calcularea perioadei de implementare a contractului de finanțare, întrucât ziua de 2 mai 2014 a fost stabilită liberă doar pentru salariații din sectorul public, fără nicio altă condiție impusă față de eventualele termene rezultate din derularea contractelor de finanțare.

Contrar celor reținute de instanța de fond, suma de 7161,89 RON are ca fundament neeligibilitatea acesteia prin prisma dispozițiilor din contractul de finanțare, dar și a celor prevăzute la art. 2 din H.G. nr. 759/2007. În consecință, nici suma de 6621,89 RON cheltuieli de executare nu poate fi datorată către reclamantă, ținând seama că legalitatea notificării nu poate fi apreciată prin raportare la H.G. nr. 243/2014, în baza căreia instanța de fond a calculat perioada de implementare a contractului de finanțare.

În ceea ce privește obligarea pârâților la plata dobânzii legale calculate de la 17.11.2015 și până la data restituirii efective, a solicitat recurentul să se constate că nici aceasta nu este datorată, în baza principiului accesorium sequitur principale. Totodată, intimata-reclamantă nu este îndreptățită la plata dobânzii legale aferente unei sume acordate din fonduri europene, raportat la prevederile art. 42 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, în condițiile în care în cauză nu este dovedită o culpă a pârâților.

A menționat recurentul că argumentul instanței de fond în sensul că nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu în bugetul Uniunii Europene este lipsit de fundament juridic, întrucât nu este necesară o identificare a prejudiciului, ținând seama că producerea însăși a unei abateri de la legalitate, regularitate și conformitate, inclusiv a unei abateri care nu are un impact financiar precis, este de natură să afecteze interesele financiare ale Uniunii și conduce la retragerea sprijinului financiar obținut, fără să fie necesară existența unui prejudiciu concret asupra bugetului Uniunii Europene.

În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON, recurentul a solicitat să se dispună înlăturarea acestei obligații, raportat la principiul accesorium sequitur principale. Totodată, măsura obligării celor doi pârâți este lipsită de fundament legal, de vreme ce instanța de fond nu a indicat care ar fi temeiul răspunderii solidare și nici nu a indicat care este raportul juridic dintre reclamantă și pârât sau între cei doi pârâți, respectiv care este culpa MFE.

Intimat-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 18343/17.11.2015 prin care Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informaționala – Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale a respins în parte cererea de rambursare a cheltuielilor aferente proiectului "Îmbunătățirea calității lucrărilor de consultanță financiară" – SMIS 43833; anularea Deciziei emisă de MCSI – OIPSI cu nr. 2785/25.03.2016; obligarea pârâtei la plata sumei de 6621,89 RON – reprezentând cheltuieli executate in cadrul proiectului "Îmbunătățirea calității lucrărilor de consultanta financiara" – SMIS 43833, proiect cofinanțat în cadrul Programului Operațional Creșterea Competitivității Economice 2007-2013 (POSCCE 2007-2013), la plata de dobânzi de întârziere pentru rambursarea cheltuielilor aferente proiectului menționat anterior și la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția primei instanțe de admitere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurenții au formulat o serie de critici întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale a arătat că instanța de fond, în mod eronat, prin raportare la prevederile Codului Comercial, a considerat că data de 2 mai, zi liberă legală potrivit H.G. nr. 243/2011, nu a putut fi luată în considerare, deși, potrivit Codului Comercial, Statul nu poate avea calitatea de comerciant, iar părțile semnatare ale contractului de finanțare erau strict legate de prevederile contractuale semnate.

A menționat recurentul că, în urma analizării cererii de rambursare, s-a constatat că toate facturile cuprinse în aceasta sunt în afara perioadei de implementare a proiectului, în raport de data încheierii acestuia reieșind că ultima zi pentru implementarea proiectului este 02.11.2014, iar nu 04.11.2014, cum în mod eronat a calculat beneficiarul.

Astfel, beneficiarul nu a respectat condițiile impuse prin art. 4 alin. (6) din contractul de finanțare nr. x/29.04.2014, care prevăd că, pentru a fi eligibile, toate cheltuielile trebuie realizate (facturate de beneficiar și plătite) în perioada de implementare prevăzută la art. 2 din contract.

Cu privire la același aspect, recurentul Ministerul Fondurilor Europene a arătat că instanța de fond, în interpretarea art. 2 din contractul de finanțare, a apreciat că data implementării proiectului este 04.11.2014, iar nu 02.11.2014, interpretare nelegală, având în vedere că data încheierii contractului de finanțare este 29.04.2014. A apreciat că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor H.G. nr. 243/2014 la calcularea perioadei de implementare a contractului de finanțare, întrucât ziua de 2 mai 2014 a fost stabilită liberă doar pentru salariații din sectorul public, fără nicio altă condiție impusă față de eventualele termene rezultate din derularea contractelor de finanțare.

A mai susținut recurentul Ministerul Fondurilor Europene că suma de 7161,89 RON are ca fundament neeligibilitatea acesteia prin prisma dispozițiilor din contractul de finanțare, dar și a celor prevăzute la art. 2 din H.G. nr. 759/2007.

Înalta Curte, analizând sentința instanței de fond prin prisma criticilor expuse de recurenți, constată că aceștia se află în eroare. Astfel, la fila x din sentința de fond, ultimul paragraf, se constată că a fost reluată de către instanța de fond poziția părții reclamante, fiind clar specificat: "reclamanta susținând că Contractul de finanțare nr. x/29.04.2014 a fost semnat si primit în data de 30.04.2014, însă având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) și H.G. nr. 243/2014 pentru stabilirea zilei de 2 mai 2014 ca zi libera, iar data începerii implementării proiectului este de 3 zile de la data semnării si intrării in posesie a contractului de către ambele părți (respectiv 30.04.2014), atunci data începerii derulării proiectului/contractului ar fi 03.05.2014 și cum aceasta zi este o zi nelucrătoare, conform prevederilor Codului Comercial, contractul ar intra in vigoare din prima zi lucrătoare, respectiv 05.05.2014. Prin urmare,toate cheltuielile respinse si declarate neeligibile ca fiind realizate in afara perioadei de implementare, mai puțin cheltuielile cu abonamentul de internet broadband, au fost realizate in 04.11.2014, respectiv in ultima zi din perioada de implementare a proiectului."

Raționamentul propriu-zis al instanței de fond este expus la fila x din sentința de fond, în cuprinsul acestuia nefăcându-se vreo referire la data 2 mai invocată de recurenți și cu privire la care aceștia au formulat critici în cuprinsul cererilor de recurs. În aceste condiții, nu pot fi reținute susținerile în sensul că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor H.G. nr. 243/2014 la calcularea perioadei de implementare a contractului de finanțare, întrucât nu s-a raportat la aceste dispoziții legale, ci doar a prezentat punctul de vedere al autorității pârâte, iar apoi și pe cel al reclamantei, preliminar expunerii propriului raționament.

Astfel, instanța de fond, analizând conținutul contractului de finanțare, a apreciat în mod corect următoarele:

- Conform art. 2 alin. (1) din Contractul de finanțare nr. x/29.04.2014: "Contractul intră în vigoare în termen de trei zile de la data semnării de către ambele părți."

- Data semnării de către ambele părți este 29.04.2014;

- Conform art. 2 alin. (5): "Termenele si duratele stabilite in prezentul Contract curg fără luarea în calcul a zilei când au început, dar cu luarea in calcul a zilei când se sfârșesc."

- Potrivit art. 2 alin. (1) și (5), data intrării în vigoare este de trei zile calculate de la 30.04.2014, rezultând că contractul intra în vigoare în termen de trei zile, deci cel mai târziu la 03.05.2014, la sfârșitul zilei;

- Conform art. 2 alin. (3): "Perioada de implementare a Proiectului este de 6 luni și reprezintă intervalul de timp în care beneficiarul trebuie să finalizeze toate activitățile proiectului. (…)"

- Termenul de șase luni de la data intrării în vigoare, respectiv de la 03.05.2014, începe să se calculeze de la 04.05.2014, inclusiv, sfârșindu-se în mod corespunzător la 04.11.2014.

De altfel, urmărind raționamentul instanței de fond, Înalta Curte constată că, la calculul ambelor termene (cel de trei zile, respectiv cel de șase luni), aceasta a avut în vedere conținutul contractului de finanțare, inclusiv art. 2 alin. (5), care, după cum s-a arătat anterior, prevede faptul că "termenele si duratele stabilite în prezentul Contract curg fără luarea în calcul a zilei când au început, dar cu luarea in calcul a zilei când se sfârșesc."

Prin urmare, nu sunt întemeiate susținerile recurenților privind încălcarea de către reclamantă a prevederilor art. 4 alin. (6) din contractul de finanțare și ale art. 2 din H.G. nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operațiunilor finanțate prin programele operaționale. Având în vedere modalitatea corectă de stabilire a perioadei de implementare a proiectului ca fiind 04.05.2014-04.11.2014, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că facturile emise în 04.11.2014 erau în ultima zi de implementare a proiectului, astfel că în mod greșit autoritatea pârâtă nu le-a luat în considerare și a apreciat cheltuiala neeligibilă. În consecință, în mod corect s-a stabilit că pârâtele datorează suma de 6621,89 RON cheltuieli executate în cadrul proiectului, precum și dobânda legală calculată de la 17.11.2015 și până la data restituirii efective.

În aceste condiții, sunt neîntemeiate susținerile recurentului Ministerul Fondurilor Europene privind faptul că intimata-reclamantă nu ar fi îndreptățită la plata dobânzii legale aferente unei sume acordate din fonduri europene, acesta invocând inexistența culpei pârâților și faptul că suma pretinsă nu ar fi legal datorată către reclamantă, fiind o cheltuială neeligibilă.

A mai susținut recurentul Ministerul Fondurilor Europene că argumentul instanței de fond în sensul că nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu în bugetul Uniunii Europene este lipsit de fundament juridic, arătând acesta că nu este necesară o identificare a prejudiciului, ținând seama că producerea însăși a unei abateri de la legalitate, regularitate și conformitate, inclusiv a unei abateri care nu are un impact financiar precis, este de natură să afecteze interesele financiare ale Uniunii și conduce la retragerea sprijinului financiar obținut, fără să fie necesară existența unui prejudiciu concret asupra bugetului Uniunii Europene.

Înalta Curte reține că, astfel cum chiar partea a arătat, este necesar să se constate producerea unei abateri de la legalitate, regularitate și conformitate. În situația în care această condiție nu este îndeplinită, astfel cum în mod corect a constatat instanța de fond, respectiv nefiind făcută dovada îndeplinirii condițiilor legale și comunitare pentru a se putea declara beneficiul neeligibil, înseamnă că nu a existat o neregulă în derularea contractului și astfel nici nu s-a făcut dovada unui prejudiciu creat fondurilor UE sau contribuției naționale.

În ceea ce privește susținerea Ministerului Fondurilor Europene referitoare la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, respectiv înlăturarea acestei obligații raportat la principiul accesorium sequitur principale, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, instanța de fond aplicând în mod corect prevederile art. 451-453 din C. proc. civ. și obligând în mod corect pârâtele căzute în pretenții, potrivit cu poziția lor în proces, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON, acestea constând în contravaloare taxă judiciară de timbru, achitată de reclamantă potrivit dovezilor depuse la dosarul Tribunalului București.

A mai susținut recurentul Ministerul Fondurilor Europene că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene este nelegală, întrucât acest pârât, în prezent Ministerul Fondurilor Europene, nu este emitentul actelor a căror anulare se solicită în prezenta cauză, acestea fiind emise de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale în calitate de Organism Intermediar pentru promovarea Societății Informaționale.

Susținerile recurentului sunt neîntemeiate, având în vedere că instanța de fond nu a reținut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, în prezent Ministerul Fondurilor Europene, în considerarea calității sale de emitent al actelor administrative, ci în calitatea sa de autoritate de management responsabilă pentru îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor delegate prin actul adițional nr. x la acordul de delegare nr. 504/12.02.2008.

Astfel cum și recurentul arată în cuprinsul cererii de recurs și cum corect a reținut instanța de fond, Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, în calitate de Organism Intermediar a încheiat în numele și pentru Ministerul Fondurilor Europene contractul de finanțare, în calitate de Autoritate de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice".

Potrivit acordului de delegare nr. 504/12.02.2008 și actului adițional nr. x, s-a convenit ca OI să exercite unele atribuții specifice gestionării Axei prioritare III, Autoritatea de Management rămânând în continuare responsabilă pentru îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor delegate, precum și a operațiunilor finanțate prin instrumentele structurale.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt fondate motivele invocate de recurenți, instanța de fond realizând o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale împotriva sentinței civile nr. 4630 din 28 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale împotriva sentinței civile nr. 4630 din 28 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 04 februarie 2021.