ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3900/2021

Ședința publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 21.07.2018, reclamantul Inspectoratul de Poliție al Județului Caraș Severin a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr.x/14.06.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, pe care o consideră netemeinică și nelegală.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 5158 din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliție al Județului Caraș Severin în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 5158 din 7 decembrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Inspectoratul de Poliție al Județului Caraș-Severin a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În opinia recurentului-reclamant, termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, iar nu un termen de drept material în care o persoană să opteze sau nu pentru un drept substanțial astfel încât acesta să fie pierdut în caz de pasivitate (în speță, un drept de creanță), deoarece, potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 213/2015,,. creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) ".

În aceste condiții, potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ.." partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Spre deosebire de vechea reglementare a C. proc. civ., care folosea sintagma "împrejurare mai presus de voința părții", noua expresie folosită de legiuitor extinde posibilitatea de repunere în termen prin acceptarea mai multor cazuri care să justifice pierderea termenului legal imperativ, putându-se înțelege acele situații care nu sunt imputabile titularului dreptului procesual și care sunt apte să împiedice exercitarea actului de procedură în termen.

Astfel, în opinia recurentului hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea eronată a dispozițiilor legale, fiind astfel incident motivul de casare instituit de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată netemeinicia excepției nulității recursului invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, urmând să o respingă, întrucât motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant se subscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de recurs a fost criticată nelegalitatea hotărârii pronunțate în fond, prin prisma greșitei aplicări a normelor de drept substanțial, fiind indicat ca temei de drept al casării pct. 8 al articolului 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul formulând contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței pronunțate, cu referire concretă la modul în care prima instanță a aplicat prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, cu privire la data nașterii dreptului său de creanță, inclusiv prin prisma neanalizării unor apărări formulate de acesta.

2.2. Argumente de fapt și de drept relevante

În cauza de față, prin cererea de plată înregistrată la pârât, reclamantul a solicitat să fie despăgubit ca suma de 6 052 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor vehiculului cu numărul de înmatriculare MAI x.

Prin Decizia nr.x/14.06.2018, intimatul-pârât a respins cererea de plată, întrucât cererea de plată a fost depusă după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A. pentru asigurătorul A. S.A. în faliment.

Prin recurs, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a apreciat greșit data de la care începe să curgă termenul de decădere de 90 de zile, termen expres prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.

Înalta Curte reține că analiza cererii de plată și a dosarului de daună s-a realizat de către autoritatea pârâtă ținându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la Fondul de Garantare a Asiguraților a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului. Termenul de 90 de zile este unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială și norma de aplicare a acesteia este decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile Fondul de Garantare a Asiguraților, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

În cauză, deschiderea procedurii de faliment a A. S.A. s-a realizat prin hotărârea intermediară nr. 132 din 16.02.2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu – secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, și a devenit definitivă la data de 17.03.2017.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, cererea de plată trebuia depusă înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, nefiind vorba despre situația descrisă la teza a II-a a aceluiași text normativ care prevede un termen de maxim 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurare, deoarece producerea evenimentului asigurat la data de 27.05.2016 este cel care a dat naștere dreptului la plata despăgubirii, iar data producerii evenimentului este anterioară datei deschiderii prin hotărâre judecătorească definitivă a procedurii de faliment a asigurătorului A. S.A., 17.03.2017.

Prin urmare, termenul până la care se putea depune cerere de plată la Fondul de garantare a asiguraților este termenul de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a A. S.A., adică de la 17.03.2017 până la 16.06.2017, fiind aplicabilă teza I din art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, împlinirea lui având efectul stingerii dreptului de creanță.

În contextul expus, având în vedere că cererea de plată a fost depusă la Fondul de Garantare după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, Înalta Curte constată că decizia contestată este legală, impunându-se respingerea recursului, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., găsit neîntemeiat.

2.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Poliție al Județului Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 5158 din 7 decembrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2021.