ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6317/2021

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 din data de 04.03.2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamații A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: anularea deciziei nr. 18899 din 07.02.2019, comunicata la data de 18.02.2019 și, pe cale de consecință, admiterea cererii de despăgubire astfel cum a fost formulată de B., prin reprezentanții legali, cu obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate; anularea deciziei nr. 18832 din data de 07.02.201, comunicată la data de 20.02.2019 și, pe cale de consecință, admiterea cererii de despăgubire astfel cum a fost formulată de A., prin reprezentanții legali, cu obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate; anularea deciziei nr. 18831 din data de 07.02.2019, comunicată la data de 20.02.2019 și, pe cale de consecință, admiterea cererii de despăgubire astfel cum a fost formulată de C., prin reprezentanții legali, cu obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate astfel: către B., în calitate de mamă a defunctului, suma de 450.000 RON cu titlu de daune morale; către A., în calitate de tată al defunctului, suma de 442.700 RON cu titlu de daune morale și suma de 10.148,68 RON, cu titlu de daune materiale; către C., în calitate de soră a defunctului, suma de 450.000 RON cu titlu de daune morale;

Prin sentința civilă nr. 546 din 7 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și autorității de lucru judecat (cu privire la care constată incidența art. 431 alin. (2) C. proc. civ.), invocate de pârâtă, ca neîntemeiate.

A respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. Și C., în contradictoriu cu pârâta Fondul De Garantare A Asiguraților, ca neîntemeiată.

A respins cererea de restituire a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile au formulat recurs reclamanții invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenții arată că hotărârea atacată este nelegala, instanța de fond pronunțând o soluție greșita, sub aspectul neaplicarii legii in litera, dar și in spiritul ei.

Or, in cauza dedusa judecații, instanța a reținut in mod greșit faptul ca inculpatul din dosarul penal nu are nicio culpa in producerea accidentului.

Recurenții au prezentat situația de fapt în legătură cu accidentul rutier din data de 26.05.2012 în jurul orei 13:35, susținând că deși dosarul penal a fost soluționat cu achitarea inculpatului D. care a condus autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x pe DJ 138, în legislație și doctrină s-au instituit reguli speciale relative la autoritatea de lucru judecat a hotătârii penale pentru instanța civilă .

C. civ. analizează această chestiune în cuprinsul art. 1365 intitulat "Efectele hotărârii penale", stipulând că instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Noul C. proc. pen. în cuprinsul art. 28 denumit "Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal " statuează în același sens, dar și în completarea dispozițiilor civile, că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritatea de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, precum și că instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Analiza comparativă a celor două texte de lege, respectiv art. 1365 C. civ. și art. 28 din noul C. proc. pen., relevă faptul că pentru a desluși pe deplin modul de soluționare a problemei prezentate privind concursul dintre procesul civil și cel penal în materia acțiunii în repararea prejudiciului, este necesar ca aceste articole să fie citite și interpretate coroborat.

În urma acestui demers rezulta că, în primul rând, instanța civilă este îndrituita să ignore dispozițiile legii penale, pentru că textul de lege nu distinge, (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), ceea ce înseamnă că art. 1365 C. civ. se referă atât la normele de drept material penal, cât și la cele de drept procesual penal.

Acest fapt presupune că instanța civilă sesizată cu soluționarea unei cereri în despăgubire pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, chiar dacă aceasta este, concomitent, și infracțiune, va judeca în concret asupra noțiunilor de "prejudiciu" și de "vinovăție" utilizând în exclusivitate principiile și regulile din materia răspunderii civile delictuale, fără a se raporta câtuși de puțin la cele din materia penală.

În al doilea rând, în privința efectelor hotărârii penale definitive, trebuie distins după cum aceasta este una de condamnare ori una de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.

În acest fel, așa cum judicios s-a observat în literatura de specialitate, noul C. proc. pen., elimină orice constrângere pentru instanța civilă în a aprecia asupra celor două elemente esențiale ale hotărârii civile delictuale.

Hotărârea penală definitivă de achitare a inculpatului nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în ceea ce privește existenta prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, așa cum statuează dispozițiile art. 1365 C. civ., ceea ce înseamnă că relativ la aceste aspecte, instanța civilă poate aprecia neîngrădit.

De altfel, în cvasitotalitatea situațiilor în care instanța penală poate pronunța achitarea inculpatului, aceasta conform art. 25 alin. (5) din noul C. proc. pen. lasă acțiunea civilă nesoluționată, rămânând astfel instanței civile, în integralitate, rezolvarea acestei probleme.

Instanța penală va dispune asupra laturii penale, în cadrul raportului juridic de răspundere penală, pe când instanța civilă a dispus asupra laturii civile, în cadrul raportului juridic de răspundere civilă delictuală.

Așa fiind, este cât se poate de firesc ca instanța penală să judece ghidându-se după regulile dreptului penal când este vorba despre calificarea faptei ilicite ca fiind infracțiune, despre identificarea făptuitorului și despre forma de vinovăție cu care acesta a săvârșit fapta.

La fel, instanța civilă să judece după regulile dreptului civil când este vorba despre forma de vinovăție cu care partea a comis fapta ilicită și, mai ales, despre existența și întinderea prejudiciului cauzat prin aceasta, știut fiind că cele două categorii juridice-vinovăția și prejudiciul - aria lor semantică este mult mai restrânsă și individualizată tehnic în materie penală.

Potrivit dispozițiilor art. 1376, alin. (1) C. civ. "Oricine este obligat sa reparare, independent de orice culpa, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa."

Dispozițiile alin. (1), art. 1376 din C. civ. sunt aplicabile si in cazul coliziunii unor vehicule sau in alte cazuri similare conform art. 1376, alin. (2) din C. civ.

Aceasta forma de răspundere are ca fundament paza exercitata asupra lucrului care produce paguba.

Fundamentarea pornește de la ideea ca cel care exercita paza asupra unui lucru trebuie sa isi asume riscul producerii unor prejudicii de către acesta.

Răspunderea pe acest temei este antrenata daca prejudiciul este produs de lucruri neînsuflețite, atât mobile cat si imobile, fara distincție daca acestea prin natura lor sunt sau nu potențial periculoase fara distincție daca au sau nu dinamism propriu.

Art. 1376, alin. (1) C. civ. dispune expres ca obligația de reparare a prejudiciului in sarcina celui care are paza lucrului este independenta de orice culpa, adică de orice vinovalie.

Conform dipozitiilor din Legea nr. 136/1995 si dispozițiilor Ordinului CSA nr. 14/2011, dispozitii in vigoare la data emiterii poliței de asigurare, asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciata pentru prejudiciile suferite in urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat - " prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentala a substanțelor, materialelor sau a obiectelor transportate."

Or, instanța de fond s-a limitat numai la criteriile prezente in considerentele hotărârii recurate, astfel ca aceasta a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale invocate de către recurenta.

Concluzionând, se poate aprecia ca deși in marea lor măsura, dispozițiile legale incidente au fost enunțate in cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, acestea au fost analizate in mod eronat, de către instanța de fond, fiind pronunțata, ca urmare a unei analize superficiale, o hotărâre profund nelegata.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului si menținerea sentinței civile nr. 546/07.10.2019 ca temeinica si legala.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că referitor la motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți nu au adus critici concrete în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii or numai motive străine de natura cauzei.

Singura nemulțumire a recureților în invocarea acestui caz de casare a constat în aceea că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată, ca urmare a unei analize superficiale, fără ca recurenții să arate în concret în ce a constat această împrejurare.

Or, Înalta Curte constată că prima instanță a analizat întocmai cererile și excepțiile invocate în cauză atât de către reclamanți cât și de către pârât, argumentând întemeiat respingerea acestora, așa cum prevăd disp. art. 425 C. proc. civ., astfel încât acest caz de casare a fost invocat formal.

Înalta Curte constată că nu este fondat nici cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect normele de drept material incidente în cauză.

Din actele dosarului rezultă că în motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin cererea de despăgubire înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 16.05.2017, reclamanții au solicitat pârâtului plata daunelor materiale și morale ca urmare a producerii riscului asigurat, prin decesul victimei E., astfel: către A., în calitate de tată al defunctului, suma de 442.700 RON cu titlu de daune morale și suma de 10.148,68 RON, cu titlu de daune materiale; către Elekes Katalin– în calitate de mamă a defunctului, suma de 450.000 RON cu titlu de daune morale; către C., în calitate de soră a defunctului, suma de 450.000 RON cu titlu de daune morale.,

În susținerea cererii de despăgubire, au arătat reclamanții că în data de 26.05.2012, în jurul orei 13:35, numitul D. a condus autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x pe DJ 138, pe raza localității Valea Strâmbă, în direcția Gheorgheni-Brădești. Ajuns în dreptul imobilului nr. 105, acesta a inițiat o manevră de virare spre stânga, cu intenția de a întoarce fără a se asigura corespunzător.

În aceeași direcție cu el, în spatele autoturismului circula motocicleta marca x, cu nr. de înmatriculare x condusă de partea vătămată E..

În momentul în care autoturismul a început virajul spre stânga, conducătorul motocicletei a sesizat starea de pericol și a încercat să evite accidentul prin frânare. Motocicleta și-a pierdut stabilitatea transversală, s-a răsturnat pe partea stângă a caroseriei pe carosabil, a alunecat pe suprafața carosabilă intrând în coliziune cu autoturismul care efectua manevra de întoarcere neasigurându-se corespunzător.

În urma accidentului, motociclistul E. a suferit leziuni corporale grave, decedând la locul accidentului.

Conducătorul auto D. nu a respectat prevederile art. 54, pct. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice .

Polița de asigurare RCA (obligatorie), pentru autoturismul cu numărul de înmatriculare x valabilă la data producerii accidentului (26.05.2012), este încheiată cu S.C. F. S.A.

Prin Decizia Consiliului Autorității de Supraveghere Financiara nr. 1498 din 27.07.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 6586/02.08. 2016, Partea I, s-a dispus închiderea procedurii de redresare, constatarea stării de insolvență a societății S.C. F. S.A și solicitarea de intrare în procedura falimentului.

Intimatul-pârât a apreciat existența autorității de lucru judecat provizorii în raport cu sentința penală nr. 111/07.05.2015 pronunțată de Judecătoria Gheorghieni în dosarul nr. x/2014 și hotărârea nr. 1524/28.06.2016 pronunțată de Tribunalului Specializat Cluj în dosarul nr. x/2015.

Accidentul de circulație produs la data de 26.05.2012, în care a fost implicat conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatriculare x (asigurat RCA la S.C. F. S.A., cu polița nr. x), a avut ca urmare decesul numitului E., fiul și respectiv, fratele reclamanților.

În dosarul nr. x/2014 soluționat de Judecătoria Gheorghieni, având ca obiect ucidere din culpa, instanța a pronunțat sentința penala nr. 111/07.05.2015, dispunând achitarea inculpatului D., pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpa în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Sentința a rămas definitivă prin decizia penală nr. 86/11.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie ce a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorghieni și de către persoanele vătămate A., B. și C. împotriva sentinței penale nr. 111/07.05.2015 .

Observând și hotărârea Tribunalului Specializat Cluj, prima instanță a constatat că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul, Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2015, reclamații A., B., C., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A., au solicitat plata despăgubirilor materiale și morale ca urmare a prejudiciului produs prin decesul fiului, respectiv fratelui în accidentul rutier din 26.05.2012, astfel: către B., mama defunctului, suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale; către A., în calitate de tată al defunctului, suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale și suma de 7225 RON, daune materiale – cheltuieli efectuate cu înmormântarea; către C., sora defunctului, suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 1524/28.06.2016 pronunțată de Tribunalului Specializat Cluj în dosarul nr. x/2015 s-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

Judecata apelului declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost suspendată prin încheierea pronunțată la 19.03.2018 de Curtea de Apel Cluj – secția a II–a Civilă (extras informații din dosar –f. x al dosarului), în temeiul dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Prima instanță a analizat în pronunțarea soluției și considerente referitoare la sentința civilă nr. 1524/28.06.2016 pronunțată de Tribunalului Specializat Cluj în dosarul nr. x/2015 .

În cauza prezent, Înalta Curte, în analiza proprie, reține că în mod corect prima instanță a avut în vedere soluția pronunțată în dosarul penal prin care s-a dispus achitarea inculpatului D..

Recurenții consideră în mod greșit faptul ca instanța de fond nu ar fi aplicat in mod corect dispozițiile art. 1365 C. civ., care stabilesc faptul ca:"Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite."

Aplicarea acestui text nu presupune însă, asa cum solicită recurenții, ca instanța civila sa ignore toate dovezile administrate in cursul judecații cauzelor care au avut ca punct de plecare accidentul rutier reclamat și aspectele obiective cu privire la care a statuat instanța penală. Lipsa autorității de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile, în ceea ce privește vinovăția inculpatului, se întemeiază pe modalitatea în care operează prezumția de nevinovăție în ceea ce privește o persoană acuzată de săvârșirea unei fapte penale. Întrucât în cadrul procesului civil prezumțiile și garanțiile procesuale sunt diferite, instanța civilă nu are obligația să își însușească concluzia instanței penale cu privire la vinovăția inculpatului, însă aspectele de fapt la care s-a raportat instanța penală și analiza cadrului legal nu pot fi diferite în cele două proceduri.

Or, în speță se constată că prin sentința penală nr. 111/2015, la care s-a raportat și instanța de fond, s-au reținut următoarele:

"În cauza de față, inculpatul D., dorind să efectueze manevra de întoarcere în trei pași pe sensul opus de mers, a redus viteza până la valoare de 20 km/h, s-a asigurat în oglinda retrovizoare stângă, a semnalizat stânga și a inițiat prima manevră a operațiunii de întoarcere, pe care a și finalizat-o conform concluziilor celor două rapoarte de expertiză, a declarațiilor martorilor G., H., I. și J. și a procesului-verbal de cercetare la fața locului, respectând astfel prevederile legale privind circulația pe drumurile publice.

Nu se poate reține în sarcina inculpatului D. nici măcar cea mai ușoară formă a culpei. Dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002 nu prevăd obligația conducătorului unui vehicul de a nu efectua manevra de întoarcere sau de virare la stânga, atunci când din spate, circulă alte vehicule. Dacă s-ar admite o ipoteză contrară s-ar ajunge la situația în care în zonele circulate, manevra în discuție ar fi interzisă, iar în cazul efectuării unei astfel de manevre în aceste zone ar crea o prezumție absolută de culpă în sarcina conducătorilor autor"

În cadrul aceleiași hotărâri, instanța penală a reținut că "inculpatul se afla în situația de a efectua manevra fără a pune în pericol ceilalți participanți la trafic, prin raportare la distanța dintre autoturism și motocicletă, dar și la viteza maximă admisă pe sectorul respectiv de drum (50 km/h). De asemenea, inculpatul nu avea aptitudinea de a aprecia viteza cu care circulă ceilalți participanți la trafic."

De asemenea, s-a reținut, în dosarul penal, că cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză concluzionează că victima ar fi putut evita impactul în condițiile în care ar fi circulat cu viteză legală, acesta circulând la momentul producerii accidentului cu o viteză de 78,72 km/h, viteză situată cu mult peste limita legală admisă pe sectorul respectiv de drum și la o distanță de 0,20 m de axul care desparte cele două sensuri de mers.

Totodată, s-a reținut în dosarul penal că viteza mare cu care a circulat victima și faptul că aceasta, datorită unor manevre necorespunzătoare, s-a dezechilibrat și a pierdut controlul asupra direcției de mers, au fost cauzele ce au generat accidentul de circulație.

În cauza de față, instanța de fond nu putea decât să își însușească această analiză făcută de instanța penală, care a dobândit autoritate de lucru judecat întrucât era vorba de aspecte referitoare la situația de fapt și la interpretarea normelor legale privind circulația pe drumurile publice. Or, în raport cu aceste constatări, concluzia nu putea să fie decât în sensul că persoana implicată în accident, D., nu a nesocotit nicio obligație legală și, în consecință, decesul victimei E. nu este rezultatul unei conduite culpabile a acestei persoane, ci rezultatul nesocotirii de către victimă a normelor legale referitoare la circulația pe drumurilor publice.

Faptul că, în cadrul expertizei efectuate în dosarul penal, s-a reținut că D. "ar fi avut posibilități de prevenire a accidentului dacă s-ar fi asigurat temeinic înainte de începerea manevrei de schimbare a direcției de mers" nu era de natură să răstoarne raționamentul instanței penale potrivit căruia nu exista o obligație a persoanei respective să prevină orice accident în condițiile în care victima circula cu viteză mult superioară în raport cu cea legală, aspect care nu ar fi putut fi evaluat la momentul inițierii, în condiții legale, a manevrei de întoarcere.

În concluzie, în mod corect a reținut prima instanță că accidentul s-a produs exclusiv din culpa victimei, fapt pentru care, în ce privește despăgubirile ce se acorda in temeiul contractului de asigurare, sunt aplicabile dispozițiile art. 27 pct. 1 lit. b) din Ordinul 14/2011 al ASF care dispun: "nu se acorda despăgubiri daca accidentul a fost produs din culpa exclusiva a persoanei păgubite".

În ceea ce privește critica recurenților privind incidența în cauză, a dispozițiilor art. 1376 alin. (1) C. civ., care impun repararea prejudiciului de către cel care are in paza lucrul, independent de culpă, se reține că accidentul s-a produs din culpa victimei, care rula cu de 78,72 km/h si care, datorita vitezei excesive, nu a putut evita impactul cu autovehiculul aflat in fata sa, astfel încât nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii obiective pentru prejudicii produse de lucruri.

Pe cale de consecință, nu există posibilitatea legală ca FGA să acorde despăgubirile solicitate, iar Deciziile contestate sunt legale, constatându-se că s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale pretins încălcate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 546 din 7 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 9 decembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.