ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4300/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat: - în contradictoriu cu pârâții Președintele Consiliului Superior al Magistraturii, Președintele Senatului României, Președintele Camerei Deputaților, Prim-Ministrul României și Președintele României, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să sesizeze Curtea Constituțională în temeiul art. 146 alin. (1) lit. e) din Constituție, pentru constatarea conflictului juridic de natură constituțională între autoritățile statului generat prin nesoluționarea unuia dintre motivele de recurs de către judecătorii care au pronunțat soluția majoritară cuprinsă în decizia nr. 336/13.12.2017, pronunțată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție dosarul nr. x/2017, conflict constatat de către judecătorii care au formulat opinia separată ce face parte integrantă a respectivei decizii; - în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând pe cale de acțiune în constarea nulității parțiale a dispozițiilor art. 45 alin. (1) pct. 4 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu următoarea formulare: Președintele completului de judecată are următoarele atribuții: 4. după pronunțarea hotărârilor: a) repartizează judecătorilor și magistraților-asistenți spre redactare hotărârile pronunțate.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, pentru comunicarea stadiului soluționării dosarelor și al recuperării produsului infracțiunii corolar al sesizării Curții de Apel București, secția a II-a penală, conjunct soluționării dosarelor A. prin sp. 90/11.05.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015 și B., prin încheierea de cameră preliminară pronunțată în data de 10.06.2016 în dosarul nr. x/2016.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru comunicarea stadiului soluționării dosarului și al recuperării produsului infracțiunii din dosarul nr. x/2008, înregistrat pe rolul PIICJ – secția Criminalistică, urmând ca pentru verificarea aplicării obligării a confiscării fără condamnare în cazul dnei C. să solicite încă o dată procurorului-general, în temeiul dispozițiilor art. 544 2 001 să precizeze dacă din luna martie 2017 până în prezent a fost sesizat judecătorul de cameră preliminară conform art. 549 1 C. proc. civ. 2. Soluția instanței de fond Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 209 din 9 octombrie 2019, a dispus următoarele: - a admis excepția inadmisibilității cererii privind sesizarea Curții Constituționale în vederea constatării unui conflict juridic de natură constituțională, invocată prin întâmpinare; - a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta D., în contradictoriu cu pârâții Președintele Consiliului Superior al Magistraturii, Președintele Senatului României, Președintele Camerei Deputaților, Prim-Ministrul României și Președintele României; - a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004; - a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor; - a admis excepția de inadmisibilitate a petitului privind nulitatea Hotărârii nr. 24 din 25.11.2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. - a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel: • ca neîntemeiată în ceea ce privește petitul vizând nulitatea parțială a dispozițiilor art. 45 alin. (1) pct. 4 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție; • ca inadmisibilă în ceea ce privește petitul vizând nulitatea Hotărârii nr. 24 din 25.11.2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. - a respins cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare formulate în cauză; - a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza, invocată prin întâmpinare; - a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza; - a respins autoritatea de lucru judecat invocată de pârâta Marea Lojă Națională a României (M.L.N.R.), prin note scrise; - a respins, ca nefondată, contestația formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Înalta Curte de Casație și Justiție și Marea Lojă Națională a României (M.L.N.R.). 3. Calea de atac exercitată Reclamanta D. a declarat recurs atât împotriva hotărârii instanței de fond, cât și împotriva soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, invocând dispozițiile art. 488 alin. 1pct 5,6 și 8 C. proc. civ. Recurenta susține în esență că, în cauză, afirmațiile părților nu au fost cercetate, deci nu au servit ca suport soluției pronunțată de instanță, de vreme ce motivarea, adică cercetarea probelor și expunerea raționamentului nu răspunde principalelor chestiuni de nelegalitate/netemeinicie invocate. Instanța învestită cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin lipsa motivării, nu a prezentat motivele care au condus la soluția adoptată, încălcând, astfel, exigentele art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nerespectarea principiului motivării hotărârilor și, implicit, lipsa unei soluții la o cerere, constituie motiv de recurs, rolul acestei exigențe fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției. În cauză se impunea verificat dacă nerespectarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a raportului de evaluare întocmit de inspectorii de integritate ai ANI, act juridic care are forța juridică obligatorie, beneficiind de prezumția de legalitate, atâta timp cât nu a fost contestat în fața instanțelor de contencios administrativ în procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 176/2010, este de natură a genera un conflict juridic de natură constituțională și ulterior a se decide cu privire la posibilitatea obligării pârâților la sesizarea CCR. Mai departe în susținerea recursului în raport cu motivele invocate, arată că potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 în vederea exercitării acțiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecția Judiciară. O asemenea concluzie nu poate fi primită, câtă vreme se opune principiului separației și echilibrului puterilor în stat, reglementat, ca principiu fundamental al unui stat democratic, chiar în cadrul art. 1 al Constituției României. Prin urmare, dacă ne-am ralia unei asemenea interpretări, în sensul ca două autorități publice aflate în sfera unei alte puteri a statului (executivă și, respectiv, judecătorească) ar avea competențe suprapuse, ar însemna să ignorăm separația puterilor în stat. Această interpretare a CSM și ÎCCJ, din care rezulta un paralelism de competențe între două organe ale statului se opune și calităților pe care norma juridică trebuie să le îndeplinească, conform Constituției României (an. 1 alin. (5), în ceea ce privește claritatea și previzibilitatea normei juridice. Mai susține că CSM și ÎCCJ ignoră Raportul ANI nu înfăptuind justiția cu privire la acest act, adică cenzurându-1 pe cale judecătorească, atacat fiind în condițiile legale, ci pur si simplu nu-1 iau în seama. Or o astfel de abordare nu corespunde prevederilor constituționale amintite mai sus. Prin urmare, orice norme edictate de legiuitor trebuie înțelese și aplicate în spiritul Constituției, respectiv, în măsura în care cel puțin la nivel aparent legea ar institui o suprapunere, un conflict de competențe între anumite organe de stat, un asemenea conflict trebuie soluționat prin loiala cooperare între cele două autorități, spre a se evita conflictul de competență și a se da eficacitate principiului separației puterilor în stat, privit atât în efectul său negativ - funcționarea separată a puterilor și autorităților, cât și în efectul pozitiv al acestuia - cooperarea loiala dintre instituțiile puterilor constituite în stat. De asemenea mai arată cu privire la că dispozițiile art. 45 alin. (1) pct. 4 lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea ÎCCJ nu sunt redundante, judecătorul fondului omițând în mod discreționar să constate valențele principiului Lex superior derogat legi inferiori. Or, deși principiul operează de drept, efectele trebuie constatate de instanță, pentru a restabili legalitatea funcționării ICCJ, nefiind o operațiune redundantă, rezultatul interpretării instanței fiind refuzul de constatare a necesitații aplicării Legii. Contrar dezlegării date în cauză, art. 71 din Legea nr. 317/2004 a fost abrogat expres indirect prin intrarea în vigoare a dispozițiile art. 426 C. proc. civ., conform dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 76/2012. În continuare recurenta la data de 11.10.2019, a formulat recurs împotriva respingerii sesizării CCR privind neconstituționalitatea art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, modificată și republicată ("Legea nr. 47/1992"), raportat la Decizia nr. 321/2017 a Curții Constituționale, coroborat cu art. 470 alin. (5) și art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., Susține că, sentința recurată nu este motivată în ceea ce privește dispoziția de sesizare a CCR - motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Decizia recurată este pronunțată cu încălcarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, C. proc. civ. Raportat la prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum au fost interpretate și aplicate în practica Curții Constituționale, pentru admisibilitatea excepției de neconstituționalitate este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) excepția să privească o lege sau o ordonanță a guvernului; b) excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei în cadrul căreia este invocată; c) prevederea legala criticată pentru neconstituționalitate să nu fi fost declarată deja neconstituțională; d) în măsura în care prevederea în cauză a constituit anterior obiect al controlului de constituționalitate, fiind declarată conformă Constituției României, să fi intervenit elemente noi, de natură sa determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale. În continuare susține că nelegalitatea derulării cercetării judecătorești în ceea ce privește nelegalitatea hotărârii Colegiului de conducere nr. 24/25.11.2016. În ceea ce privește chestiunea soluționării plângerii prealabile, la dosar s-a făcut dovada trimiterii plângerii prealabile formulată de managerul Cabinetului de Avocatura E.. Soluția de respingere a fost pronunțată cu încălcarea principiului legalității. Respingerea acțiunii cu motivarea că nu s-a îndeplinit procedura prealabilă, deși dna avocat F. nu doar a îndeplinit-o, ci a dispus și atașarea dovezii de îndeplinire la dosarul cauzei nr. x/2018 pentru a fi avută la îndeplinire la soluționarea excepției nelegalei compuneri reprezintă o interpretare eronată a textului de Lege, încălcându-i dreptul de acces la justiție. Invocă nelegalitatea derulării cercetării judecătorești în ceea ce privește nelegalitatea hotărârii Colegiului de conducere nr. 24/25.11.2016 cu înlăturarea greșitei concluzii a instanței privind posibilitatea cenzurării de către CCR a nelegalității actelor administrative cu încălcarea competențelor instanțelor de contencios constituțional. În continuare recurenta reiterează aspecte privind cauza dedusă judecății și istoricul completurilor de 5 judecători. Neprocedând altfel, prin achiesarea la teza potrivit cu care în competenta CCR intra verificarea legalității actelor de contencios administrativ și refuzul de a verifica legalitatea hotărârii nr. 24/25.11.2016 al ÎCCJ s-a comis o denegare de dreptate, pe care o invocă prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 C. proc. civ. Mai invocă nelegalitatea derulării cercetării judecătorești într-o procedură în care nu s-a justificat utilitatea administrării unor probe esențiale în apărare, refuzându-se administrarea în mod nemijlocit a probatoriului în condiții de echitate a procedurii în capătul de cerere vizând plagiatul distinsului domn inspector-șef G.. Astfel, raționamentul greșit al instanței, deriva din neobservarea/nemotivarea cuprinsului art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care conflictele de interese se aduc la cunoștința colegiului de conducere al instanței, orice funcționar public care ia la cunoștință săvârșirea unei infracțiuni fiind obligat să sesizeze organul de urmărire penală. Pentru aceste motive, solicită admiterea prezentului recurs, casarea hotărârii și, în principal, admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată, și în subsidiar, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare în complet legal constituit. 4. Apărările formulate în cauză Intimații au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește excepția nulității recursului formulat împotriva soluției de respingerii ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a formulat critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă D. împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, soluția fiind motivată de instanța. Conform art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, cu modificările și completările ulterioare, "în vederea exercitării acțiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecția Judiciară." Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată cu modificările ulterioare: "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile." Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: - excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; - excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; - norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Cu privire la condiția care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei, arătăm că aceasta nu trebuie analizată in abstracto, sens în care se impune a se lua în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul. Așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, normele prin care este reglementată efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecția Judiciară nu au legătură cu soluționarea cererii formulate de recurenta-reclamantă prin care a solicitat obligarea pârâților la sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre următoarele autorități publice: Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Agenția Națională de Integritate, pe de altă parte. În ceea ce privește excepția lipsei taxei judiciare de timbru Înalta Curte o va respinge ca lipsită de obiect, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantumul datorat pentru calea de atac exercitată. În ceea ce privește fondul cauzei Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 209 din 09.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția inadmisibilității cererii privind sesizarea Curții Constituționale în vederea constatării unui conflict juridic de natură constituțională, invocată prin întâmpinare și, în consecință, s-a respins ca inadmisibilă această cerere formulată de reclamanta, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 44 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Prin aceeași sentință, instanța a admis excepția de inadmisibilitate a petitului privind nulitatea Hotărârii nr. 24 din 25.11.2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și a respins ca neîntemeiată cererea în ceea ce privește petitul vizând nulitatea parțială a dispozițiilor art. 45 alin. (1) pct. 4 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și ca inadmisibilă în ceea ce privește petitul vizând nulitatea Hotărârii nr. 24 din 25.11.2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate în cauză, a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" fiind respinsă acțiunea ca inadmisibilă, a fost respinsă autoritatea de lucru judecat invocată de pârâta Marea Lojă națională a României (M.L.N.R.) și a fost respinsă ca nefondată contestația formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Înalta Curte de Casație și Justiție și Marea Lojă națională a României. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă D. a formulat mai multe cereri înregistrate la Consiliul Superior al Magistraturii sub nr. x/2017 și nr. y/2018 prin care a solicitat Președintelui Consiliului declanșarea procedurii prevăzute de art. 146 alin. (1) lit. e) din Constituția României, republicată, de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea conflictului juridic de natură constituțională existent între autoritățile statului, respectiv între Înalta Curte de Casație și Justiție și Agenția Națională de Integritate. Prin adresele nr. x/11.01.2018 și nr. 5389/2018 i s-a comunicat recurentei-reclamante că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unui conflict de natură constituțională între Înalta Curte de Casație și Justiție și Agenția Națională de Integritate, întrucât nu sunt întrunite condițiile de existență a unui asemenea conflict. Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice este reglementată de dispozițiile art. 146 lit. e) din Constituția României, republicată și de art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) și art. 34-36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, potrivit art. 146 lit. e) din Constituția României, republicată, printre atribuțiile Curții Constituționale se numără și aceea de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Prevederi similare se regăsesc și în cuprinsul art. 11 alin. (1) pct. A lit. e) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora Curtea Constituțională pronunță decizii în cazurile în care soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Aceeași lege reglementează în cuprinsul art. 34-36 procedura de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, astfel: "Art. 34 -(1) Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, (2) Cererea de soluționare a conflictului va menționa autoritățile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziției părților și opinia autorului cererii. Art. 35 -(1) Primind cererea, președintele Curții Constituționale o va comunica părților aflate în conflict, solicitându-le să își exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conținutului conflictului și a eventualelor cai de soluționare a acestuia, și va desemna judecătorul-raportor. (2) La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, președintele Curții Constituționale stabilește termenul pentru ședința de judecată și citează părțile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de președintele Curții Constituționale chiar dacă vreuna dintre autoritățile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. (3) Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate potrivit alin. (1), a probelor administrate și a susținerilor părților. Art. 36 - Decizia prin care se soluționează conflictul juridic de natură constituțională este definitivă și se comunică autorului sesizării, precum și părților aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I." Prevederi referitoare la sesizarea Curții Constituționale în vederea pronunțării cu privire la conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice se regăsesc și în cuprinsul art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit căruia președintele Consiliului Superior al Magistraturii sesizează Curtea Constituțională, în vederea soluționării conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice. O prevedere identică se regăsește și în cuprinsul ari. 7 alin. (4) lit. f) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, cu modificările și completările ulterioare. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că excepția inadmisibilității cererii formulată cu privire la sesizarea Curții Constituționale în vederea constatării unui conflict juridic de natură constituțională, este întemeiată, instanța de fond aplicând și interpretând în mod corect dispozițiile legale în materie. De asemenea, instanța de fond a arătat argumentele pentru care a respins cererea ca inadmisibilă, raportat la faptul că raportul juridic dedus judecății este unul de natură constituțională, nefiind pe tiparul unei acțiuni în contencios astfel cum este configurată de art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Conform prevederilor art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, președintele Consiliului Superior al Magistraturii are, între altele, și atribuția de a sesiza Curtea Constituțională în vederea soluționării conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice. Astfel, președintele Consiliului Superior al Magistraturii este singurul în măsură să aprecieze oportunitatea, necesitatea, posibilitatea concretă de sesizare a Curții Constituționale cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritățile publice. Îndeplinirea acestei atribuții intră în marja de apreciere recunoscută de legiuitor exclusiv președintelui Consiliului. O astfel de apreciere nu poate aparține instanței de judecată, deoarece ar presupune o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și o încălcare a principiului separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. În acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că cererea de chemare în judecată, prin care se urmărește obligarea președintelui Consiliului la sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării pretinsului conflict juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice, este inadmisibilă. În ceea ce privește noțiunea de "conflict juridic de natură constituțională", se observă că în legislație nu se regăsește o definiție a acesteia, însă în jurisprudența Curții Constituționale au fost clar evidențiate elementele care conturează existența unui astfel de conflict, Astfel, în Decizia nr. 53/2005, Curtea Constituțională a reținut următoarele: "conflictul juridic de natură constituțională între autorități publice presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul (le a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor." Totodată, în Decizia nr. 97/2008, Curtea Constituțională a reținut că un conflict juridic de natură constituțională "există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale." Atât din terminologia folosită de Legea fundamentală, cât și din jurisprudența Curții Constituționale, rezultă că un conflict juridic de natură constituțională poate interveni numai între autoritățile publice, astfel cum acestea sunt prevăzute în Constituție și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție. Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 53/2005, "analizând natura autorităților publice care sunt susceptibile de a fi părți implicate în conflict, Curtea observă că acestea sunt numai cele prevăzute în titlul III al Constituției." În rândul autorităților de rang constituțional intră Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaților și Senat, care exercită puterea legiuitoare, Președintele României, ca autoritate publică unipersonală, și Guvernul, autorități constitutive ale puterii executive, precum și instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii, componente ale autorității judecătorești. De asemenea, printre autoritățile constituționale care exercită puterea executivă, Constituția menționează autoritățile administrației publice locale care sunt, pe de o parte, consiliile locale și primarii, autorități prin care se realizează autonomia locală în municipii, orașe și comune, consiliul județean sau consiliul general al municipiului București, autorități cu rol de coordonare a activității consiliilor locale și, pe de altă parte, prefectul, autoritate publică cu rol de reprezentare a Guvernului în plan local și de conducere a serviciilor publice deconcentrate din unitățile administrativ-teritoriale. Conflictele juridice de natură constituțională au în vedere exclusiv raporturile constituționale dintre autorități publice de rang constituțional, necesare pentru menținerea statului de drept, în cadrul fixat de principiul separației și echilibrului puterilor în stat. Statutul constituțional al fiecărei autorități publice, precum și rolul acestora în cadrul democrației constituționale le obligă să își aleagă forme adecvate de exprimare, astfel încât acțiunile, inacțiunile, actele, opiniile, criticile pe care le realizează la adresa altor autorități ale statului să nu se constituie în elemente ce ar putea genera conflicte juridice de natură constituțională între acestea. Norma constituțională românească are în vedere conflictele juridice dintre autoritățile publice, fiind excluse alte tipuri de conflicte: politice, sociale, sindicale, religioase, etc, conflictele să fie de natură constituțională, Curtea Constituțională neavând abilitarea de a soluționa conflicte fundamentate pe legea civilă, penală, administrativă, fiscală sau de altă natură. întrucât temeiul juridic al conflictului dat în competența de soluționare a Curții Constituționale este întotdeauna o normă cuprinsă în Legea fundamentală, în soluționarea unui asemenea conflict juridic, instanța este obligată să dea textelor constituționale interpretarea care să corespundă spiritului care guvernează materia dedusă judecății. Curtea trebuie, în consecință, să caute înțelesul acestor norme atât în litera textelor constituționale, cât și în principiile de bază și în spiritul Legii fundamentale. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, atribuția recunoscută de legiuitor președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, prin art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004, nu se exercită, în mod automat, la sesizarea oricărei persoane fizice sau entități juridice, ci este supusă aprecierii titularului ei, în raport de dispozițiile legale incidente și de jurisprudența Curții Constituționale. Rolul Curții Constituționale este statuat distinct prin art. 142 alin. (1), ca fiind acela de garant al supremației Constituției. În același timp, Curtea Constituțională nu face parte din autoritatea judecătorească și nici nu reprezintă puterea judecătorească. De asemenea, pentru existența conflictului este necesară implicarea a cel puțin două autorități publice, neputând fi conceput un conflict juridic de natură constituțională generat de o singură autoritate publică. Or, Agenția Națională de Integritate nu este o autoritate publică de rang constituțional, neavând statut constituțional, ci este o autoritate administrativă autonomă înființată, organizată și care funcționează în temeiul Legii nr. 144/2007, republicată. Pe de altă parte, prin pronunțarea unei hotărâri în materie disciplinară, Înalta Curte de Casație și Justiție nu și-a arogat o atribuție care aparține Agenției Naționale de Integritate, ci și-a exercitat competențele sale constituționale. Astfel, în conformitate cu art. 134 alin. (3) din Constituția României, republicată, singura autoritate publică competentă de a soluționa căile de atac formulate împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară este Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, "justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege ", iar conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale". Având în vedere toate condițiile statuate în jurisprudența Curții Constituționale pentru existența conflictului juridic de natură constituțională, în mod legal s-a apreciat de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin președinte, că aspectele semnalate de recurenta-reclamantă nu conturează existența unui astfel de conflict. În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea. În analiza admisibilității cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare trebuie avut în vedere scopul acestei proceduri, respectiv asigurarea aplicării uniforme și armonizate a dreptului comunitar la nivel european și păstrarea caracterului unitar al dreptului european. Prin urmare, pentru sesizarea C.J.U.E., în această procedură, este necesar ca întrebările adresate să fie pertinente pentru soluționarea litigiului, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului iar normele a căror interpretare se solicită să fie relevante pentru soluționarea cauzei, adică să se aplice în situația care face obiectul acesteia, astfel încât răspunsul Curții de Justiție să fie util pentru rezolvarea litigiului. Aprecierea relevanței întrebărilor revine instanței de trimitere. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a C.J.U.E., numai instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C 297/88 și C 197/89, punctele 33 și 34, Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur Bloem, C 28/95, punctul 24, Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C 409/06, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței, C-310/10, punctul 25). De asemenea, în conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din Tratatul privind Uniunea Europeană, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Având în vedere această misiune, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că nu se poate pronunța cu privire la o întrebare preliminară, când interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validității unei norme comunitare, cerute de instanța națională, nu au nici o legătură cu situația de fapt sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, considerentul 6, 126/80, Rec. p. 1563 și, nu în ultimul rând, Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 9). Luând în considerare aceste principii stabilite în practica sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991). În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre. Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.