ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5364/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței de judecata pronunțarea unei hotarari prin care sa dispună anularea Deciziei nr. 12075/20.12.2017 emisa de paratul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A), obligarea paratului Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A) la plata către partea reclamanta a sumei de 2.615,68 RON, iar în subsidiar, obligarea paratului Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A) sa soluționeze pe fond cererea de plata înregistrata sub nr. x/02.06.2016, obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauza.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 4064 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind întemeiată, a fost anulată decizia nr. 12075/2017 emisă de pârâtă și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 2615,68 RON cu titlu de despăgubiri precum și la plata cheltuielilor de judecată aferente cauzei în cuantum de 350 RON.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 4064 din 12 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut că instanța de fond, în mod greșit, a reținut calitatea de creditor de asigurare a reclamantei, întrucât nu a analizat argumentele contestatoarei din acțiune și nici ale pârâtei din întâmpinare, astfel că nemotivarea hotărârii/motive contradictorii și greșita aplicare a normelor de drept material înțelege să le motiveze prin argumente comune. Astfel, a susținut recurentul-reclamant că, în condițiile în care instanța de fond a stabilit că reclamanta este creditor de asigurare, interpretarea dată de aceasta dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege. Sub un prim aspect, interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A. adaugă la lege, alături de enunțarea unor texte din actul normativ menționat a invocat și hotărârile judecătorești prin care s-a statuat în mod definitiv că: FGA nu preia funcțiile unui asigurator, procedura de efectuare a plăților din disponibilitățile FGA este un aspecială reglementată de Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări nu poate recurge la procedura de executare silită a FGA pentru titlurile executorii obținute de petent împotriva asiguratorului B. întrucât legea e procedura de urmat pentru obținerea sumelor cuvenite din disponibilitățile acestuia; FGA nu are calitatea de asigurator, nu se subrogă în drepturile și obligațiilor aflate în faliment, FGA nu are nicio obligație comună cu un asigurator. De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că interpretarea dată de judecătorul fondului este de natură să încalce flagrant scopul înființării FGA, precum și modalitatea de funcționare a mecanismului protecției prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015. Totodată, în opinia recurentului, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamate nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asiguratorul în faliment. În ceea ce privește argumentul pentru respingerea cererii de plată că ratele 47, 48 în cuantum de 114,75 Euro fiecare aferente contractului Casco nr. x/31.10.2011 nu au fost achitate, recurentul-pârât a susținut că între documentele existente la dosarul de daună nr. x-nr. unic x nu au fost identificate actele care să ateste îndeplinirea obligațiilor contractuale de către asigurat, prin prisma achitării ratelor de primă restante, precum și demersurile efectuate de asigurat pentru repunerea în vigoare a contractului de asigurare, ratele restante fiind evidențiate și în situația preluată de lichidatorul judiciar al B.. Astfel, FGA nu poate încasa prime de asigurare, în condițiile în care atribuțiile cu privire la contractele de asigurare ale asiguratorului falimentar sunt prevăzute de art. 258 lit. d) și e) din Legea nr. 85/2014, iar pricipalele raporturi aflate în derulare la momentul deschiderii procedurii de faliment care trebuie finalizate fie prin încetarea contractelor, fie prin trandferul lor către alte socieăți eligibile sunt cele născute din contractele de asigurare. În cazul în care lichidatorul hotărăște menținerea contractelor de asigurare, cum este cazul societății B., lichidatorul are obligația încasării ratelor de primă restante cu scopul asigurării transferului de portofoliu în condițiile Legii nr. 237/2015. C., în calitate de lichidator judiciar al societății B. S.A. în faliment a comunicat valoarea ratelor de primă datorate asiguratorului în faliment de către fiecare petent, precum și faptul că nu a notificat asiguraților rezilierea primelor de asigurare, astfel contractul în discuție în speță a rămas valabil, asiguratul având obligația plății ratelor restante, obligație neîndeplinită prin neplata ratelor 47 și 48. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată urmând să o solicite pe cale separată.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 aprilie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 21 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Situația de fapt reținută de prima instanță La data de 27.10.2011 între reclamantă în calitate de finanțator si persoana juridica societatea D. S.R.L., în calitate de utilizator a fost încheiat Contractul de leasing financiar nr. x având ca obiect finanțarea achiziționării bunului autoturism x Sportback. Bunul achiziționat de către utilizator a fost asigurat facultativ de către acesta la asigurătorul B. S.A. conform poliței privind asigurarea autovehiculelor pentru riscurile avarii si furt nr. x/31.10.2011 cu valabilitate in perioada 31.10.2011 - 30.10.2017. Potrivit art. 7.9 din Contractul de leasing - Condiții generale: "Utilizatorul cesionează irevocabil Locatorului toate drepturile sale care decurg din contractele de asigurare încheiate potrivit contractului precum si pretențiile fata de tertii care produc pagube si pretențiile fata de asigurător. Locatorul accepta cesiunea". In situația producerii evenimentului asigurat, în temeiul calitatii de asigurat, utilizatorul este cel care se ocupa de procedura întocmirii dosarului de dauna, de relația cu asigurătorul, de reparațiile autoturismului, iar in acest sens utilizatorul primește de la subscrisa o împuternicire. Pentru evenimentul din data de 10.09.2015 a fost constituit dosarul de dauna nr. x (nr. unic x). Prin cererea de plata nr. x/02.06.2016, d-na E. in numele societății D. S.R.L. - utilizator si împuternicit al A. S.A. - proprietar, a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraților acordarea indemnizației in cuantum de 2.615,68 RON, reprezentând despăgubiri pentru avariile produse autoturismului marca x, cu număr de înmatriculare x, la data de 10.09.2015, cererea de despăgubire fiind depusa însotita de documentele aferente dosarului de dauna, inclusiv împuternicirea data de A. S.A. Prin Decizia nr. 12075/20.12.2017 paratul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plata nr. x/02.06.2016, reținând in esența, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 ca, in privința A. S.A., deja s-a aprobat si achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limita maxima prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare. A reținut pârâta că eventuala diferență neplătită de către FGA poate fi ceruta de către reclamanta din averea debitoarei avand același rang de preferința ca si FGA, având in vedere prevederile art. 17 din Legea nr. 213/2015 în temeiul carora creditorul de asigurări poate urma separat si procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 in vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) din acest act normativ. Că reclamanta A. are dreptul de a se înscrie la masa credala pentru diferența de suma dintre plafonul maxim prevăzut de lege si creanța pe care o pretinde ca o are, în condițiile in care, în calitatea sa de profesionist, a fost de acord sa isi asume riscul nerealizarii unor creanțe, cunoscând si acceptând posibilitatea producerii unui asemenea risc, al falimentului asigurătorului. Totodată, în cuprinsul Deciziei nr. 12074/20.12.2017 s-a reținut ca și argument pentru respingerea cererii de plată împrejurarea că ratele 47, 48 în cuantum de 114,75 Euro fiecare aferente contractului Casco nr. x/31.10.2011 nu au fost achitate. 2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-pârât 2.1 Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totodată Înalta Curte amintește că în practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză. 2.2 Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic de nelegalitate formulate prin recurs, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate. 2.2.1 Astfel, în principal, s-au formulat critici sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, principalul mtiv reținut prin decizia cotestat, recurentul-pârât susținând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare. Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei. Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât. Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât cu privire la acest aspect, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 2.2.2 În ceea ce privește motivul subsidiar reținut de FGA prin decizia contestată, urmare a analizării pe fond a cererii de plată, respectiv valabilitatea cotractului de asigurare Casco, prin prisma achitării ratelor de primă de asigurare restante, Înalta Curte reține că nu pot fi reținute criticile formulate de recurent, în mod corect prima instanță apreciind că decizia emisă este nelegală în contextul în care suma solicitată la plata, este izvorâtă din polița de asigurare Casco nr. x/31.10.2011 obligatorie pentru părțile contractante. Astfel, în mod greșit susține recurentul-pârât ca și argument pentru respingerea cererii de plată împrejurarea că ratele 47, 48 în cuantum de 114,75 Euro fiecare aferente contractului Casco nr. x/31.10.2011 nu au fost achitate, întrucât, din Ordinele de plata si anexele depuse la dosarul cauzei rezulta ca rata 47 a fost achitata, iar la momentul plații ratei 48, reclamanta a schimbat asigurătorul datorita stării de insolvabilitate ale acestuia, fiind îndeplinite astfel condițiile expuse chiar de recurentă cu privire la îndeplinirea obligațiilor de plată a ratelor restante către lichidatorul societății în faliment, în condițiile art. 258 lit. d) și e) din Legea nr. 85/2014. Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 18 din Legea contenciosului administrativ, precum și faptul că, în subsidiar, cerere de plată a fost analizată pe fond de către pârât, instanța de control judiciar constată că este corectă soluția primei instanțe de obligare a FGA la plata sumei solicitate de reclamantă, ca urmare a anulării deciziei contestate. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate de pârât prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,