ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3616/2021

Obiectul cererii dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.04.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A., a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 4998/20.03.2017 emisa de F.G.A. în dosarul nr. x/26.01.2016, prin care s-a admis în parte cererea formulată de către aceasta pentru suma de 10.807,59 RON cu titlu de despagubiri și s-a respins cererea de plată pentru diferența dintre suma solicitată și suma acordată și a solicitat instanței de judecată ca, in urma indeplinirii procedurii legale și a administrării probatoriului încuviințat în cauza, prin hotărârea pronunțată să dispună: - Admiterea contestatiei; - Anularea in parte a Deciziei nr. 4998/20.03.2017 emisa de F.G.A. ca fiind netemeinica si nelegala si pe cale de consecinta obligarea F.G.A., prin Comisia Speciala, de a emite o decizie de aprobare a cererii de plată formulată de reclamantă sau de a plăți direct catre aceasta si urmatoarele sume: a. suma de 57.666 euro cu titlu de diferenta daune morale fata de suma solicitata pe calea cererii de plata a despagubirilor si valoarea acordata de FGA (10.500 RON echivalent 2.333 Euro); b. penalitati de intarziere in cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de intarziere incepand cu data de 20.03.2017 si pana la data platii efective, aferente diferentei de despagubire solicitate pe calea prezentei contestatii (57.666 Euro) - Obligarea intimatei F.G.A. la plata in favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecata ocazionate acest litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2497 din 29 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE AL ASIGURAȚILOR. S-a dispus anularea în parte a Deciziei FGA nr. 4998/20.03.2017, în partea care privește respingerea cererii de plată formulată de către reclamantă, cu privire la diferența dintre suma solicitată și suma acordată, respectiv 10.807,59 RON. S-a dispus majorarea sumei acordată cu titlu de despăgubiri prin Decizia FGA nr. 4998/20.03.2017, de la suma de 10.807,59 RON la suma de 40.000 RON și, în consecință, dispune obligarea pârâtei să emită pentru reclamantă o deciziei de plată pentru suma totală de 40.000 RON. S-a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1175 RON de reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, cheltuieli de deplasare și onorariu pentru efectuarea expertizei medico-legale.

Cererile de recurs formulate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2497 din 29 mai 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare și reclamanta A.. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat prin cererea de recurs casarea sentinței recurate și în rejudecare respingerea cererii reclamantei și menținerea deciziei contestate. În motivarea cererii de recurs, pârâtul a subliniat că, în mod greșit Curtea a apreciat că se impune obligarea sa la emiterea unei decizii pentru suma în cuantum de 40.000 RON. Recurentul-pârât a susținut că în cuprinsul sentinței, Curtea menționează faptul ca "situația de fapt reținuta prin Decizia F6A nr. 4998/20.03.2017 s-a schimbat in sensul ca aceasta nu mai corespunde realității, având in vedere creșterea numărului de ingrijiri medicale de care reclamanta are nevoie pentru vinderea leziunilor traumatice de la 55-60 zile la 80-85 zile". Ca atare, instanța de fond nu menționează faptul ca, FGA prin Comisia Speciala a greșit la momentul emiterii deciziei contestate, ci ia act de faptul că, situația de fapt s-a modificat. Or, in raport de acest aspect rezulta ca la data analizării dosarului de dauna în mod corect Comisia Specială a procedat la stabilirea cuantumului daunelor morale in raport de numărul de zile de îngrijiri medicale care erau cunoscute la acel moment. Fondul de Garantare a Asiguraților este în drept să achite despăgubiri în baza unei polițe de asigurare, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a unui asigurător, în speță, hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. a rămas definitivă la 28.04.2016 - și numai în condițiile și cu respectarea prevederilor exprese ale Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015. Astfel, potrivit prevederilor art. 13 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 213/2015: "Aprobarea sau, dupa^ caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competenta comisiei speciale, constituit conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare". Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată cu modificările ulterioare: "împotriva deciziei, (...) poate face contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii". Ca atare, reclamanta nu a formulat nicio cerere de plată către pârât pentru completarea cererii inițiale motivat de modificarea situației de fapt, ci doar a inteles sa solicite instanței de judecata sa ia act de modificarea numărului de zile de îngrijiri medicale, precum si majorarea câtimii daunelor materiale. In speța prezentă instanța de fond in mod greșit a admis acțiunea, având in vedere ca reclamanta, nu a urmat procedura administrativă necontencioasă reglementată de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015, nu a inteles sa formuleze o noua cerere de plata in raport de modificarea situației de fapt. Pe cale de consecință, obligația Fondului de Garantare a Asiguraților de a achita despăgubiri în baza unei polițe de asigurare emisă de un asigurător față de care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de deschidere a procedurii de faliment se poate realiza exclusiv în condițiile și cu respectarea prevederilor exprese ale Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, care reglementează procedura de plată a indemnizațiilor/despăgubirilor care decurg din contracte de asigurare de răspundere civilă pentru prejudicii cauzate prin accidente, în cazul falimentului unui asigurător. Cu privire la culpa comună, față de această situație recurentul-pârât afirmă că, deși înstanța de fond reține o culpa comuna (a se vedea paragraful 5 - pagina 6) in cuprinsul dispozitivului menționează doar obligativitatea subscrisei de a emite o decizie pentru suma in cuantum de 40.000 RON, fara a se menționa calculul matematic ce a dus la aceasta suma. Mai mult decât atât apreciază că există contradicție în cuprinsul sentinței recurate în sensul că, la fila nr. x, paragraful II instanța de fond menționează: "va acorda o majorare a daunelor morale și materiale stabilite prin Decizia nr. 4998/20.03.2017 în cuantum de 29.192,41 RON, din care suma in cuantum de 20.000 RON reprezintă daune morale și 9.192,41 RON, daune materiale, in vederea [...] ". iar in dispozitivul sentinței menționează suma în cuantum de 40.000 RON. În situația în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă". Recurentul consideră că la acordarea daunelor în cuantum total de 10.807,59 RON, s-a apreciat partea de prejudiciu ca fiind 50%-50% pentru fiecare dintre cei doi conducători, astfel încât s-a respins la plată diferența solicitată de petentă și apreciată ca fiind nejustificată față de dispozițiile art. 28 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014. În drept, recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Reclamanta, A. a solicitat prin cererea de recurs casarea sentinței recurate și în rejudecare să i se admită cererea de chemare în judecatăastfel cum a fost fromulată. În critica sentinței recurate, reclamanta a susținut că instanța nu a avut în vedere la acordarea despăgubirilor toate elementele de fapt, iar în ceea ce privește penalitățile de întârziere solicitate a apreciat că instanța a interpretat greșit că acestea nu pot fi acordate, subliniind că nu există un text de lege expres care să scutească FGA de la plata penalităților de întârziere. În drept, criticile invocate de recurenta-reclamantă se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garnatare a Asiguraților a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat să se respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantă. La rândul său, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârât prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 16.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 07 decembrie 2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 25 mai 2021. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate atât de pârât, cât și de către reclamantă prin cererile de recurs, precum și a apărărilor formulate de către aceștia în contra recursurilor și, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: În ceea ce privește recursul declarat de către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că prin acesta, în esență se aduc sentinței recurate următoarele critici: Instanța de fond la analiza cauzei nu a avut în vedere faptul că pârâtul la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a raportat la concluziile Raportului de expertiză medico legală nr. 620/II/b/22/21.03.2018 în cuprinsul căruia s-a reținut un număr de 55-60 de zile de îngrijiri medicale, la data emiterii Deciziei FGA nr. 4998/20.03.2017 acestea fiind elementele principale față de care s-a raportat în soluționarea cererii de plată; Instanța de fond a apreciat în mod greșit că trebuiau avute în vedere pentru cuantificarea despăgubirilor numărul de 80-85 de zile de îngrijiri medicale, deoarece aceste elemente în cuantificarea despăgubirilor, au apărut ulterior emiterii deciziei contestate, iar orice modificare ulterioară presupunea o reluare a procedurii administrative, respectiv reclamanta trebuia să formuleze o nouă cerere de plată. Față de aceste critici, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, deoarece instanța de fond la stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul produs de accidentul rutier în urma căruia reclamanta a căzut victimă reclamanta nu a avut în vedere doar întinderea zilelor de îngrijire medicală necesare recuperării sănătății reclamante. Aceasta a făcut o analiză globală a acestor despăgubiri și în justificarea raportării sale la apariția unor elemente noi privind cuantificarea, în mod corect și-a întemeiat soluția pe prevederile art. 1386 alin. (4) din C. civ. conform cărora în cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat. În confirmarea modalității complexe de analiză și stabilire a despăgubirilor, în sensul raportării de către instanța de fond la o serie de criterii de cuantificare, trebuie avută în vedere afirmația instanței de fond, care reține în cuprinsul considerentelor sentinței recurate că pârâtul a stabilit cuantumul daunelor materiale și morale fără a face o evaluare complexă și ținând cont doar de numărul de zile de îngrijiri medicale. Or, în ceea ce privește analiza instanței de fond se constată că aceasta pe lângă criteriul zilelor de îngrijiri medicale avute în vedere la emiterea Deciziei contestate a efectuat o analiză față de toate elementele de fapt care să conducă la o justă cuantificare a despăgubirilor, fapt ce a condus implicit la anularea în parte a acestui act administrativ. În aceste condiții, critica recurentului-pârât conform căreia se impunea refacerea procedurii administrative printr-o cerere nouă de plată din cauza apariției unor elemente noi nu poate fi primită. Constatând așadar că, în mod corect instanța de fond a reținut că pârâtul s-a raportat în cuantificarea despăgubirilor doar la criteriul zilelor de îngrijiri medicare, Înalta Curte apreciază că este greșită opinia recurentului conform căreia se impunea formularea unei noi cereri de plată și reiterarea unei noi proceduri administrative, instanța de fond investită cu analiza legalității Deciziei nr. 4998/20.03.2017 având posibilitatea să analizeze modalitatea de soluționare a cererii reclamantei din partea pârâtului, atât din perspectiva zilelor de îngrijiri medicale, cât și a celorlalte criterii care privesc prejudiciul psihologic, estetic, ori prejudiciu de agrement. În ceea ce privește critica subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că există o contradicție între dispozitivul sentinței și cuprinsul considerentelor privitor la cunatumul despăgubirilor, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată. Instanța de recurs reține că în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În speță, Înalta Curte, analizând raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că, instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea sentinței elementele de fapt și temeiurile de drept care au aplicabilitate în speță. Respectiv, instanța de fond a efectuat o analiză proprie a cauzei și a valorificat la pronunțarea hotărârii atât starea de fapt și elementele ce se utilizează de regulă în cuantificarea prejudiciului suferit în urma unui accident rutier de către o victimă cât și prevederile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 23/2014, stabilind astfel un prejudiciu global compus din prejudiciu material și cel moral în cuantum total de 40.000 RON. În cuprinsul sentinței recurate nu există nicio contradicție între suma stabilită ca despăgubire globală, respectiv 40.000 RON și suma menționată la pag. 16 paragraful 1 din sentință, respectiv suma de 29.192,41 RON. Instanța de fond explică în considerentele sentinței, anterior acestui paragraf modalitatea de ajungere la cuantumul total de despăgubire de 40.000 RON, respectiv despăgubirea va fi majorată de la 10.807,59 RON (suma deja acordată prin decizia contestată), la suma de 40.000 RON (pag. 14 ultim paragraf sentința recurată), astfel că suma de 29.192,41 RON reprezintă diferența dintre suma de 40.000 RON și cea inițială de 10.807,59 RON. Practic suma de 29.192,41 RON este suma pe care instanța de fond o acordă peste ceea ce pârâtul a acordat deja pe cale adminstrativă, până la concurența sumei de 40.000 RON, instanța de fond menționând-o și defalcat în cuprinsul sentinței, în dorința de a arăta efectiv cât din această sumă reprezintă daune materiale (9192,41 RON) și cât reprezintă daune morale (20.000 RON), acordate în plus în urma judecății. Așadar, Înalta Curte constatând că, în speță, instanța de fond a respectat rigorile impuse de textul de lege prevăzut de art. 425 C. proc. civ. oferind propriul raționament juridic față de soluția adoptată și neexistând niciun argument contradictoriu care să stea la baza soluției adoptate, critica recurentului-pârât susbscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este neîntemeiată. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanta A. împotriva sentinței recurate și prima critică invocată, privitoare la modalitatea în care a analizat instanța de fond penalitățile de întârziere, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată. Așadar, Înalta Curte apreciază că potrivit art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 2214 C. civ., atât penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte în acord cu instanța de fond constată că, asigurătorul nu datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății asiguratoare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere stabilite și cheltuielile de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reținut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că în astfel de litigii penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea lor reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. Pe de altă parte, din modul de expunere și argumentarea pretențiilor sale prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă lasă să se înțeleagă că sumele solicitate în fața instanței de fond cu titlu de penalități de întârziere au caracterul de fapt al unor dobânzi legale pe care reclamanta nu le-a solicitat în fața instanței de fond. În ceea ce privește critica recurentei față de modul în care instanța de fond a analizat cuantumul despăgubirilor morale, Înalta Curte apreciază că modalitatea de formulare a acestei critici nu se poate circumscrie vreunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Legat de acest aspect, Înalta Curte reține că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința fizică și psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. În speță, instanța de fond a efectuat o analiză în ceea ce privește cunatumul daunelor morale din perspectiva principiilor enunțate anterior, iar criticile recurentei-reclamante față de această analiză nu vizează legalitatea hotărârii ci mai degrabă proporționalitatea sa. Or, în etapa recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., poate fi analizată doar eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale, aspect ce nu este evocat de către recurenta-reclamantă. Așadar, față de cele reținute mai sus, se apreciază că niciuna din criticile invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu este întemeiată. Pentru aceste considerente, constatând că niciunul din motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de părți în cererile lor de recurs nu sunt incidente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca fiind nefondate.