Decizia nr. 4465/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 622/2018 a Curții de Apel București

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând anularea Deciziei nr. 8848/29.08.2017 emise de pârât, cu plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 622 din 14 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea în contencios administrativ formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a dispus anularea Deciziei nr. FGA nr. 8848 din 29 august 2017. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 622 din 14 februarie 2018 a declarat recurs pârâtul Spitalul Clinic de Urgență București, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a enunțării dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cu trimitere și la dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 15 pct. 1 lit. c) și pct. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, cu privire la demersurile necesare pentru obținerea de la FGA, de creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor cuvenite, recurentul-pârât a susținut că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părți, intenția legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraților. Analiza cererii de plată și a dosarului de dauna s-a realizat ținând seama de prevederile legale, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment împotriva A. S.A. prin încheierea pronunțata la data de 03.12.2015 in dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, devenind definitiva la data de 28.04.2016, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive. Pentru creanțele apărute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, termenul de 90 de zile se calculează de la data nașterii dreptului de creanță, iar în speță sentința penală nr. 975/03.05.2016 a rămas definitivă la data de 01.02.2017 prin decizia penală nr. 82 pronunțata de Curtea de Apel Pitești, petentul înțelegând sa formuleze cererea de plată la data de 13.06.2017, peste termenul prevăzut de lege. Termenul de 90 de zile este unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de legea specială și norma de aplicare a acesteia constă în decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată. În plus, creanța reclamantului nu rezultă dintr-un raport de asigurare, Spitalul Clinic de Urgență București neavând calitatea de creditor de asigurare, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul de garantare a asiguraților asigură efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, potrivit condițiilor și plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege. Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia. Unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care acestea sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare. Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice. Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporala sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri. Cheltuielile de spitalizare, nu reprezintă un prejudiciu direct cauzat prin accidentul de circulație, între fapta conducătorului auto și acest prejudiciu neexistând o relație cauzală directă, prejudiciul pretins demonstrat de Spitalul clinic de urgență Elias fiind consecința acordării asistentei si a îngrijirilor medicale către persoana vătămata în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, și nu urmarea directă a accidentului rutier. Unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-și recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, așa cum de altfel se reține și în hotărârea ICCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii. Unitățile medicale se constituie ca părți civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de a acționa în instanța civilă asigurătorul, ci numai dreptul de a acționa vinovatul de producere a accidentului, adică pe asiguratul RCA, așa cum rezultă în mod expres și din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia nr. 22/2017 ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în consecință, a stabilit că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților. In interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților. Răspunderea asigurătorului este una contractuală, în baza contractului de asigurare al cărui conținut (obiect, valabilitate, drepturi și obligații ale părților) este reglement de Normele aprobate prin ordinul CSA 14/2011. Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident si care au legătura cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul in calitate de contractant despăgubește "eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentara conform prescriptelor medicale) probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare. În cazul dedus judecății, în aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților (ceea ce rezultă și din Decizia 22/2017 a ICCJ). Autorul vătămării este asiguratul RCA, care în condițiile în care dovedește plata despăgubirii, va putea solicita suma cuvenită din disponibilitățile FGA, în condițiile art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 și art. 2226 alin. (3) din noul C. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul Spitalul Clinic de Urgență București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul Spitalul Clinic de Urgență București s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților cu cerere în plata de despăgubiri în temeiul Legii nr. 213/2015, având în vedere prejudiciul cauzat acestuia în urma accidentului de circulație produs de conducătorul unui autovehicul asigurat RCA (polița de asigurare de răspundere civilă auto seria x/02/X1/SP nr. x, valabilă în perioada 20.02.2010-19.02.2011) la Societatea de A. ASIGURĂRI S.A., care a cauzat vătămarea corporală a două persoane, costul tratamentului și îngrijirilor medicale fiind suportat de reclamant. Prin sentința penală nr. 975/03.05.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Judecătoria Pitești, definitivă sub acest aspect, FGA a fost obligat alături de asiguratorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului la plata către partea reclamantă a sumei de 25.674,76 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare. Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin decizia nr. 8848/29.08.2017, reținându-se în esență că cererea a fost formulată la data de 13.06.2017, cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de lege pentru creanțele născute ulterior rămânerii definitive a încheierii de deschidere a procedurii falimentului, în raport de faptul că sentința penală nr. 975/03.05.2016 a rămas definitivă la data de 01.02.2017 prin decizia penală nr. 82; de asemenea, reclamantul nu are calitate de creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Prin sentința recurată acțiunea a fost admisă, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților formulând critici de nelegalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate. Instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea 213/2015 "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", art. 13 alin. (3) prevăzând că "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale." Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează că "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări (...)" Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție. Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Înalta Curte constată că dreptul de creanță s-a născut la data de 01.02.2017, data la care a rămas definitivă sentința penală nr. 975/03.05.2016. Prin urmare, petentul avea posibilitatea de a depune o cerere de plată la FGA înăuntrul termenului de decădere de 90 de zile care a început să curgă de la rămânerea definitiva a hotărârii enunțate anterior, respectiv de la data de 01.02.2017. În aceste condiții, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, s-a împlinit la data de 03.05.2017, aceasta fiind dată limită până la care creditorul trebuia să învestească Fondul de Garantare a Asiguraților cu cererile de acordare despăgubiri. Prin urmare, cererea de plată adresată de reclamantă la data de 13.06.2017 (data poștei) este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Contrar reținerilor primei instanțe, Înalta Curte constată că pronunțarea deciziei penale nr. 82/01.02.2017 nu suplinește procedura prevăzută de lege, în cauză fiind incidente dispozițiile Legii nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față. Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației. În fine, Înalta Curte reține că instanța de contencios constituțional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor". Așa fiind, instanța de recurs constată că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamantul nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată, care au fost împărtășite de prima instanță, nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față. Prin urmare, reținând că Decizia nr. 8848/29.08.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, impunându-se a fi reformată. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa, în tot, sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.