ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4165/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 10.01.2020 pe rolul Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, au solicitat instanței anularea Hotărârii nr. 921 din 21 iunie 2019 a secției pentru judecători (în ce o privește pe A.) și a Hotărârii nr. 932 din 21 iunie 2019 a secției pentru judecători (în ce îl privește pe B.), prin care au fost respinse cererile de transfer, precum și obligarea corelativă a pârâtului de a adopta, de îndată, hotărâri prin care să dispună transferul, alternativ, la Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Specializat Cluj (pentru A.), respectiv Tribunalul Cluj, Tribunalul Specializat Cluj (pentru B.), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 60/2020 pronunțată în data de 10 iunie 2020 Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII.

Împotriva sentinței nr. 60/2020 din data de 10 iunie 2020 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A. și B..

Prin decizia nr. 715 din 9 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 60/2020 din data de 10 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința civilă recurată și, rejudecând, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., a anulat Hotărârea nr. 921/2019 din 21 iunie 2019 a secției pentru judecători (în ceea ce o privește pe reclamanta A.) și Hotărârea nr. 932/2019 din 21 iunie 2019 (în ceea ce îl privește pe reclamantul B.), respingând în rest cererea de chemare în judecată.

Pentru a pronunța această hotârâre, instanța de recurs a reținut că în cauză, în raport de obiectul acțiunii, sunt incidente dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 454/2020, în raport de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție în sensul aplicării pentru viitor și față de caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale.

Instanța de recurs a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 454/24.06.2020 s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, precum și art. 60 (3) din Legea nr. 303/2004, sunt neconstituționale.

Din cuprinsul motivării rezultă faptul că prevederile art. 60 alin. 1 și (3) din Legea nr. 303/2004 au fost constatate neconstituționale pentru lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor fapt care generează o stare de impredictibilitate fiind încălcate art. 1 alin. 5 din Constituție, deoarece de la caz la caz, în mod arbitrar se poate decide în mod subiectiv cu privire la cariera judecătorilor.

S-a arătat în motivarea Curții Constituționale, cu privire la statutul judecătorilor și procurorilor, că elementele esențiale ale raporturilor de muncă al acestora trebuie reglementate prin lege, iar nu printr-un act cu forță juridică inferioară acestuia, respectiv prin hotărâre cu caracter normativ emisă de autoritatea pârâtă.

Se arată în motivarea Deciziei nr. 454/2020 a Curții Constituționale că revine legiuitorului sarcina de a reglementa prin lege, pe de o parte, instituția transferului și criteriile care trebuie să fie îndeplinite (în cadrul Legii nr. 303/2004) și, pe de altă parte, procedura realizării acestuia (în cadrul Legii nr. 317/2004).

A reținut instanța de recurs că cele două hotărâri emise de autoritatea competentă, CSM – secția pentru judecători, prin care în baza art. 60 alin. 1 și (2) din Legea nr. 304/2004 au fost respinse cererile de transfer formulate de reclamanți, sunt nelegale deoarece au devenit lipsite de temei legal, ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor legale pe care cele două hotărârii s-au fundamentat.

Instanța de recurs a respins în rest cererea de chemare în judecată constatând că, nu numai în controlul de legalitate al hotărârilor CSM, ci și în privința cererilor de transfer sunt incidente dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 454/2020.

Aceasta deoarece Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 60 alin. 1 și (3) din Legea nr. 303/2004 sunt neconstituționale și urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecare la momentul publicării deciziei, dar și că nu pot fi prevăzute prin Regulament condițiile transferului, acestea fiind necesar a fi reglementate prin Legea nr. 303/2004.

În consecință, în respectarea principiului legalității, nu se poate dispune de către instanța de recurs asupra cererilor de transfer, în condițiile declarării neconstituționalității textului de lege care reglementa transferul, fără însă a cuprinde condițiile de transfer.

Instanța de recurs a considerat că soluția din recurs trebuie să se limiteze la anularea hotărârilor adoptate asupra cererilor de transfer, CSM rămânând învestit cu acestea și urmând să le soluționeze după punerea în acord cu Constituția a dispozițiilor art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004.

Împotriva deciziei nr. 715 din 9 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În motivare arată faptul că, în pofida mențiunilor dispozitivului deciziei, recursul promovat nu a fost admis în întregime, ci, în realitate, casarea sentinței s-a realizat în considerarea motivului ținând de incidența în cauză a Deciziei nr. 454/2020 a Curții Constituționale.

Mai mult decât atât, în momentul în care contestatorii au lecturat considerentele hotărârii judecătorești, au constatat că dispozitivul deciziei se impune a fi lămurit, sens în care au formulat o cerere cu acest obiect. Astfel, au susținut că decizia nu este susceptibilă de a fi pusă în executare și nu reflectă raționamentul aplicat de către instanța supremă.

În concret, au apreciat că intimatului îi revine îndatorirea de a soluționa cererile de transfer după punerea în acord cu prevederile Constituției a dispozițiilor art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004.

Contestația în anulare formulată se întemeiază pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.," Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:... 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen".

Contestatarii au arătat că instanța de recurs a considerat că cele două hotărâri ale secției pentru judecători sunt nelegale, deoarece au devenit lipsite de temei legal, ca urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor pe care s-au fundamentat. Însă, au arătat contestatarii că rezultă din considerentele deciziei respingerea în rest a cererii de chemare în judecată, care s-a întemeiat nu numai pe aspectul controlului de legalitate al hotărârilor Consiliului, ci și în privința înseși a cererilor de transfer.

Ca atare, s-a susținut că, în realitate, instanța supremă a omis a cerceta toate celelalte motive de recurs care au fost invocate, argumente care, în măsura în care ar fi fost analizate, ar fi putut determina admiterea în întregime a acțiunii în contenciosul administrativ.

Spre exemplu, prin cererea de recurs s-a susținut, printre altele, că sentința atacată înfățișează incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. raportat la argumentul vizând nulitatea actelor administrative din perspectiva aprecierii eronate a criteriilor prevăzute de art. 3 din Regulament. Or, independent de aplicabilitatea Deciziei nr. 454/2020 a Curții Constituționale, în situația în care acest motiv de recurs era cercetat, era posibilă admiterea integrală a cererii de chemare în judecată, în urma examinării comparative a situației contestatorilor cu cea a judecătorilor transferați.

Consideră contestatorii că, fără îndoială, aceeași concluzie se impune și în legătură cu celelalte critici formulate prin cererea pentru exercitarea căii de atac.

Pe de altă parte, față de ansamblul criticilor invocate, în ipoteza în care una dintre acestea, în urma analizei efectuate de instanța de recurs, ar fi fost găsită fondată, determinând admiterea căii de atac, casarea și admiterea în totalitate a cererii, s-ar fi impus ca aceasta să fie luată în considerare în economia pricinii.

Astfel, în cauză, s-a ajuns în situația în care, deși le este favorabilă decizia Curții Constituționale, modalitatea în care aceasta a fost aplicată a determinat o amânare sine die a rezolvării definitive a situației cererilor de transfer, obiectivând o veritabilă denegare de dreptate. În concret, aceasta depinde, pe de o parte, de adoptarea unor norme care să reglementeze criteriile și procedura de transfer și, pe de altă parte, de rediscutarea solicitărilor de transfer de către autoritatea publică, în condițiile în care dispozitivul deciziei din recurs nu cuprinde nicio obligație instituită asupra intimatului.

În continuare, prin lipsa analizării celorlalte critici s-a ajuns în punctul în care, în privința contestatorilor, se vor aplica, cu titlu retroactiv, normele ce vor fi adoptate de legiuitor, cu toate că aceste cereri de transfer datează din 2019, în pofida prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție.

Mai mult decât atât, este evidentă diferența de tratament ce rezultă prin examinarea doar a motivului de recurs vizând incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 454/2020, raportat la judecătorii ale căror cereri de transfer au fost admise, în baza Regulamentului adoptat de intimat, potrivit normelor declarate neconstituționale. Astfel, soluționarea unor asemenea cereri nu poate avea loc decât în mod comparativ, în contextul ansamblului solicitărilor formulate. Ca atare, este clar că reanalizarea cererilor de transfer, după intervenția mult așteptată a legiuitorului, nu va mai putea fi realizată, în aceleași condiții. Rezultă că, în măsura în care s-ar fi analizat motivul de recurs arătat este cert că acesta putea fi găsit fondat, determinând admiterea în totalitate a acțiunii.

În fine, s-a susținut că soluția particulară pronunțată de instanța supremă, în prezenta cauză, care s-a fundamentat, în exclusivitate, pe motivul de recurs legat de incidența Deciziei nr. 454/2020 a Curții Constituționale, este diametral opusă față de alte dezlegări ale Înaltei Curți, în litigii similare. Spre exemplu, în dosarul nr. x/2020, prin sentința de primă instanță s-a admis în parte acțiunea în contencios administrativ, s-a dispus anularea hotărârii secției de judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, iar pârâtul a fost obligat să emită o hotărâre prin care să dispună transferul reclamantului la o anumită instanță, iar recursul exercitat a fost respins ca nefondat. Așa fiind, în cauza respectivă, deși Decizia Curții Constituționale nr. 454/2020 era publicată în Monitorul Oficial nu doar la epoca soluționării recursului, ci și la data rezolvării în fond a pricinii, aceasta nu a determinat imposibilitatea dispunerii asupra cererii de transfer.

În condițiile date, contestatorii au invocat Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 616 din 21 august 2008, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secția a treia - a statuat că... divergentele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudentă.

Însă, contestatorii arată că Înalta Curte de Casație și Justiție se află la originea acestor divergente profunde si persistente în timp, respectiv se arată că această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării, este în sine contrară principiului securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenție si care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-111).

În loc să-si îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, §97, CEDO 2002-VII, și Păduraru, §98, și, acontrario, PerezArias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007).

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea contestației ca inadmisibilă.

II. Soluția instanței învestită cu soluționarea contestației în anulare

Cu privire la excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimatul Consiliului Superior al Magistraturii, Înalta Curte constată că susținerile invocate sunt apărări pe fondul contestației în anulare și nu vizează inadmisibilitatea ca și excepție.

Înalta Curte, analizând motivele invocate în contestația în anulare în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale aplicabile, o va respinge pentru argumentele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, admisiibilă exclusiv pentru motivele prevăzute de C. proc. civ.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...)3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen".

Având în vedere considerentele deciziei contestate, motivul de contestație în anulare nu este incident în cauză.

Au fost invocate prin cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., ambele au fost analizate, s-a constatat că este nefondat motivul de art. 488 pct. 6 și nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Din analiza argumentelor dezvoltate în susținerea contestației în anulare, raportat la hotărârea atacată față, rezultă faptul că nemulțumirea contestatorilor are în vedere soluția instanței de recurs în ceea ce privește rezolvarea definitivă a cererilor de transfer adresate intimatului CSM.

Or, instanța de recurs a analizat susținerile recurenților în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În urma casării și rejudecării, instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată și a anulat Hotărârea nr. 921/21 iunie 2019 și Hot. nr. 932/21 iunie 2019 în ceea ce-i privește pe reclamanți.

Instanța de recurs a arătat explicit că, în respectarea principiului legalității, nu se poate dispune de către instanța de recurs asupra cererilor de transfer, în condițiile declarării neconstituționalității textului de lege care reglementa transferul, fără însă a cuprinde condițiile de transfer. A reținut, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 454/2020, legiuitorul având obligația de a pune în acord cu Constituția prevederile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, iar CSM păstrând atribuția de a dispune asupra cererilor de transfer, conform art. 40 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 317/2004, că soluția din recurs trebuie să se limiteze la anularea hotărârilor adoptate asupra cererilor de transfer, CSM rămânând învestit cu acestea și urmând să le soluționeze după punerea în acord cu Constituția a dispozițiilor art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004.

Ca urmare a cererii de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 715 din 9 februarie 2021 a Înaltei Curți, prin încheierea din 15 iunie 2021 pronunțată în dosar nr. x/2020, pe care a respins-o, instanța de recurs a precizat că nici prima instanță și nici Consiliul Superior al Magistraturii nu au la acest moment cadrul legislativ pentru soluționarea cererilor de transfer, până la punerea în acord a legii (dispozițiile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. x) cu Constituția României, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 454/2020.

Celelalte critici formulate de contestatori, privind existența unui tratament diferit față de situația altor judecători, prin care se invocă practică judiciară, nu se circumscriu motivului de contestației în anulare invocat.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de recurenții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 715 din 09 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.