ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4146/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.01.2018, reclamanții A., B. și C. au formulat, în contradictoriu cu pârâții Colegiul de conducere al Curții de Apel Craiova și Curtea de Apel Craiova, plângere împotriva Hotărârilor nr. 18/35 din 21.11.2017, nr. 19/35 din 21.11.2017, nr. 16/35 din 21.11.2017 respectiv nr. 17/35 din 21.11.2017 ale Colegiului de Conducere al Curții de Apel Craiova, privind încadrarea în baza Legii nr. 153/2017, prin care au solicitat admiterea plângerii, anularea Hotărârilor nr. 18/35 din 21.11.2017, nr. 19/35 din 21.11.2017, nr. 16/35 din 21.11.2017 respectiv nr. 17/35 din 21.11.2017 ale Colegiului de Conducere al Curții de Apel Craiova, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 76/28.09.2017 emisă de Președintele Curții de Apel Craiova; reîncadrarea reclamanților în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. A) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește salariul de bază și acordarea sporului pentru titlul științific de doctor, în cuantumul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, în temeiul art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017, în favoarea reclamantului A.; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul și specificația ce umează a fi precizat până la finalizarea dezbaterilor.

Prin sentința civilă nr. 3193 din 3 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Curții de Apel Craiova și Curtea de Apel Craiova, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile au formulat recurs reclamanții A., B., C., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, arată că, în esență, motivele cererii de chemare în judecată au constat în faptul că atât decizia de încadrare salarială, cât și hotărârile Colegiului de Conducere sunt de natură să aducă atingere unei serii de dispoziții legale în materie de dreptul muncii, precum și principiilor prevăzute atât de Legea nr. 153/2017, cât și de Constituția României.

Cu toate acestea, prima instanță a dispus respingerea cererii, reținând legalitatea actelor administrative emise, pe de-o parte, pentru că încadrarea s-a realizat în conformitate cu grila de salarizare stabilită pentru personalul auxiliar de specialitate, astfel cum prevede Legea 153/2017, iar, pe de altă parte, pentru că o bună parte a argumentelor invocate în cuprinsul plângerii se impun a fi valorificate exclusiv în procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate.

Apreciază recurenții faptul că soluția instanței de fond este nelegală din multiple considerente.

• În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Un prim aspect ce se impune a fi observat se referă la nemotivarea hotărârii pronunțate de către Curtea de Apel București, care, odată cu pronunțarea sentinței, a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate în plângerea formulată.

Recurenții arată că în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziții ce au fost încălcate ca urmare a emiterii deciziei și celor două rezoluții, iar aceste critici nu au fost analizate deloc de către instanța de judecată.

Atâta timp cât prima instanță nu a procedat la analiza tuturor apărărilor, astfel cum acestea au fost invocate prin cererea introductivă, recurenții susțin că sunt în imposibilitate de a aduce apărări efective asupra legalității hotărârii pronunțate, având în vedere că lipsesc temeiurile de fapt și de drept, respectiv analiza apărărilor invocate și care au dus la concluzia respingerii acțiunii.

În concret, unul dintre argumentele fundamentale ale cererii a fost acela că prin actele administrative emise parații au adus grave încălcări dreptului la muncă, și implicit dreptului la egalitate, aducând totodată în discuție atingerile aduse principiului securității juridice, principiului ierarhizării și al importanței valorii sociale protejate, principiului transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale.

Niciunul dintre aceste principii, însă, nu au fost avut în vedere de către instanța de fond, sens în care nu există o analiză aferentă acestora în cuprinsul considerentelor sentinței recurate.

Deopotrivă, motivarea este vădit lacunară și pur formală în ceea ce privește teoria drepturilor câștigate. În acest sens, instanța a arătat în repetate rânduri faptul că sporurile salariale nu reprezintă un drept fundamental constituțional și nici un drept câștigat, fără a arăta în concret care este raționamentul care a condus înspre o asemenea concluzie.

Mai mult decât atât, lecturând considerentele sentinței recurenții pot conchide asupra faptului că instanța de fond s-a bazat, în mod esențial, pe o putere aparent absolută a legiuitorului de a legifera. Instanța, însă, nu a avut în vedere toate principiile enunțate în cuprinsul plângerii, care reprezintă veritabile repere de apreciere a limitelor de legiferare.

În acest context, obligația de motivare a unei hotărâri reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil, si trebuie înțeleasă din prisma art. 425 C. proc. civ., ca fiind o obligație ce incumbă instanței odată cu soluționarea unei cauze. Dispozițiile textului sunt imperative, astfel că neîndeplinirea unora dintre exigențele sale poate atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 174 și urm. C. proc. civ.

În consecință, motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale.

În acest sens, în conformitate cu doctrina și jurisprudența în materie, în considerentele hotărârii instanța trebuia în mod obligatoriu să arate fiecare capăt de cerere și apărările părților, probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele din ele au fost reținute, iar altele înlăturate, excepțiile invocate și modul în care au fost soluționate, normele juridice pe care le-a aplicat la situația de fapt stabilită.

Totodată, motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate. O motivare corectă presupune: răspunsuri precise a toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și procesual.

Recurenții arată că analiza efectuată de instanță nu a fost una temeinică și nu a cuprins rațiunea pentru care apărările pe care le-au formulat au fost înlăturate.

Pentru aceste motive, apreciază că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sens în care aceasta este nelegală și se impune a fi casată ca atare.

• În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții arată că instanța de fond a pronunțat sentința recurată fără să observe, pe de o parte, că principiile de rang constituțional invocate nu au fost respectate de către pârâte, iar, pe de altă parte, consideră că sentința pronunțată cuprinde o serie de erori în ceea ce privește analiza apărărilor formulate. Mai precis, instanța a aplicat în mod eronat normele de drept material la care reccurenții au făcut trimitere în cuprinsul plângerii formulate în prezentul dosar, motiv pentru care se impune casarea sentinței recurate.

Astfel, soluția instanței a fost întemeiată, pe de-o parte, pe faptul că instanțele de judecată nu pot anula un act cu caracter normativ și respectiv nu pot declara dispozițiile unei norme ca fiind neconstituționale, iar, pe de altă parte, pentru că oricum actul normativ în discuție nu a adus atingere dreptului la egalitate. Mai precis, instanța susține că nu este vorba despre un tratament juridic diferențiat aplicat unor persoane aflate în situații similare, invocând pretinse diferențe cu privire la complexitatea și diversitatea activităților, responsabilitatea și impactul deciziilor, respectiv dificultatea activităților desfășurate de către specialiștii IT și judecătorii cu grad de judecătorie.

În primul rând, cu toate că instanța a arătat faptul că reglementarea aplicabilă drepturilor salariale ale acestora este clară, fiind opțiunea legiuitorului să salarizeze specialiștii IT în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate (grefieri), recurenții apreciează că un asemenea argument nu este suficient pentru a justifica respingerea plângerii.

Este adevărat că legiuitorului i se conferă o marjă de apreciere în activitatea de elaborare a actelor normative, însă totodată nu se poate să nu se observe faptul că această marjă de apreciere nu este nelimitată. Dimpotrivă, consideră recurenții că legiuitorul nu poate aduce atingere drepturilor fundamentale consacrate la rang constituțional, și cu atât mai puțin în situația în care vătămarea adusă nu are nicio justificare obiectivă.

În acest sens, deși este deopotrivă adevărat că instanța de judecată nu este competentă să decidă în sensul în care un act normativ este sau nu neconstituțional, aceasta este datoare, în virtutea principiului supremației Constituției, să aplice cu prioritate legea constituțională.

Mai mult decât atât, judecătorul este ținut să aplice în primul rând tratatele la care România este parte, sens în care, în mod evident, nu numai că poate, dar este chiar obligat să înlăture de la aplicare normele naționale divergente.

Sub acest aspect, relevant este faptul că instanța de fond a arătat că nici pârâții și nici instanța nu pot stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuțiile puterii legislative. O asemenea aserțiune, însă, nu poate justifica soluția respingerii plângerii formulate din următoarele motive.

În primul rând, imixtiunea în atribuțiile puterii legislative ar însemna faptul că instanța de judecată ar crea norme de drept de la sine putere, aplicându-le ulterior în activitatea sa judecătorească. O asemenea conduită, însă, nu a fost pretinsă niciodată din partea instanței de judecată, ci dimpotrivă, ceea ce s-a solicitat a fost aplicarea unor dispoziții legale deja existente și respectiv aflate în vigoare în prezent, în mod concret normele constituționale anterior indicate, precum și prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care consacră protecția dreptului la nediscriminare, precum și dreptul la proprietate.

Mai apoi, aceeași concluzie a instanței, si anume că nici instanța nu poate stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, este perfect valabilă si în ceea ce privește normele constituționale si cele de rang european. Ceea ce face, de fapt, instanța de judecată, este să justifice aplicarea normelor de drept național prin aceea că acestea se află în vigoare, însă fără să țină seama de faptul că în același timp încalcă o serie de alte prevederi legale, care se află deopotrivă în vigoare și care ar trebui aplicate cu prioritate.

Mai mult decât atât, tocmai dispozițiile art. 20 din Constituția României prevăd obligația de a aplica cu întâietate normele de drept european. Pe cale de consecință, a fost voința clară și expresă a legiuitorului de a obliga inclusiv instanțele de judecată ca, în situația în care o normă națională și o normă europeană intră în conflict, să o aplice cu prioritate pe cea din urmă. Așadar, instanța de judecată însăși încalcă voința legiuitorului prin conduita sa, și anume prin faptul că refuză în mod vehement să protejeze dreptul la egalitate, sens în care sentința recurată apare ca fiind vădit nelegală.

Totodată, raportat la criticile formulate, recurenții apreciază ca fiind neavenite susținerile instanței cu privire la aplicabilitatea Deciziei nr. 818/2008 a Curtii Constituționale, mai precis cu privire la faptul că instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care la consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.

Subliniază recurenții faptul că nicio clipă pretențiile formulate nu au vizat anularea prevederilor legale criticate. Ceea ce au solicitat recurenții, de fapt, a fost constatarea faptului că Legea nr. 153/2017 aduce atingere drepturilor fundamentale protejate la nivelul Constituției și al Convenției și, în mod subsecvent, aplicarea cu prioritate a dreptului european și a practicii judiciare a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurenții arată că instanța de fond a reținut faptul că nelegalitatea actelor contestate nu poate fi susținută nici prin invocarea dispozițiilor constituționale ori a celor comunitare, în esență pentru că dreptul la sporul salarial nu reprezintă un drept fundamental constituțional și nici un drept câștigat. Aceste susțineri, arată recurenții că sunt rezultatul unei interpretări eronate a normelor materiale care protejează dreptul la muncă.

În primul rând, cu privire la încadrarea componentei salariale sub egida dreptului la muncă sunt menționate dispozițiile art. 41 din Constituția României care prevăd protecția socială a muncii. Astfel, în virtutea acestui drept, prin Decizia nr. 1221 din 12 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a stabilit că: dreptul la muncă este un drept complex care include si dreptul la un salariu. Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă, și reprezintă contraprestația angajatorului raportat la munca prestată. Efectele raportului de muncă se concretizează în obligații pentru ambele părți, atât pentru angajat cât și pentru angajator, iar una din obligațiile esențiale ale angajatorului este de a plăti munca efectuată, întrucât dreptul la salariu este componentă a unui drept constituțional, și anume a dreptului la muncă, diminuarea sa constituie o veritabilă restrângere a dreptului la muncă.

Pe cale de consecință, în mod greșit a reținut instanța că sporurile salariale nu ar reprezenta un drept fundamental, din moment ce aceste sporuri reprezintă veritabile componente ale remunerației salariaților pentru munca prestată.

Mai mult decât atât, chiar trecând peste calificarea sporurilor salariale sub acest aspect, instanța nu a avut în vedere faptul că principala critică formulată viza încadrarea reclamanților în grila de salarizare în ceea ce privește salariul de bază. Or, astfel cum s-a arătat, drepturile salariale reprezintă în mod neechivoc o componentă a dreptului la muncă, sens în care susținerile instanței sunt profund neîntemeiate.

Așa fiind, art. 53 din Constituție permite restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți cetățenești, dar numai în mod excepțional și cu respectarea unor condiții bine delimitate. Potrivit acestui text, restrângerea se poate înfăptui numai prin lege, numai pentru unul din cazurile prevăzute expres și limitativ de Constituție, respectiv cu condiția ca măsura să nu aducă atingere existenței dreptului și a libertății, să fie proporțională cu situația care a determinat-o și deci să fie nediscriminatorie.

Așadar, cu toate că art. 41 din Constituție consfințește protecția dreptului la muncă, consideră recurenții că prin diminuarea drepturilor salariale li s-au adus grave atingeri sub acest aspect.

Mai precis, consideră că au fost puternic discriminați, întrucât odată cu emiterea deciziei nr. 76/28.09.2017 a Președintelui Curții de Apel Craiova și menținută prin hotărârile Colegiului de Conducere al Curții de Apel Craiova, au fost asimilați din punct de vedere salarial personalului auxiliar de specialitate, în contextul în care specialiștii 1T beneficiau începând cu anul 2008 de un statut special, asimilat magistraților din perspectiva grilei de salarizare.

Totodată, instanța de fond a afirmat faptul că drepturile salariale nu reprezintă un drept câștigat în sensul legii. Cu toate acestea, sub aspectul circumscrierii drepturilor în sfera art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, consideră că lucrurile sunt cât se poate de clare.

Subliniază recurenții, în acest sens, faptul că nu au solicitat niciodată acordarea drepturilor salariale într-un anumit cuantum determinat, contrar aserțiunilor curții, ci nu au făcut decât să se prevaleze de statutul juridic recunoscut prin legile aflate încă în vigoare. Așadar, criticile formulate au fost sub aspectul lipsei oricărui temei în ceea ce privește normele prin care s-a adus atingere drepturilor salariale.

Mai precis, recurenții s-au prevalat de statutul juridic, stabilit cât se poate de clar prin normele indicate, respectiv începând cu dispozițiile Legii nr. 97/2008. În esență, prin această lege s-a subliniat faptul că, deși specialiștii IT fac parte în continuare din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și parchetelor, acestora li se acordă totuși un statut special, acordându-se drepturi superioare oricărui alt salariat din categoria personalului auxiliar, și anume drepturi la nivelul unui judecător definitiv cu grad de judecătorie și vechime de peste 3 ani.

În alți termeni, intenția legiuitorului a fost neechivocă în ceea ce privește nivelul de salarizare al specialiștiilor IT cu un salariu net superior grefierului și care să țină cont specificul muncii și implementarea sistemului informatic la nivelul instanțelor și al parchetelor.

De altfel, Legea nr. 97/2008 a modificat inclusiv prevederile O.U.G. nr. 27/2006, sens în care se prevedea expres faptul că salariul de bază pentru specialiștii în domeniul informatic din aparatul propriu al Ministerului de Justiție, al Consiliului Superior al Magistraturii, al Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și de la instanțe și parchete se stabilește potrivit nr. crt. 28 lit. A) din Anexa, în conformitate cu prevederile art. II alin. (2).

Pe cale de consecința, s-a solicitat încadrarea în grila salarială prevăzută de cap. 1 lit. A) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, raportat la statutul recunoscut specialiștilor IT în mod expres prin șirul de legi anterioare. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a criticat a fost faptul că nu mai sunt asimilați din punct de vedere salarial cu judecătorii.

În acest sens, Legea nr. 153/2017 nu vine să modifice Legea nr. 97/2008, ci dimpotrivă, Legea nr. 153/2017 reprezintă legea cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dispozițiile ei trebuind coroborate cu toate celelalte acte normative care vizează domeniul justiției.

Astfel, în mod evident, statutul juridic al recurenților-reclamnați stabilit prin Legea nr. 97/2008 nu a fost afectat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, însă, în mod cu totul și cu totul contradictoriu, Legea nr. 153/2017 vine și modifică cuantumul salariilor, fără a ține cont de prevederile celorlalte legi și fără a prezenta rațiunea care a determinat legiuitorul să adopte o asemenea soluție.

În acest context, instanța de fond a arătat în repetate rânduri faptul că pentru existența unei discriminări este necesar să se constate faptul că persoane plasate în situații analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Or, arată recurenții că tocmai aceasta a fost critica esențială, întregul istoric legislativ existent anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 confirmă în mod indubitabil faptul că situația specialiștilor IT este cel puțin analogă situației judecătorilor cu grad de judecătorie din punct de vedere salarial. Rezultă, așadar, faptul că însuși legiuitorul a consfințit la nivel normativ această asemănare, de unde decurge și dreptul la un salariu calculat pe aceleași criterii.

În acest sens, singurul argument al instanței de fond, prezentat în cuprinsul sentinței recurate, a fost acela că diferențele salariale au avut la bază diferentele de atribuții, complexitatea si diversitatea activităților, responsabilitatea si impactul deciziilor, precum și dificultatea activităților exercitate.

Argumentul instanței, însă, nu are niciun fundament juridic, în condițiile în care elementele care au determinat legiuitorul să atribuie statutul salarial asimilat judecătorilor au rămas neschimbate - respectiv importanța și complexitatea muncii specialiștilor IT, precum și incompatibilitațile au rămas aceleași, similar judecătorilor și procurorilor din cadrul instanțelor, motiv pentru care se apreciază că diferența de tratament aplicată este vădit lipsită de orice temei. De altfel, dovadă stă inclusiv faptul că statutul salarial al celorlalți specialiști din cadrul instanțelor și parchetelor a rămas neschimbat.

Pe cale de consecință, apreciază că motivele invocate se circumscriu întru totul dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mai precis, creanța, respectiv dreptul la un salariu conform cu statutul conferit prin lege specialiștilor IT are o vădită valoare patrimonială, deci reprezintă un bun în sensul dispozițiilor Convenției.

Solicitarea de a fi reîncadrați în grila salarială prevăzută de Cap. I lit. A) nr. crt. 4 din anexa V la Legea nr. 153/2017 îndeplinește criteriul impus în jurisprudența Curții: mai precis, există un temei suficient în dreptul intern pentru pretențiile formulate, constând tocmai în dispozițiile Legii nr. 97/2008 precum si a tuturor celorlalte norme care recunosc statutul salarial special, superior celui aplicat grefierilor. Or, având în vedere faptul că dispozițiile acestei legi au fost încălcate fără absolut niciun temei, contrar jurisprudenței expuse, apreciază că solicitările sunt în mod vădit fondate, în temeiul art. 1 Protocolul 1 la Convenție.

Drept urmare, hotărârea recurată este nelegală având în vedere că instanța a fost chemată să constate dacă în concret, încadrarea reclamanților, cu consecința asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, respectă litera și spiritul legii, aspect care, în concret, raportat la motivele aduse de prima instanță, nu s-a materializat.

Ca atare, instanța, trebuia să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței unei discriminări în cazul de față și să procedeze la anularea hotărârilor Colegiului de Conducere, cu consecința anulării deciziei de reîncadrare a Colegiului, precum și obligarea la plata sumelor de bani cuvenite pentru munca prestată, în măsura în care prin actele administrative în cauză s-ar fi constatat o încălcare a principiului non-discriminării, de rang constituțional.

Sentința recurată nu are în vedere principiul egalității, prin prisma tratamentului egal care li se aplică specialiștilor IT, cu un nivelul de salarizare, egal cu cel al grefierilor, deși situația relevantă diferă în mod esențial.

În acest context, se arată că egalitatea în fața legii și a autorităților publice nu implică ideea de standardizare, de uniformizare, de înscriere a tuturor cetățenilor sub semnul aceluiași regim juridic, indiferent de situația naturală sau socio-profesională a acestora. Dimpotrivă, principiul egalității presupune ca la situații egale să se aplice un tratament juridic egal.

În același timp, și cel mai relevant aspect al principiului egalității, se referă și la faptul că acesta implică și dreptul la diferențiere în tratament juridic, căci în măsura în care egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal ar însemna discriminare.

Pornind de la noțiunea de tratament egal aplicabil în situații relevante distincte, în speță se impune a se observa că specialiștilor IT, deși aflați într-o poziție de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii 87/2008, prin noua lege a salarizării, respectiv Legea 153/2017 li se aplica un tratament egal cu cel al grefierilor.

Nu există nicio rațiune obiectivă care să justifice un nivel salarial egal cu cel al grefierilor, în condițiile în care complexitatea funcției, și toate celelalte criterii de ierarhizare de funcționare, diferă în ambele situații, și un salariu diferențiat față de ceilalți specialiști din sistemul judiciar, în condițiile în care complexitatea funcției, și toate celelalte criterii de ierarhizare a funcționare sunt aceleași.

Pe cale de consecință, apreciază că sentința recurată este nelegală pentru toate argumentele expuse pe larg în cuprinsul recursului, întrucât este rezultatul unor interpretări eronate ale normelor materiale, aducând astfel atingeri grave dreptului la muncă, precum și dreptului la non-discriminare.

Sunt arătate dispozițiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 care prevăd că sporul pentru titlul științific de doctor nu mai este recunoscut în mod autonom de la data aplicării prevederilor legii.

În acest sens, Curtea a arătat că prevederile Legii nr. 153/2017 se aplică începând cu data de 1 iulie 2017, acesta fiind și momentul de la care reclamantului trebuie să îi fie înlocuit sporul pretins cu indemnizatia pentru titlul științific de doctor.

Potrivit art. 38, legea se aplică etapizat, în 3 etape distincte: perioada 01.07.2017-31.12.2017, când se mențin în plată indemnizațiile de încadrare, inclusiv sporurile la nivelul lunii iunie 2017, 01.01.2018-31.12.2018- se majorează indemnizațiile de încadrare inclusiv sporurile, cu 25 % din nivelul acordat în luna decembrie 2017, și respectiv perioada 2019-2022 când se majorează succesiv indemnizațiile de încadrare, nu și sporurile.

Astfel, ținând cont de dispozițiile art. 38 alin. (2) lit. a), care stabilesc în mod expres menținerea în plată pentru nivelul acordat lunii iunie 2017, inclusiv a cuantumului sporurilor sau indemnizațiilor, fără a face distincție între sporul pentru titlul științific de doctor și alte sporuri, rezultă că ar trebui menținut în plată, și acest spor în cuantumul acordat potrivit legii vechi.

În aceste condiții, recurenții au apreciat că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 153/2017 nu îndeplinesc exigențele de claritate și previzibilitate prevăzute la rang constituțional, întrucât nu se poate determina data de la care se acordă indemnizația.

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Craiova a depus întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

În motivare arată că instanța de fond, ținând cont de toate criticile și apărările formulate, prin prisma dispozițiilor legale incidente, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

2.1 În dosarul asociat nr. x/2018, prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de către recurenții – reclamanți C., B. și A.. A sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 din Secțiunea a IV-a și art. 22 din Secțiunea a VI-a din Legea nr. 153/2017.

Cu privire la cererea formulată de recurenții reclamanți A., B., C. privind suspendarea judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, Înalta Curte o va respinge, apreciind că nu sunt motive întemeiate pentru a suspenda judecata prezentului recurs până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

2.2 Analizând criticile invocate în recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte reține că prin acțiunea introductivă reclamanții au solicitat anularea Hotărârilor nr. 18/35/21.11.2017, nr. 19/35/21.11.2017, nr. 16/35/21.11.2017 și nr. 17/35/21.11.2017 ale Colegiului de conducere al Curții de Apel Craiova, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 și, subsecvent, au solicitat anularea Deciziei nr. 76/28.09.2017 emisă de președintele Curții de Apel Craiova. Reclamanții au susținut nelegalitatea deciziei de încadrare emisă în baza Legii nr. 153/2017, apreciindu-se că au fost încălcate principiile sistemului de salarizare, nu au fost respectate art. 1 alin. (5), art. 16, art. 41 și art. 53 din Constituție, iar decizia a fost adoptată cu încălcarea normelor dreptului internațional.

Prin Decizia nr. 76/28.09.2017 emisă de către Președintele Curții de Apel Craiova, cu aplicabilitate de la 1 iulie 2017, s-a dispus reîncadrarea pe noile funcții, grade, trepte, gradații corespunzătoare vechimii în muncă și vechimii în specialitate, în anexă fiind menționați și reclamanții.

Acest act administrativ a fost emis în temeiul art. 36 alin. (1), art. 38 alin. (2) și art. 39 alin. (5), coroborat cu art. 14 din Legea cadru nr. 153/2017, potrivit cărora:

"Art. 36 (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38."

"Art. 38 alin. 2 începând cu data de 1 iulie 2017: a)se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții; b) prin excepție de la lit. a), salariile lunare ale personalului prevăzut la art. 11 se stabilesc în conformitate cu prevederile acestui articol; c) prin excepție de la prevederile lit. a), indemnizațiile lunare ale personalului care ocupă funcții de demnitate publică se stabilesc prin înmulțirea coeficienților din anexa nr. IX cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată; d) până la data de 31 decembrie 2017 se acordă drepturile de hrană și tichetele de masă de care beneficiază, la data intrării în vigoare a prezentei legi, unele categorii de personal bugetar, în măsura în care își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

"Art. 39 (5) Sporul pentru titlul științific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deține titlul științific de doctor, indiferent de data obținerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14."

"Art. 14 (1) Personalul care deține titlul științific de doctor beneficiază de o indemnizație lunară pentru titlul științific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, dacă își desfășoară activitatea în domeniul pentru care deține titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizații nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensațiilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor prevăzută la art. 25."

Instanța de primă jurisdicție a respins acțiunea reclamanților, reținând faptul că actele administrative atacate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale.

Înalta Curte constată că motivul de casare subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Astfel, recurenții, nefiind de acord cu motivarea instanței de fond, apreciază că instanța nu a răspuns apărărilor formulate, că motivarea instanței de fond este vădit lacunară și pur formală în ceea ce privește teoria drepturilor câștigate.

Analizând sentința recurată, Înalta Curte constată că instanța a expus considerentele pe care le-a avut în vedere, cu privire la situația de fapt și normele de drept aplicabile, cu respectarea întrutotul a dispozițiilor legale prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., fiind analizate toate capetele de cerere ale reclamanților în raport cu motivele cererii și apărările formulate de intimați, nefiind incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Criticile formulate de recurenți vizează faptul că li s-a stabilit un cuantum diminuat al salariului, prin lege, prezentându-se istoricul salarizării funcției pe care o dețin și a sporurilor în

Recurenții-reclamanți au formulat în esență două categorii de critici prin motivele de recurs formulate, cele ce privesc opțiunea legiuitorului de stabilire a salariului pentru personalul IT, dar și cele ce privesc acordarea sporului de doctorat.

Cu privire la Decizia nr. 76/2017, recurenții invocă încălcări ale principiilor Legii nr. 153/2017, criticile formulate nu se referă la decizia de încadrare, ci la însăși opțiunea legiuitorului de a diminua salariul cuvenit categoriei profesionale din care fac parte recurenții, precum și de a restabili criteriile de determinare a salariului, prin trimitere la grila de salarizare aferentă grefierilor.

Instanțele de judecată, însă, interpretează și aplică prevederile legale la situația de fapt dedusă judecății, nu analizează opțiunea legiuitorului în determinarea soluției legislative.

Prin Legea nr. 97/2008 a fost stabilit salariul de bază pentru această categorie socio-profesională, potrivit nr. crt. 28 de la lit. A) din anexa actului normativ (fiind prevăzut un coeficient de multiplicare echivalent cu al unui judecător/procuror cu grad de judecătorie), cu excepția situației în care, la data intrării în vigoare a actului normativ, beneficiau de un salariu mai mare.

Această opțiune a fost înlăturată prin Legea-cadru nr. 330/2009, act normativ ce nu mai păstrează echivalența între salarizarea personalului IT și judecătorul/procurorul de judecătorie, potrivit anexei VI/6, nr. crt. 3 (șef), 4 (grad I peste 3 ani vechime), 4 (grad II, 6 luni-3 ani vechime în specialitate).

Prin Legea-cadru ulterioară, nr. 284/2010, se revine la această echivalare, potrivit art. 23 alin. (2) lit. b) din Anexa VI, Cap. VIII al Legii nr. 284/2010, salariile de bază ale personalului din cadrul compartimentelor informatice ale instanțelor judecătorești și parchetelor stabilindu-se potrivit coeficientului de ierarhizare corespunzător funcției de judecător de judecătorie (iar pentru informaticianul șef potrivit coeficientului de ierarhizare corespunzător funcției de președinte de secție, de judecătorie).

Ulterior, prin Cap. II al anexei VI din Legea-cadru nr. 153/2017, salarizarea personalului IT este stabilită în grila de salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, fără a mai exista o normă de asimilare, din punct de vedere al coeficienților de ierarhizare, cu judecătorul cu grad de judecătorie.

Referitor la încălcarea unor principii de rang constituțional și de drept european, Înalta Curte reține că prin aplicarea prevederilor legale în vigoare la situația de fapt dedusă judecății nu au fost încălcate. Jurisprudența drepturilor omului nu recunoaște dreptul salariatului de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen vs Finlanda, hotărârea din 19 aprilie 2007), dar recunoaște dreptul statelor membre de a determina ce sume sunt sau vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat (Cauza Kehchko vs Ucraina, hotărârea din 8 nov. 2005), prin măsuri legislative adecvate.

Conform jurisprudenței CEDO, statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificări legislative pe care le adoptă, iar Convenția nu conferă dreptul de a primi, în continuare, un salariu într-un anumit cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul salariului. Convenția protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia.

Instanța de control judiciar reține că începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu se mai acordă sporul la salariul de bază, pentru titlul științific de doctor, nu se acordă sume compensatorii pentru acest spor, acordându-se, în schimb, beneficiul art. 14 din Legea nr. 153/2017, potrivit căruia "(1) Personalul care deține titlul științific de doctor beneficiază de o indemnizație lunară pentru titlul științific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, dacă își desfășoară activitatea în domeniul pentru care deține titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizații nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensațiilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor prevăzută la art. 25."

Având în vedere și art. 39 alin. (5), "Sporul pentru titlul științific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deține titlul științific de doctor, indiferent de data obținerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14", rezultă neacordarea sporului pentru titlul științific de doctor, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, și înlocuirea cu beneficiul indemnizației prevăzute de art. 14 din același act normativ, fără a condiționa acest beneficiu de data dobândirii titlului științific.

Deși reclamanții afirmă că în conținutul legii nu este prevăzut un termen cert pentru aplicarea dispozițiilor art. 39 (5), excepția tratată de legiuitor la Cap. IV "Dispoziții tranzitorii și finale", subcapitolul "Aplicarea tranzitorie" nu poate duce la altă concluzie decât la aceea a aplicării dispoziției legale în discuție chiar de la data intrării în vigoare a legii. Potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, prevederile legii se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.

Potrivit art. 17 alin. (1)-(3) din Legea 153/2017 " (1) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările și completările ulterioare, se stabilesc pe grade sau trepte profesionale, în raport cu funcția deținută, cu nivelul studiilor, cu vechimea în specialitate, precum și cu nivelul instanței sau al parchetului, după caz. (2) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul judecătoriilor și al parchetelor de pe lângă acestea sunt cele prevăzute în prezenta anexă la cap. II și III. (3) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate și personalul conex de la tribunale/tribunale specializate, tribunalele militare și de la parchetele de pe lângă acestea, de la judecătoriile din municipiul București și din localitățile reședință de județ, precum și de la parchetele de pe lângă acestea sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 5%".

Or, din analiza dispozițiilor legale rezultă că în mod corect instanța de fond a constatat că Decizia nr. 76/28.09.2017 a Președintelui Curții de Apel Craiova, prin care s-a stabilit, începând cu data de 01.07.2017, nivelul salariului de bază, nivelul sporurilor, precum și nivelul indemnizației lunare pentru titlul științific de doctor, a fost emisă în acord cu reîncadrarea operată prin noua lege unică de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, Legea nr. 153/2017, reîncadrare ce s-a realizat în raport de vechimea în funcție și gradația corespunzătoare vechimii în muncă dobândite.

Înalta Curte reține că este opțiunea legiuitorului să salarizeze specialiștii IT în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate (grefierii), corespunzător categoriei profesionale din care fac parte, respectiv personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor. Stabilirea prin raportare la nivelul salariului unui grefier cu studii superioare, iar nu prin raportare la nivelul salariului unui procuror cu grad de judecătorie, a fost una dintre opțiunile legiuitorului cu ocazia modificării principiilor care stau la baza noii legi a salarizării, asimilarea prin raportare la specificul muncii intrând în marja de aprecierea a statului

De asemenea, Înalta Curte a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat că toate motivele invocate sunt de fapt critici de neconstituționalitate ale Legii nr. 153/2017, aspecte asupra cărora numai instanța de contencios constituțional legal sesizată se poate pronunța.

Înalta Curte reține că nelegalitatea hotărârii atacate, pe temeiul discriminării, nu poate fi susținută nici prin invocarea dispozițiilor constituționale, comunitare sau a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Este adevărat că, potrivit art. 11 si 20 din Constituția României, dispozițiile pactelor și tratatelor privitoare la drepturilor omului ratificate ce nu concordă cu legile interne sunt aplicabile direct în dreptul intern, iar potrivit art. 23 pct. 2 din Declarația universală a drepturilor omului, toate persoanele sunt egale în fața legii. Drepturile salariale în litigiu, însă, în cauza dedusă judecății, nu reprezintă un drept fundamental constituțional și nici un drept câștigat, după cum a stabilit Curtea Constituțională. Prin urmare, acordarea unor asemenea drepturi, ce nu aparțin sferei drepturilor și libertăților fundamentale, reprezintă opțiunea exclusivă a legiuitorului național, iar aplicarea legii interne în această privință, a stabilirii cuantumului salariului și a sporurilor angajaților plătiți din fonduri bugetare reprezintă o problemă a statului respectiv.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivele de recurs fiind nefondate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurenții reclamanți A., B., C. privind suspendarea judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B., C. împotriva sentinței civile nr. 3193 din 3 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.