ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3890/2021

Ședința publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.10.2017, sub nr. x/2017 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea în totalitate a Deciziei nr. 9524/10.10.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților; obligarea pârâtului, Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 7.780 RON reprezentând despăgubiri pentru vătămarea suferită în urma accidentului de muncă; obligarea pârâtului, Fondul de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 3308 din 11 iulie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a anulat Decizia nr. 9524/10.10.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 7.780 RON reprezentând despăgubiri; a obligat pârâtul FGA să plătească reclamantei suma de 50 RON cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("F.G.A") prin care a solicitat casarea sentinței atacate și în rejudecare, respingerea în totalitate a acțiunii în contencios formulată de intimata-reclamantă.

Recurentul susține că în cadrul instrumentării dosarului de daună, s-a constat faptul că, cererea de plată a fost depusă la data de 22.03,2017, cu depășirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A., petenta fiind decăzută din dreptul său subiectiv de a-si mai putea valorifica pretențiile, conform dispozițiilor art. 2545 și următoarele C. civ.

Referitor la situația asigurătorului B. S.A. învederează recurentul faptul că, prin Decizia A.S.F. nr. 2034/27.08.2015 s-a decis închiderea procedurii de redresare a B. S.A. și s-a constatat starea de insolvență a acestei societăți de asigurare. Prin încheierea de ședință din data de 03.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A. și desemnarea lichidatorului judiciar C., cu sediul în București, iar la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.

Precizează recurentul că, deși dreptul de creanță s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, intimata nu a înteles să formuleze cererea de plată în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, acesta împlinindu-se la data de 28.07.2016.

Mai afirmă recurentul că instanța de fond a ignorat efectele depunerii cererii de plată cu depășirea termenului legal, respectiv intervenirea sancțiunii decăderii, sancțiune ce stinge însuși dreptul de a mai săvârși un act de natura celui întreprins de intimata-reclamantă. Totodată, susține recurentul că aspecte precum momentul redactării și comunicării hotărârii nu reprezintă elemente obiective, nefiind apte să împiedice intimata-reclamantă în formularea cererii de plată, cum de altfel, nici necunoașterea legii nu poate constitui un astfel de motiv temeinic.

Subliniază recurentul că, întrucât F.G.A este o persoana juridică de drept public, conform art. 32 din Legea nr. 213/2015, ce este parte în schema de garantare a asiguraților, în ipoteza declanșării procedurii de faliment a unui asigurator, legiuitorul a reglementat o competență exclusivă a acestuia în realizarea verificărilor aferente procedurii necontencioase.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 9524/10.10.2017 emisă de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților s-a decis respingerea cererii de plată formulată de petenta A., ca fiind tardiv formulată.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de garantare a Asiguraților cu nr. x din 22 martie 2017, intimata-reclamantă a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile F.G.A. .

Având în vedere situația deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A. și pentru soluționarea dosarului de daună și a cererii de plată nr. x din 22 martie 2017, recurentul-pârât Fondul de garantare a Asiguraților, în cadrul procedurii administrative necontencioase prevăzută de Legea specială nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de - Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 213/2015, a emis Decizia nr. 9524 din data de 10 octombrie 2017, prin care a fost respinsă integral cererea intimatei-reclamante ca tardivă, fiind depusă la FGA cu depășirea termenului legal de 90 de zile stabilit expres de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: "(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În cadrul instrumentării dosarului de daună, s-a constat faptul că, cererea de plată a fost depusă la data de 22.03,2017, cu depășirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A., intimata fiind decăzută din dreptul său subiectiv de a-si mai putea valorifica pretențiile, conform dispozițiilor art. 2545 și următoarele C. civ.

Referitor la situația asigurătorului B. S.A. trebuie subliniat faptul că, prin Decizia A.S.F. nr. 2034/27.08.2015 s-a decis închiderea procedurii de redresare a B. S.A. și s-a constatat starea de insolvență a acestei societăți de asigurare. Prin încheierea de ședință din data de 03.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A. și desemnarea lichidatorului judiciar C., iar la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.

Se observă că, deși dreptul de creanță s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, intimata nu a înteles să formuleze cererea de plată în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, acesta împlinindu-se la data de 28.07.2016.

Or, intimata-reclamantă nu a depus cererea de despăgubire din disponibilitățile Fondului de Garantare al Asiguraților cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aspect sesizat în mod corect de către recurentul-pârât, care, pe acest considerent, a respins prin Decizia nr. 9524 din data de 10 octombrie 2017 cererea de plată, ca tardivă.

În ceea ce privește natura juridică a termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că acesta este un termen de decădere, iar potrivit art. 2.548 din C. civ. din 2009: "(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situațiile de excepție apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că art. 2517 C. civ. privind termenul general de prescripție de 3 ani și art. 2519 alin. (1) C. civ. privind termenul de prescripție de 2 ani în materia raporturilor de asigurare sau reasigurare, nu sunt aplicabile în cauza de față, întrucât aceste texte de lege se referă la termenele de prescripție pentru introducerea unor acțiuni în instanță pentru ocrotirea unor drepturi materiale.

Or, în cauză, nu este vorba de nerespectarea dreptului material la acțiune, ci de nerespectarea unui termen procedural, instituit prin lege și a cărui necunoaștere nu poate fi invocată, termen în care persoana păgubită în urma accidentului de circulație putea introduce cererea de despăgubire.

Pe de altă parte, această critică nu poate fi primită și pentru că modalitatea de despăgubire a asiguraților, victime ale accidentelor de circulație, este reglementată printr-o serie de norme cu caracter special, cum ar fi Legea nr. 132/2017, Legea nr. 236/2017, Legea nr. 237/2015, Legea nr. 246/2015, Legea nr. 95/2006, O.U.G. nr. 54/2016 și Legea nr. 213/2015, care se aplică cu prioritate față de normele cu caracter general, cum ar fi C. civ.

În speță, dată fiind situația excepțională reprezentată de falimentul asiguratorului, cererile de despăgubire, inclusiv în ceea ce privește termenul de depunere al acestora, se supun prevederilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Așadar, susținerile intimatei-reclamante referitoare la incidența dispozițiilor C. civ., în condițiile în care procedura de depunere și de soluționare a cererilor de plată este reglementată printr-o normă specială, nu pot fi reținute, întrucât textul de lege la care face referire intimata-reclamantă se aplică doar în măsura în care legea specială nu conține dispoziții care să reglementeze anumite aspecte, or, în speță, legiuitorul a stabilit reguli procedurale distincte și precise, statuând inclusiv asupra termenelor în care cererile de plată pot fi depuse.

În aceste condiții, nu pot fi aplicate prevederile C. civ., deoarece reglementările cu caracter special, cum este Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, derogă de la orice dispoziții cu caracter general și se aplică cu prioritate în materia pentru care au fost edictate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3308 din 11 iulie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2021.