ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 558/2021

Ședința publică din data de 03 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților:

- anularea Deciziei nr. 5818/3.05.2017 emisă de pârât;

- obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 18.723,45 RON reprezentând diferența de contravaloare a reparațiilor autovehicului avariat din urma evenimentului rutier din 13.12.2014;

- obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere de 18.648,55 RON de la data avizării daunei și până la data rămânerii definitive a hotărârii de intrare în faliment a asiguratorului B. S.A..

Prin sentința civilă nr. 4914 din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței curții de apel a formulat recurs reclamantul A., solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea contestației astfel cum a fost formulată.

În argumentarea recursului, recurentul a susținut că hotărârea este nelegală, atât sub aspectul aplicării normelor de drept material regăsite în art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, art. 37 alin. (1) lit. b) și art. 38 din același act normative, dar și sub aspectul analizării prejudiciului cuvenit și posibilitatea de a fi acoperită dauna în totalitate.

În mod greșit consideră instanța de fond că suma plătită de 6.576,10 RON, plătită de asigurător, este satisfăcătoare și echivalentă cu prejudiciul suferit de către reclamant, neluând în calcul probatoriul administrat la dosar.

De asemenea, în mod eronat reține că dispozițiile art. 51 alin. (5) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 erau abrogate, întrucât la momentul încheierii poliței și a producerii accidentului rutier în vigoare erau dispozițiile Normei A.S.F. nr. 23/2014.

A arătat recurentul că a procedat întocmai cum prevăd dispozițiile art. 51 alin. (1) și alin. (3), respectiv alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, adresându-se unei unități reparatoare în sensul reglementat de lege pentru a cuantifica prejudiciul suferit.

Devizul întocmit de S.C. C. S.R.L. prevedea că valoarea reparațiilor se ridică la suma de 25.299,55 RON, însă asigurătorul a înțeles să achite doar 6.575,10 RON, în tranșe, ultima fiind achitată imediat după ce a fost chemat în judecată.

Este irelevantă remarca instanței de fond potrivit căreia "ar fi greu de crezut că recurentul-reclamant nu și-a reparat autoturismul până în prezent, astfel încât să poată depună și chitanțele doveditoare", din moment ce a fost depus devizul emis de o unitate service de specialitate care contine costul fiecărei piese avariate, manoperă etc. De altfel, prevederile legale nu impun în sarcina prejudiciatului obligația de a depune și facturile ulterioare reparării autovehiculului pentru o comparare/veriflcare ulterioară acordării despăgubiri.

În egală măsură, aprecierea intimatului-parât, cu privire la cuantumul despăgubirii nu poate fi luată pur și simplu în considerare de către instanta de judecată fără a avea și fundament probatoriu.

Din argumentele intimatului-pârât nu reiese algoritmul de calcul al cuantumului prejudiciului, etalonul real la care s-a raportat, dar nici unitatea specializată care a efectuat acest calcul. Practic, intimatul-pârât face o apreciere de ansamblu, utilizând factori generali și proprii de stabilire a sumei ce i se cuvine, modalitate care contravine prevederilor legale de la art. 51 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014. Fondul de Garantare a Asiguraților nu este o unitate specializată care să poată aprecia costul avariilor unui autoturism în mod profesionist, astfel că motivele de respingere a cuantumului solicitat nu sunt pertinente.

Cât privește expertiza de specialitate administrată în dosarul nr. x/2015, arată recurentul că expertul tehnic numit de către instanța de judecată a atestat faptul că valoarea pagubei se ridică la suma solicitată de contestator, iar cu privire la TVA, este firesc algoritmul expertului si valoarea acestuia, întrucât potrivit art. 1386 alin. (2) C. civ. "la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului". Or, valoarea TVA la data de 13.12.2014 era de 24%. În plus, așa cum este și firesc, fiecărei piese înlocuite i se adaugă la cost și valoarea TVA, așa încât o acordare a despăgubirii fără valoarea TVA ar reprezenta o încălcare a principiului reparării integrale a prejudiciului.

Cu privire la certitudinea prejudiciului, recurentul susține că această caracteristică este îndeplinită prin însuși devizul depus. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Prejudiciul actual, cel care a fost deja produs la data când se pretinde repararea lui, este întotdeauna cert. De asemenea, este cert prejudiciul viitor care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor.

Mai mult, dacă acesta nu era cert, nu s-ar fi putut constata că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii vinovatei de producerea accidentului, D., din care derivă și răspunderea asigurătorului, respectiv a FGA. În plus, instanța de judecată nu poate considera că suma plătită deja de asigurător este suficientă pentru acoperirea prejudiciului odată ce nu sunt elemente care să dovedească faptul că aceea este, de fapt, valoarea reală a despăgubirii.

Referitor la penalitățile de întârziere solicitate de recurentul-reclamant, susține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 37 alin. (1) lit. a) și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât legea nu face diferențiere între penalitățile de întârziere și debitul principal, iar aceste penalități se datorează culpei asigurătorului. Deși penalitățile curg din nerespectarea prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, izvorul lor juridic este tot contractul de asigurare, astfel încât despăgubirea menționată în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este formată atât din debitul principal, cât și din penalități.

Mai arată recurentul că a solicitat penalitățile de întârziere de la data avizării daunei, 17.12.2014, până la rămânerea definitivă a hotărârii privind intrarea în faliment a asigurătorului (28.04.2016), însă, având în vedere prevederile art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 și art. 22 din Legea nr. 503/2004, Fondului îi revine obligația de a plăti întreaga despăgubire.

Raționamentul instanței de fond privind plata penalităților de întârziere este greșit, neexistând vreo prevedere legală care să facă diferența între recuperarea debitului pe calea unei acțiuni în justiție iar a penalităților doar prin înscrierea creanței la masa credală, ele având același element generator, anume contractul de asigurare. De altfel, nici legea aplicabilă Fondului nu face vreo distincție în acest sens.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare solicitând respingerea recuruslui ca nefondat.

III. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul- reclamant a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia nr. 5818/3.05.2017 emisă de Fondul de Grantare a Asiguraților, prin care s-a respins cererea de plată formulată de reclamant atât în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor materiale (18.723,45 RON), cât și penalitățile de întârziere (13.143,86 RON).

Pentru a justifica respingerea cererii, intimatul -pârât a avut în vedere prevederile art. 51 alin. (1), (3) și 4 din Norma ASF nr. 23/2014, susținând că pentru aducerea autoturismului în starea anterioară producerii evenimentului a fost suficientă suma de 6.576,10 RON achitată de către asiguratorul S.C. B. S.A..

Acțiunea reclamantului a fost respinsă, prima instanță apreciind ca fiind temeinic și legal actul administrativ contestat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se reține că acesta a fost invocat de recurentul reclamant prin raportare la prevederile Normei ASF nr. 23/2014.

Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, în acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora " În cazul în care pentru reparațiile vehiculului se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparațiilor cuantumul pagubei se stabilește luând în calcul prețurile practicate de către unitățile de specialitate sau prevăzute în sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto, pentru manopera aferentă reparației/înlocuirii pieselor avariate, precum și pentru părți componente, piese înlocuitoare noi și materiale", trebuie coroborate cu cele de la alin. (9) și alin. (10) ale aceluiași articol în care sunt indicate limite privind acordarea despăgubirilor.

(9) Despăgubirile nu pot depăși: (...);

b) cuantumul pagubei, diferența dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului, și în cazul daunelor parțiale.

(10) Dauna totală se definește ca fiind situația în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.

Înalta Curte împărtășește considerentele primei instanțe și reține că devizul estimativ din ianuarie 2015, pe care s-a bazat, de altfel, și raportul de expertiză întocmit în dosarul x/2015 al Judecătoriei Galați, în care expertul nu a făcut o evaluare proprie a despăgubirilor ci a trimis la devizul depus de reclamant (pct. 5.3 din raportul de expertiză), nu dovedește că despăgubirile acordate și primite de reclamant de la asigurator nu ar fi acoperit prejudiciul suferit de acesta.

În mod pertinent a remarcat prima instanță faptul că, din ianuarie 2015 și până pronunțarea sentinței recurate (13.12.2017), au trecut aproape 3 ani, fiind greu de presupus că reclamanul nu și-a mai reparat autoturismul.

Recurentul- reclamant avea posibilitatea să depună înscrisurile referitoare la repararea autovehiculului, înscrisuri care puteau dovedi dacă suma de 6.576,10 RON, obținută de la asiguratorul B. S.A, era suficientă sau nu pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamant.

Or, devizul estimativ din ianuarie 2015, depus la dosarul de daună, din care rezultă că valoarea reparațiilor se ridică la suma de 25.299,55 RON, nu prezintă relevanță în cauză, în condițiile în care acest cuantum depășește procentul de 75% din valoarea autovehicului (un autovehicul similar ca vechime – mai mare de 11 ani s.n - și marcă cu cel al reclamantului neputând fi vândut cu mai mult de 6600 euro – informații de pe site-urile de specialitate), iar în speță nu s-a reținut o daună totală în cazul autovehicului reclamantului, ceea ce demonstrează că respectiva calculație depusă nu corespunde pagubei reale suferite de către reclamant.

Nu sunt fondate susținerile recurentului referitoare la valoarea pagubei și a TVA, atestate prin expertiza de specialitate administrată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Galați, suspendat în prezent, în condițiile în care, în acel raport de expertiză nu s-a făcut nicio mențiune cu privire la valoarea autovehicului în cauză, iar taxa pe valoare adăugată a fost indicată la valoarea din calculația ințială, fără a se avea în vedere că autovehiculul nefiind încă reparat, reclamantul nu avea cum să plătească pentru reparație suma stabilită cu acest titlu de către expert.

Este adevărat că la momentul efectuării reparațiilor recurentul-reclamant va fi obligat la plata TVA, însă acesta va fi în procentul în vigoare de la acel moment, iar cel puțin până în prezent aceasta a fost în cotă de 20 % în anul 2016 și de 19% începând cu 1.01.2017.

Ca atare, nu poate fi luată în calcul nici valoarea stabilită prin raportul de expertiză și nici cea din calculația depusă de reclamant, ambele calculând TVA în cotă de 24 % atât pentru piese cât și pentru manoperă.

Cu privire la certitudine prejudiciului, recurentul -reclamant a susținut că această caracteristică este îndeplinită prin însuși devizul depus.

Înalta Curte constată că acest înscris nu are aptitudinea de a proba întinderea prejudiciului suferit a cărui dezdăunare este asigurată prin contractul de asigurare facultativă auto, cât timp devizul reprezintă doar o estimare a costurilor de reparație, iar nu o dovadă a prejudiciului cert suferit.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că devizul estimativ din ianuarie 2015, întocmit de o societate cu statut de reprezentanță E., nu este o probă cu privire la întinderea prejudiciului invocat și solicitat prin cererea de plată.

Prin urmare, având în vedere că recurentul-reclamant nu dovește o pagubă efectivă mai mare decât suma ce a constituit despăgubirea plătită, devizul din 2015 reprezentând doar o estimare a costurilor de reparație, iar nu o dovadă a prejudiciului cert suferit, prima instanță a apreciat în mod corect că nu se poate acorda despăgubirea solicitată în plus prin cererea de plată.

Cât privește sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere datorate de asigurător de la data avizării daunei (17.12.2014), până la intrarea în faliment (28.04.2016), Înalta Curte constată că acestea nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului și asigurător): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

În concluzie, penalitățile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale.

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 4914 din 13 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.