ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6347/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2014, la data de 12.09.2014, reclamanta Camera de Comerț și Industrie a României a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice, Institutul Național de Statistică și Ministerul Justiției, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună: anularea deciziei nr. 1064/DPOFP/26.06.2014 emisă de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, prin care s-a respins cererea reclamantei de radiere a ocupației de "arbitru" din C.O.R., cu avizul Ministerului Justitiei, ca act administrativ ilegal și radierea ocupației de "arbitru" din COR. Împotriva soluției pronunțate pe fondul cauzei prin sentința sus-menționată, a declarat recurs reclamanta Camera de Comerț și Industrie a României. Prin decizia nr. 1709/10.05.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, unde a fost înregistrată sub nr. x/2014*.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 4746 din 20 noiembrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2014, s-a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată și s-a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta Camera de Comerț și Industrie a României în contradictoriu cu pârâții Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Institutul Național de Statistică, Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței, a declarat recurs reclamanta Camera de Comerț și Industrie a României, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Un prim motiv de casare se referă la încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. Recurenta afirmă că în cadrul primului ciclu procesual, prin decizia de casare, instanța de control judiciar a dat anumite îndrumări instanței de fond, îndrumări care în raport de dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. erau obligatorii. Or, prin Sentință instanța de fond nu a ținut cont de indicațiile/îndrumările instanței de casare cu privire la următoarea chestiune "în acest sens, deși, în cadrul criticilor privind nelegalitatea actului administrativ contestat, reclamanta aduce argumente de fapt și de drept de natură a demonstra temeinicia pretențiilor sale, prima instanță nu a făcut vizibile rațiunile și argumentele pentru care pretențiile și apărările reclamantei au fost înlăturate sau nu au format convingerea judecătorului fondului, îndeosebi ai privire la aspectul esențial al calificării calității de arbitru ca ocupație în COR" Un al doilea motiv de recurs se referă la încălcarea dispozițiilor art. 502 din C. proc. civ. în sensul că i s-a creat o situație mai dificilă în propria cale de atac. Recurenta susține că motivarea instanței de fond este în totală contradicție cu îndrumările instanței de recurs cuprinse în Decizia de Casare și aduce în discuție aspecte care nu au fost invocate și/sau analizare în primul ciclu procesual, ceea ce conduce la concluzia că au fost încălcate dispozițiile art. 481 și 502 din C. proc. civ., prin crearea pentru Recurentă a unei situații mai rea în rejudecarea după casare decât cea din calea de atac. Tot în legătură cu motivarea instanței de fond, recurenta afirmă că a fost încălcat principiul contradictorialității și a dreptului la apărare, problema de drept reținută de instanța de judecată nefiind pusă în discuția părților. În fine, în cadrul aceluiași motiv de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta afirmă că prin sentința atacată i-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil întrucât a fost respins motivul de nelegalitate referitor al motivarea actului și s-a aflat în imposibilitate de a formula critici în condițiile în care nu a cunoscut motivele care au stat la baza refuzului de radiere a ocupației de arbitru din C.O.R. Se mai arată că motivele reținute de instanța de judecată sunt diferite de cele care au stat la baza justificării refuzului intimatei de a radia ocupația de arbitru din C.O.R. Recurenta arată că prin Sentință, instanța de fond realizează interpretări proprii cu privire la motivele care au stat la baza justificării refuzului Intimatului 1 de a radia ocupația de arbitru din C.O.R. precizând "în cauza de față, contrar celor susținute de reclamantă, refuzul pârâtei de a radia ocupația de arbitru din COR a fost motivată prin preluarea argumentelor transmise de Ministerul Justiției în adresa nr. x/13.06.2014, respective pe faptul că includerea în nomenclator nu generează alte efecte juridice, unicul scop fiind acela de identificare, ierarhizare și codificare a ocupațiilor. Cu alte cuvinte, răspunsul pârâtei s-a întemeiat pe inexistența unui prejudiciu produs Camerei de Comerț și Industrie a României prin includerea ocupației de "arbitru" în Clasificarea Ocupațiilor din România". Oricum, în opinia recurentei, o astfel de argumentație este echivalentă unei lipse a motivării deoarece nu se răspunde criticilor Recurentei privind necesitatea radierii ocupației de arbitru din C.O.R. Se mai afirmă că argumentul instanței de fond este contradictoriu chiar și cu soluția dispusă, deoarece, față de reținerea lipsei oricărei vătămări prin includerea ocupației de arbitru în COR, ar fi trebuit să fie respinsă cererea ca lipsită de interes și nu ca neîntemeiată. În opinia recurentei, din analiza deciziei atacate rezultă că aceasta nu îndeplinește exigența motivării astfel cum aceasta fost conturată atât de jurisprudența, cât și de dispozițiile legale. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legii nr. 335/2007 si ale C. pen. procedură civilă. Potrivit acestor acte normative obiectul muncii unui arbitru constă într-o activitate de soluționare, prin arbitraj, a litigiilor civile și comerciale și nu poate constitui o ocupație sau profesie, în înțelesul clar și explicit dat de "Elemente de metodologie a elaborării și mod de utilizare clasificarea ocupațiilor - parte a sistemului integrat de clasificări și nomenclatoare", elaborate de Institutul Național de Statistică. Potrivit acestor norme ocupația este "activitatea utilă, aducătoare de venit (în bani sau natură), pe care o desfășoară o persoană în mod obișnuit, într-o unitate economico-socială și care constituie pentru aceasta sursa de existență. Ocupația este, deci, proprie persoanelor active, care practică o activitate recunoscută de societate ca utilă pentru sine și semenii săi. Ocupația unei persoane poate fi exprimată prin: funcția sau meseria exercitată de aceasta"; de asemenea, profesia este "specialitatea (calificarea) obținută prin studii, iar ocupația este specialitatea (calificarea) exercitată efectiv la locul de muncă". Or, în opinia recurentei, activitatea de arbitraj este aleatorie și întâmplătoare, neavând un caracter obișnuit, așa cum se cere la ocupație, ca o condiție esențială. Se arată că numai părțile la un contract economic au dreptul să desemneze o persoană de pe lista de arbitri, această desemnare se va face, conform Regulilor de procedură arbitrală, numai dacă și atunci când se ivește un litigiu concret izvorât din acel contract care conține convenția arbitrală, iar venitul arbitrului constă în onorariul cuvenit, care reprezintă o cotă parte din taxele arbitrale achitate de acea parte din contract care a sesizat arbitrajul. Calitatea de arbitru, și nu funcția sau profesia sau ocupația de arbitru, nu poate fi asimilată nici unei profesii liberale (precum cea de avocat, medic, arhitect ș.a.), reglementate expres și clar de statute proprii aprobate, prin legi speciale. Se mai arată că "ocupația de arbitru", inclusă în grupa de bază 2432 sub titulatura "specialist în relații publice", care "planifică, dezvoltă, implementează și evaluează strategiile de informare și comunicare care asigură înțelegerea și imaginea favorabilă cu privire la companii și alte organizații, bunurile și serviciile acestora, rolul lor în cadrul comunității", nu are nicio legătură cu această grupă de ocupații, cât timp arbitrul nu execută niciuna din aceste activități, ci doar se limitează la soluționarea litigiului dintre părți, după care îi încetează activitatea. Arbitrul își desfășoară activitatea numai într-un dosar anumit și nu într-o companie sau organizație sau asociație, cu titlu aleatoriu și în mod întâmplător. Ar rezulta totodată, că activitatea de arbitraj nu se exercită în cadrul economiei naționale, ci constituie o jurisdicție alternative cu caracter privat, care nu are nicio legătură directă cu economia națională.

Apărările formulate în cauză 4.1 Intimatul-pârât Ministerul Muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, ca nefondat, în opinia sa, sentința recurată fiind temeinică și legală. 4.2 Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, de asemenea, respingerea recursului formulat de reclamantă, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 august 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Referitor la situația de fapt, așa cum a reținut și instanța de fond, se constată că introducerea în C.O.R. a ocupației arbitru în cadrul grupei de bază 2432 Specialiști în relații publice s-a făcut prin Ordinul nr. 2176/931/14.10.2013, publicat în MO nr. 692/13.11.2013, la solicitarea Fundației "Camera de Arbitraj și Mediere", cu sediul în Iași și cu acordul de principiu al Ministerului Justiției. Camera de Comerț și Industrie a României a solicitat revocarea în parte a Ordinului nr. 2176/931/14.10.2013 privind modificarea și completarea Clasificării ocupațiilor din România - nivel de ocupație (șase caractere), aprobată prin Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale și al președintelui Institutului Național de Statistică. Direcția Ocupare și Egalitate de Șanse a transmis în 27.02.2014 un răspuns Camerei de Comerț și Industrie a României prin care i-a comunicat că pentru a radia ocupația arbitru din COR trebuie să transmită o cerere însoțită de documentația prevăzută la art. 8 alin. (1) din Ordinul nr. 270/273/2002. De asemenea a comunicat că pentru actualizarea COR, respectiv introducerea, redenumirea sau radierea unei ocupații, este necesară o adresă din partea ministerului de resort care reglementează activitatea în domeniu din care să rezulte acordul acestei instituții. La data de 15.05.2014, reclamanta Camera de Comerț și Industrie a României a solicitat radierea ocupației de arbitru din COR prin cererea nr. x, în baza unui memoriu justificativ. La solicitarea Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Ministerul Justiției a comunicat că oportunitatea radierii ocupației de arbitru din COR, aparține exclusiv emitenților ordinului, nefiind necesar avizul său, întrucât nu există aspecte de legalitate care să fie analizate. Prin adresa nr. x/26.06.2014, Direcția Politici de Ocupare și Formare Profesională din cadrul MMFPSPV a transmis Camerei de Comerț și Industrie a României că, în urma "analizei documentelor depuse de Camera de Comerț și Industrie a României și ținând cont de punctul de vedere transmis de Ministerul Justiției", nu va radia ocupația de arbitru din Clasificarea Ocupațiilor din România. În ceea ce privește critica recurentei referitoare la nerespectarea cu ocazia rejudecării a dezlegărilor date de instanța de casare, Înalta Curte constată că, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 1709/10.05.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță reținând, în esență, că sentința nu este motivată. Nu se poate reține, din considerentele deciziei interpretate coroborat, că instanța de control judiciar ar fi impus primei instanțe să stabilească dacă activitatea de arbitru reprezintă o ocupație în sensul C.O.R., ci doar că prima instanță trebuie să analizeze argumentele reclamantei, inclusiv cel referitor la calificarea activității de arbitru, ceea ce implică o înlăturare motivată a respectivului argument, în situația în care instanța consideră că respectivul argument nu poate conduce la admiterea acțiunii. Or, prin motivarea sentinței prima instanță a înlăturat, implicit, și acest argument arătând că motivele invocate nu pot justifica o radiere a ocupației, ci doar o anulare a actului de includere a activității de arbitru între ocupațiile din C.O.R. Afirmația recurentei potrivit căreia, în acest mod, instanța de fond i-a creat o situație mai grea în propria cale de atac nu este întemeiată întrucât și în primul ciclu procesual soluția a fost tot de respingere a cererii ca neîntemeiată, instanța de fond nemotivând, însă, soluția. În aceste condiții, cu ocazia rejudecării se impunea o soluționare pe fond a acțiunii în întregul său nu o soluționare a unor aspecte punctuale, neexistând aspecte de fond tranșate în primul ciclu procesual care să fi fost confirmate de instanța de control judiciar. În ceea ce privește încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, se constată că problema dacă motivele invocate de reclamantă pot constitui temei pentru radierea a unei ocupații din C.O.R. constituia un aspect de fond intrinsec litigiului nu o chestiune de excepție pe care instanța să fie obligată să o pună în discuția părților. Reclamanta era cea care, în calitate de inițiatoare a demersului de radiere a unei ocupații din C.O.R., avea obligația să justifice această cerere cu motive care, în conformitate cu prevederile legale, erau susceptibile să conducă la un astfel de rezultat. Oricum, invocarea acestui motiv de recurs nu are o finalitate practică întrucât, fiind al doilea ciclu procesual, nu mai este posibilă o nouă casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 permițând o singură casare cu trimitere a cauzei în situația nesoluționării fondului. Singurul remediu posibil ar fi o reanalizare a acestor considerente de către instanța de control judiciar, demers care urmează să fie realizat, oricum, în raport de motivele de casare subsumate articolului 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta critică modalitatea în care a fost soluționată pe fond problema nulității actului atacat ca urmare a nemotivării corespunzătoare. Argumentele invocate se subsumează, mai degrabă, cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În opinia recurentei, instanța de fond ar fi reținut în mod greșit că actul atacat ar fi fost motivat în mod corespunzător. Or, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că problema motivării adresei nr. x/26.06.2014 nu este relevantă în speță întrucât nu ar fi putut conduce la o admitere a acțiunii reclamantei. Reclamanta a dezvoltat acest motiv de recurs invocând aspecte din jurisprudență referitoare la obligația de motivare a unui act administrativ. Or, în speță, așa cum a reținut în mod corect instanța de fond, obiectul litigiului nu îl constituie un act administrativ tipic, ci un refuz de soluționare a unei cereri, asimilat de legiuitor unui act administrativ. Este adevărat că exigențele unei bune guvernări impun ca și un astfel de răspuns, prin care autoritatea publică comunică unui petiționar decizia sa de a nu da curs solicitării formulate, să fie motivat astfel încât rațiunile unei astfel de decizii să fie cunoscute atât persoanei care a formulat cererea cât și instanței de judecată, în caz de litigiu. Însă, spre deosebire de situația în care un act administrativ tipic nu este motivat sau motivarea este necorespunzătoare, când instanțele de judecată au apreciat că se impune anularea actului emis în acest mod, în situația nemotivării unui refuz de soluționare a unei cereri consecința nu poate fi însăși realizarea dreptului la care s-a referit cererea respectivă. Cu alte cuvinte, chiar în situația în care motivarea adresei prin care s-a comunicat refuzul de radiere a ocupației de arbitru din C.O.R. ar fi apreciată de instanță ca necorespunzătoare, soluția nu ar putea fi aceea de obligare a autorității să dea curs solicitării în sensul radierii respectivei ocupații din C.O.R., ci instanța de contencios administrativ ar trebui să reanalizeze temeinicia cererii, putând să respingă acțiunea în baza unei motivări proprii. Acesta este sensul contenciosului de plină jurisdicție reglementat de legea nr. 554/2004, excepțiile fiind reglementate în mod expres de legiuitor în cazul procedurii aprobării tacite. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., acesta este neîntemeiat. Este adevărat că Înalta Curte nu poate reține argumentul invocat de instanța de fond pentru respingerea acțiunii, în sensul că motivele invocate de reclamantă ar putea conduce doar la anularea actului de includere a ocupației de arbitru în C.O.R, nu și la radierea acesteia, întrucât un motiv care ar fi trebuit să împiedice înscrierea unei ocupații în C.O.R. poate fi, oricând, valorificat pe calea unei cereri de radiere. Interpretarea dată de instanța de fond normei legale este una rigidă și nu ține seama de finalitatea reglementării. Chiar dacă legiuitorul nu prevede în mod expres faptul că neîndeplinirea condițiilor pentru înscrierea în C.O.R. a unei ocupații poate justifica radierea acesteia, acest lucru este subînțeles întrucât ar fi lipsit de orice rațiune ca o ocupație care a existat la un moment dat să poată fi radiată atunci când încetează să mai existe, în timp ce o ocupație care nu a existat niciodată ca atare să nu mai poată fi radiată niciodată dacă, din eroare, a fost inclusă, la un moment dat, în C.O.R. Mai departe, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că includerea activității de arbitru între ocupațiile din România s-a făcut în mod legal, neexistând temeiuri pentru radierea acesteia. Recurenta se raportează la definiția ocupației din Elemente de metodologie a elaborării și mod de utilizare clasificarea ocupațiilor - parte a sistemului integrat de clasificări și nomenclatoare", elaborate de Institutul Național de Statistică. Potrivit acestei definiții ocupația este "activitatea utilă, aducătoare de venit (în bani sau natură), pe care o desfășoară o persoană în mod obișnuit, într-o unitate economico-socială și care constituie pentru aceasta sursa de existență. Ocupația este, deci, proprie persoanelor active, care practică o activitate recunoscută de societate ca utilă pentru sine și semenii săi. Ocupația unei persoane poate fi exprimată prin: funcția sau meseria exercitată de aceasta". Or, activitatea de soluționare a unor litigii prin arbitraj corespunde acestei definiții, fiind vorba de o activitate utilă societății și care conduce la obținerea de venituri de către arbitru, aceste venituri putând constitui pentru arbitru o sursă de existență. Noțiunea de unitate economico-socială este extrem de generală și nu se reduce la noțiunea de organizație sau asociație, ci implică existența oricărei forme de organizare economică sau socială. Or, se observă că potrivit C. proc. civ. arbitrajul se realizează de către Tribunalul arbitral, arbitrii odată desemnați dobândind o astfel de semnificație instituțională. De asemenea, există instituții permanente de arbitraj cu un rol esențial în organizarea acestei activități astfel încât nu se poate afirma că arbitrajul s-ar realiza, ca regulă, în afara unei unități economico-sociale. Sintagma în mod obișnuit, la care se raportează recurenta, nu implică o anumită regularitate ci exclude, doar, caracterul accidental, izolat, al unei activități. Or, chiar dacă este posibil ca unele persoane să realizeze activitatea de arbitraj într-un caz singular, izolat, acest lucru nu exclude existența unor persoane care desfășoară această activitate cu regularitatea specifică acesteia. Caracterul aleatoriu al desemnării nu este incompatibil cu noțiunea de ocupație. Dacă ar fi astfel, o serie de profesii liberale ar trebui excluse din C.O.R. întrucât și în cazul lor desemnarea depinde de voința unei terțe persoane. Caracterul privat al acestei jurisdicții nu prezintă nicio relevanță în cauză și în niciun caz nu situează această activitate în afara "economiei naționale". În concluzie, chiar dacă există situații în care arbitrajul se realizează de către o persoană în mod accidental, izolat, acest lucru nu exclude desfășurarea acestei activități ca o ocupație, mai ales atunci când este vorba de arbitrajul instituționalizat, reglementat de Titlul VII din C. proc. civ. Acest lucru justifica includerea ocupației de arbitru în Clasificarea ocupațiilor din România. Cât privește eroarea referitoare la grupa în care a fost inclusă această ocupație, acest aspect ar putea conduce, cel mult, la o modificare a încadrării nu la o radiere a ocupației, așa cum solicită recurenta-reclamantă. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.