ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 554/2021

Ședința publică din data de 03 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special B., a solicitat, în contradictoriu cu Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură - Centrul Județean Botoșani și Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/06.07.2016 și a Deciziei 34960/27.12.2016 de soluționare a contestației.

Prin sentința civilă nr. 194 din 19 decembrie 2017, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură – Centrul Județean Botoșani și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, ca nefondată.

Împotriva sentinței curții de apel a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 prevede că "Beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață pot fi persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea"

Pentru a beneficia de acordarea de plăți trebuie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7 alin. (1,) printre care și cea prevăzută la lit. f), solicitantul având obligația "să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea".

Conform art. 7 alin. (5) "documentele care dovedesc dreptul de folosință se stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale (…)".

În acest sens, dispozițiile art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008, în redactarea și conținutul de la data depunerii cererii de plată (15 mai 2012), prevăd că "documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările ulterioare, privind dreptul de folosință a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participafiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură și alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverința eliberată de primărie conform înscrierilor din registrul agricol sau alte acte doveditoare".

Prima instanță invocă însă și citează în considerente dispozițiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 emis de MADR, astfel cum a fost modificat și completat prin Ordinul nr. 31/2013.

Așadar, instanța de fond aplică unei cereri de plată din 15 mai 2012 o dispoziție normativă adoptată ulterior, în anul 2013, încălcând astfel principiul neretroactivității legii.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 și 7 din O.U.G. nr. 125/2006 prevăd că beneficiarii plăților directe sunt toate persoanele "care exploatează terenul agricol și "dovedesc dreptul de folosință" asupra acestuia și nu numai acele persoane care au calitatea de arendași, iar dreptul de folosință este dovedit exclusiv printr-un contract de arendă.

În cauză, nu se contestă faptul că reclamanta a exploatat terenul agricol pentru care a solicitat plata, teren ce formează obiectul contractelor de schimb de folosință nr. x/15 mai 2012, încheiat cu S.C. C. S.R.L. și nr. x/15.05.2012, încheiat cu S.C. D. S.R.L., dreptul de folosință fiind dovedit cu aceste contracte de schimb.

Prin contractul de schimb se transmite nu numai dreptul de proprietate asupra unui bun ci și orice alt drept real sau de creanță, corporală sau incorporală.

Prin urmare, contractul de schimb poate avea ca obiect și schimbul de drepturi de folosință, părțile contractante transmițându-și reciproc doar folosința unor bunuri.

În speță, contractele de schimb de folosință sunt legale și valabil încheiate.

Natura juridică a acestor contracte nu poate fi schimbată în contracte de subarendare, printr-o interpretare arbitrară a unei autorități administrative, contrar înțelesului clar și vădit neîndoielnic al acestor acte juridice.

Părțile contractelor de schimb de folosință nu au calitatea de arendatori ci de copermutanți și locatari ai bunului exploatat.

De altfel, în speță, schimbul de folosință a avut și acordul proprietarilor.

Or, în temeiul dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006, A. S.R.L. este beneficiar al plăților directe în calitatea ei de locatar al terenurilor agricole exploatate în baza contractelor de schimb de folosință nr. x/15.05.2012 și nr. x/15.05.2012.

Pentru aceste motive nu există nicio neregulă care să justifice în mod obiectiv stabilirea creanțelor bugetare.

Schimbul de folosință a terenurilor este un contract nenumit și este autonom față de contractul de arendare.

Principiul securității juridice impune ca o reglementare să permită celor interesați să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor care le sunt impuse, să aibă posibilitatea să își cunoască în mod neechivoc drepturile și obligațiile și să procedeze în consecință.

Imperativul securității juridice se impune cu o rigoare deosebită in cazul în care o reglementare poate avea implicații financiare.

Dreptul comunitar impune aplicarea principiului securității juridice beneficiarului de bună-credință al sumelor plătite care, intr-o asemenea situație nu poate fi obligat la restituire (CJUE — Hotărârea din 21 iunie 2007, C- 158/06).

În cauză din moment ce odată cu depunerea cererii de plată au fost depuse și contractele de schimb de folosință a terenurilor iar Agenția de Plăți le-a considerat valabile la acel moment și nu a informat-o că ulterior, după patru ani, le va interpreta drept contracte de subarendare; din moment ce nu este previzibilă o asemenea interpretare a dispozițiilor art. 6 și 7 din O.U.G. nr. 125/2006 și a legislației comunitare în materia sistemelor de plăți directe pentru agricultori, în sensul excluderii schimbului de folosință din categoria documentelor care dovedesc dreptul de folosință, buna credință a reclamantei este mai mult decât evidentă.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Prin întâmpinările formulate în cauză, intimatele- pârâte au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, apreciind că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care se pot încadra în vreunul din cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând argumentele invocate în fața primei instanțe.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, arătând că argumenele dezvoltate în recurs se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Excepția nulității recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., și respinsă în ședința publică din 10 febuarie 2021.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate, sentința atacată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

O primă critică invocată de recurentă vizează aplicarea de către instanța de fond a prevederilor art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008, astfel cum a fost modificat și completat prin Ordinul MADR nr. 31/2013, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, în raport de cererea de plată formulată la data de 15.05.2012.

Este real că la data formulării cererii de plată (15.05.2012) nu erau în vigoare prevederile art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008, astfel cum a fost modificat și completat prin Ordinul MADR nr. 31/2013, însă prin modificările și completările aduse art. 4 în anul 2013 nu s-a procedat la excluderea unor documente care fac dovada dreptului de folosință, pentru a se pune problema unei retroactivități a legii, ci s-a realizat doar o circumstanțiere a acestora. În plus, prima instanță a analizat legalitatea actelor administrative deduse judecății prin prisma dispozițiilor art. 7 din în O.U.G. nr. 125/2006, astfel încât, critica recurentei reclamante apare ca lipsită de relevanță, nefiind aptă să conducă la reformarea sentinței.

Cât privește criticile ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în O.U.G. nr. 125/2006 și Ordinul nr. MADR 246/2008, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

În acest sens, reține că, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, "(1) Beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață pot fi persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea."

Totodată, în conformitate cu art. 7 din același act normativ:

"(1) Pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor, administrat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăților la termen și să îndeplinească următoarele condiții generale:

(…)

f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea;

De asemenea, conform art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condițiilor specifice și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și ajutoare naționale tranzitorii în sectorul vegetal și pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate (în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată) prevede:

"(1) Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările și completările ulterioare, sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură și alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverința eliberată de primărie conform înscrierilor din registrul agricol sau alte acte doveditoare".

Din economia prevederilor regulamentare rezultă necesitatea dovedirii, atât a utilizării (în sensul de deținere legală de către fermier) a suprafețelor, cât și exploatarea (folosința efectivă în scop agricol) a acestora.

Înalta Curte împărtășește considerentele instanței de fond în ceea ce privește faptul că recurenta -reclamantă nu a făcut dovada deținerii legale a unei suprafețe de 18,5 ha (9 ha din contractul nr. x/2012 și 9,5 ha din contractul nr. x/2012) din totalul de 114,73 ha menționată în cererea unică de plată.

În speță, recurenta-reclamantă a prezentat contractul de schimb nr. x/15.05.2012, încheiat cu D. S.R.L., având ca obiect suprafața de teren de 9 ha, situată pe raza comunei Mihăileși, jud. Botoșani, suprafață care face și obiectul contractului de arendă nr. x/2009, încheiat între E. și S.C D., coschimbașul din contractul de schimb, iar în ceea ce privește contractul de schimb nr. x/15.05.2012 încheiat cu S.C. C., având ca obiect suprafața de teren de 14 ha, Primăria Comunei Mihăilești a confirmat prin transmiterea extrasului din Registrul agricol că S.C. C. deținea în anul 2012 suprafața totată de 4,50 ha teren în proprietate și 70,28 ha teren agricol în arendă. Cum contractul de schimb are ca obiect suprafața de teren de 14 ha, rezultă că suprafața de 9,5 ha face obiectul unor contracte de arendă.

Or, potrivit art. 1847 din C. civ., așa cum a reținut și prima instanță, subarendarea totală sau parțială este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute.

Nu poate fi primită susținerea recurentei reclamante în sensul că a încheiat contracte de schimb, iar nu de subarendare, cum greșit ar fi considerat prima instanță.

În acest context, Înalta Curte constată că prin respectivele contracte, recurenta- reclamantă și-a procurat doar folosința suprafețelor de teren, pentru o utilizare compactă a parcelelor, așa cum chiar ea a arătat, iar potrivit art. 1777 din C. civ., contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părți, numite locatar, folosința unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț, constituie locațiune.

De asemenea, C. civ. stipulează expres în art. 1778 că locațiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare.

Prin urmare, în mod corect la examinarea cererii de plată nu s-au luat în considerare toate contractele prezentate, actele administrative contestate fiind legale și justificat menținute de instanța de fond.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 194 din data de 19 decembrie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.