ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3833/2021

Ședința publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02.05.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a contestat, în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, Ordinul Ministrului Justiției (OMJ) nr. 542/C/2018 și Ordinul Ministrului Justiției (OMJ) nr. 603/C/2018, inclusiv Anexa nr. 42, în raport cu care a solicitat:

• începând cu data de 09.04.2015 pentru sumele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 405 RON;

• începând cu data de 01.12.2015 pentru sume rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 445 RON (VRS 405 RON, majorată cu 10%) până la 31 decembrie 2017;

- să aplice majorarea salarială de 25% prevăzută de Legea nr. 153/2017 începând cu luna ianuarie 2018 față de salariul corect calculat pentru luna decembrie 2017, respectiv cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 445 RON și în acord cu indicațiile emise în recomandarea Ministerului Muncii și Justiției Sociale ca urmare a dialogului purtat cu categoriile profesionale din familia ocupațională de funcții bugetare Justiție;

- să aplice sporurile stabilite pentru categoria profesională a personalului de probațiune, în acord cu aceeași recomandare, și prin raportare la un salariu calculat corect pentru luna decembrie 2017, în procentul și în condițiile indicate în cadrul aceleiași recomandări, după cum urmează:

• cuantumul brut al sporurilor raportate la salariul stabilit pentru luna decembrie 2017 majorate cu 25% rezultând cuantumul sporurilor pentru luna ianuarie 2018;

• sporurile de: 15% din salariul de bază - spor pentru condiții de muncă grele, prevăzut în art. 4 alin (1) din Legea 153/2017; 25% din salariul de bază - spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 5 al aceleiași legi; 5% din salariul de bază - pentru păstrarea confidențialității, prevăzut de art. 5 din lege, indiferent de plafonarea la maxim 30%, care să fie calculate și aplicate în mod individual și progresiv, în raport cu clasele de salarizare, și nu cumulat.

Prin sentința civilă nr. 478 din 11 februarie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune; a respins capetele de cerere privind obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor salariale și la alocarea de fonduri, ca neîntemeiate; a respins capetele de cerere privind rectificarea Ordinului MJ nr. 542/C/2018 și a Ordinului MJ nr. 603/C/08.08.2018 referitor la drepturile salariale ale reclamantului, ca rămase fără obiect; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune la stabilirea unui calendar de plată a diferențelor salariale, ca neîntemeiat; a obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata către reclamant a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 și cele încasate.

Împotriva sentinței civile nr. 478 din 11 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului arată, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât deși a fost emis OMJ nr. 3396/C/2018 și a produs efecte începând cu data de 01.01.2018, instanța a obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit acestui ordin și cele încasate pe perioada 09.04.2015-30.06.2018, perioadă care este mai mare decât cea prevăzută în OMJ nr. 3396/C/2018.

Susține că în speță contrarietatea rezultă din faptul că instanța de fond a reținut în mod eronat că OMJ nr. 3396/C/2018 a modificat OMJ nr. 2883/C/2018, în condițiile în care acest din urmă act administrativ a stat la baza emiterii OMJ nr. 3396/C/2018.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil enunțate de art. 9 alin. (2) și art. 22 pct. 6 C. proc. civ., privind principiul disponibilității și limitele învestirii instanței, întrucât pentru a se putea pronunța asupra acordării acestor drepturi, era necesar ca instanța de fond să fie învestită cu o astfel de cerere, condiție care nu este îndeplinită în cauză, dat fiind faptul că instanța a fost învestită cu anularea OMJ nr. 603/C/2018.

Precizează că în cursul judecății, OMJ nr. 603/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 3396/C/2018, în sensul solicitat de reclamantă și că, dreptul fiind deja recunoscut de către pârâți, instanța nu a putut efectua o cercetare a fondului dreptului, motiv pentru care a dispus respingerea ca rămasă fără obiect a solicitării.

Având în vedere că reclamantul nu a contestat OMJ nr. 3396/C/2018, prin care a fost stabilită și modalitatea de plată a drepturilor salariate, solicită să se constate că instanța de fond a depășit limitele învestirii, întrucât nu a existat o cerere din partea reclamantului în sensul punerii în aplicare a dispozițiilor acestui ordin.

Mai arată că în luna ulterioară emiterii OMJ nr. 3396/C/2018, respectiv în septembrie 2018, a fost efectuată pentru reclamant, plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit OMJ nr. 3396/C/2018 și cele încasate, astfel că se impunea ca instanța să respingă acest capăt de cerere ca rămas fără obiect.

Deși a fost legal citat, intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, se constată că ulterior introducerii acțiunii, pârâtul Ministerul Justiției a emis OMJ nr. 2883/C/2018 și OMJ nr. 3396/C/30.08.2018, stabilindu-se drepturile salariale ale reclamantului cu acordarea sporurilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017, motiv pentru care prima instanță a respins capătul de cerere privind rectificarea Ordinului nr. 603/2018 ca rămas fără obiect.

În ceea de privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta invocă, în esență, faptul că prima instanță în mod greșit a dispus obligarea sa la plata diferențelor de drepturi calculate potrivit Ordinului nr. 3396/C/2018 întrucât nu s-a analizat fondul cauzei, pentru că dreptul fusese deja acordat, ca urmare a emiterii OMJ nr. 3396/C/30.08.2018 prin care a fost modificat OMJ nr. 603/C/08.02.2018.

Or, chiar prin ordinul invocat s-au stabilit diferențele salariale datorate, potrivit solicitării reclamanților, iar prima instanță s-a pronunțat asupra capetelor de cerere astfel cum au formulate, în limita învestirii.

Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reproșa primei instanțe că ar fi încălcat prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

În esență, subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a reținut în mod eronat că OMJ nr. 3396/C/2018 a modificat OMJ nr. 2883/C/2018, în condițiile în care acest din urmă act administrativ a stat la baza emiterii OMJ nr. 3396/C/2018.

Analizând ordinele de mai sus, se constată că, într-adevăr, în expunerea de motive a Ordinului MJ nr. 3396/C/2018 de arată că la emiterea acestui a fost avut în vedere Ordinul MJ nr. 2883/C/2018, dar analizând conținutul acestora, se constată că Ordinul MJ nr. 2883/C/2018 vizează anumite modificări salariale pentru perioadele 09.04.2015 – 09.07.2018 (data emiterii ordinului) și în continuare, iar Ordinul MJ nr. 3396/C/2018 vizează perioada 01.01.2018 – 30.08.2018 data emiterii ordinului) și în continuare. Astfel, se observă că pentru perioada 01.01.2018 – 30.08.2018 data emiterii ordinului) și în continuare, practic, Ordinul MJ nr. 3396/C/2018 a modificat ordinul anterior.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de casare se referă la faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât deși a fost emis OMJ nr. 3396/C/2018 și a produs efecte începând cu data de 01.01.2018, instanța a obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit acestui ordin și cele încasate pe perioada 09.04.2015-30.06.2018, perioadă care este mai mare decât cea prevăzută în OMJ nr. 3396/C/2018.

Instanța de control judiciar apreciază că hotărârea recurată nu cuprinde elemente contradictorii, fiind dată cu respectarea cerințelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar și a garanțiilor dreptului la un proces echitabil, statuate prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat acordarea drepturilor salariale și, implicit, a diferențelor acestor drepturi, începând cu data de 09.04.2015.

Pe fond, se reține că, reclamantul, consilier de probațiune, a solicitat anularea OMJ nr. 603/C/2018, obligarea Ministerului Justiției să emită un nou ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 153/2017 și obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale în conformitate cu noul ordin.

În contextul în care Ministerul Justiției a emis OMJ nr. 2883/C/2018 și OMJ nr. 3396/C/30.08.2018, stabilindu-se drepturile salariale ale reclamantului cu acordarea sporurilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017, solicitarea reclamantului apare ca fiind rămasă fără obiect.

Înalta Curte constată că prin ordinele menționate anterior s-a dispus recalcularea indemnizației intimatului-reclamant prin raportare la o valoare de referință sectorială chiar mai mare decât cea solicitată prin acțiune.

Prin urmare, avându-se în vedere că, în cursul soluționării cauzei, la data de 19.07.2018, Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 2883/C/2018, iar ulterior, la data de 30.08.2018, a emis Ordinul nr. 3396/C/2018, răspunzând pretențiilor intimatului din cererea dedusă judecății, acțiunea reclamantului a rămas fără obiect.

În acest mod, recurentul-pârât a recunoscut drepturile salariale pretzinse de către reclamant, prin cererea de recurs arătând că în cursul lunii septembrie 2018, a fost efectuată pentru reclamant, plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit OMJ nr. 3396/C/2018 și cele încasate.

De altfel, prin O.U.G. nr. 3/2019 privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției, s-a stabilit plata sumelor reprezentând drepturi de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018, precum și plata dobânzilor și a actualizării cu rata inflației.

Înalta Curte are în vedere și prevederile art. 29 și art. 32 din C. proc. civ., reținând că unul dintre elementele acțiunii civile este, alături de părți și cauză, obiectul cererii, respectiv pretenția concretă a reclamantului, condiție generală care vizează orice cerere în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 478 din 11 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa în parte sentința recurată și, rejudecând: va respinge, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtei Direcția Națională de Probațiune la plata către reclamantul A. a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite și cele încasate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 478 din 11 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge, ca rămas fără obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtei Direcția Națională de Probațiune la plata către reclamantul A. a diferenței dintre drepturile salariale cuvenite și cele încasate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 iunie 2021.