ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5279/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.03.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a solicitat instanței să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/18.04.2017 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale.

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din x/2016 constând în:

1.în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi 'întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 60510,32 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective;

2.în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1126 din 20 iunie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare.

A admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 680,99 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

A obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 210,99 de RON.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat.

A respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată

Împotriva sentinței civile nr. 1126 din 20 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.A., și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta susține că sentința pronunțată de prima instanță este nelegală, reflectând încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Conform art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

În fine, se arată că potrivit art. 38 din Norma ASF 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 3.7 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitatâ, care se plătește de asigurător.

Precizând că aceste texte administrative normative reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități, recurenta reclamantă susține că acestea devin incidente raportului de asigurare RCA în funcție de data încheierii contractului de asigurare.

Prin urmare, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, se arată că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare" în speță, FGA, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Așadar, în speță este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare.

Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin 3, așa cum în mod greșit a făcut prima instanță. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul' dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În considerarea celor de mai sus, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților, admiterea acțiunii precizate și, în rejudecare, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 18.04.2017 constând în:

în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011);

în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de la care achitării despăgubirilor de către FGA.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepție, iar, în subsidiar ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, recurentul pârât arată că la data de 18.04.2016, A. a înregistrat la FGA sub numărul x o cerere de plată împreuna cu dosarul de regres instrumentat de B. pentru efectuarea plății către A. a despăgubirii în cuantum de 680,99 RON.

Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluționată de FGA conform obligațiilor impuse de Legea 213/2015, în sensul respingerii, având în vedere că până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata și plătit din disponibilitățiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea 213/2015, fiind emisă, așadar, decizia nr. 14452/03.05.2018.

Împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018 A. a formulat o contestație ce a fost înregistrata pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018.

La data de 27.11.2018, Curtea de Apel București a pronunțat sentința civila nr. 4902 și a dispus admiterea în parte a acțiunii, anulând Decizia nr. 14452/03.05.2018 și obligând FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. menționate în boredroul nr. 2 al Deciziei FGA 14452/03.05.2018.

Împotriva acestei sentințe A. S.A. și FGA au declarat recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție soluționând recursurile, la data de 13.10.2021 a dispus respingerea acestora ca nefondate.

Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta A. a solicitat instanței de judecată să constate existenta unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/18.04.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, ca urmare a apărărilor formulate de FGA prin întâmpinarea inițiala, reclamanta a depus la data de 31.08.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând in penalități de intarziere/dobanzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/18.04.2016 și lipsirea de suma de bani solicitată cu tilu de despăgubire.

Prin sentința pronunțată de prima instanță au fost respinse excepțiile invocate de pârâta FGA dar și cele invocate din oficiu și a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, în sensul obligării pârâtei la plata dobânzii aferente sumei de 680,99 RON, stabilită conform prevederilor ort. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, respingând, în rest, acțiunea ca neîntemeiată.

Consideră recurentul pârât că este nelegală hotărârea pronunțată de instanța fondului, atât sub aspectul modului de soluționare a excepțiilor invocate de pârâtă cât și cu privire la soluția pe fond.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, recurenta pârâtă FGA susține că din cuprinsul dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 rezultă faptul că persoana vătămată trebuie să ceară atât anularea actului cât și obligarea la despăgubiri, numai în mod excepțional fiind admisibilă acțiunea în despăgubiri formulată pe cale separată.

Din acest punct de vedere, recurenta pârâtă susține că reclamanta avea obligația de a solicita plata despăgubirilor concomitent cu contestația formulată împotriva deciziei FGA 14452/03.05.2018, nefiind prezentat niciun motiv pentru formularea, pe cale separată, a acțiunii în despăgubiri.

Raționamentul instanței de fond, potrivit căruia dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu instituie obligația formulării cererii în despăgubiri odată cu cererea de anulare a actului, este bazat pe o eronată interpretare a dispozițiilor art. 19 din Legea 554/2004 și a celor reținute de ICCJ prin Decizia 22/2019 pronunțată în recurs în interesul legii.

În contiunare, recurenta pârâtă susține că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum si principiul specialia generalibus derogant.

Sub acest aspect, recurentul pârât susține că dacă intimata-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferența de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea 554/2004.

În același context referitor la termenul formulării cererii în despăgubiri, recurenta pârâtă apreciază că este eronată soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Subliniind faptul că instanța fondului s-a raportat la data pronunțării sentinței civile nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4664/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta pârâtă afirmă că existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, în speță Decizia FGA 14452/03.05.2018, vizează admisibilitatea unei cereri întemeiata pe dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004, și nu termenul de prescripție.

Astfel, conform art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 "când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fară a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale.

Reiterând faptul că plata despăgubirii a fost efectuată la data de 28.10.2021 pentru suma de 680,99 RON, conform ordinului de plată aflat la dosarul cauzei, recurenta pârâtă susține că sunt nelegale considerentele instanței conform cărora prin achitarea despăgubirii este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite comisă de către FGA și implicit temeinicia cererii intimatei-recurente pentru plata de dobânzi legale, considerente contrare Deciziei ICCJ dată în RIL nr. 22/2019, precum și Deciziei ÎCCJ pronunțată în soluționarea definitivă a dosarului x/2018, prin care au fost respinse recursurile declarate de către A. S.A. și FGA.

Astfel, conform sentinței civile nr. 4902/27.11.2018 (definitivă la 13.10.2021) FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată ce au fost respinse prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018. Or, este evident faptul ca nu se poate susține legal faptul ca abia in 2021 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate de intimata-reclamantă prin cererea din 2016- daca un astfel de drept s-ar fi născut in vreun fel.

FGA consideră o astfel de cerere neîntemeiată, neexistând nicio baza legală pentru plata penalităților/dobânzilor. Mai mult decât atât, aspectele reținute de Curtea de Apel București sunt chiar contrare susținerilor intimatei-reclamante, care solicită acordarea penalităților/dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/11.03.2016, soluția definitivă a înaltei Curți de Casație și Justiție privind anularea Deciziei FGA 14452/03.05.2018 fiind pronunțată abia la data de 13.10.2021. Astfel, instanța de judecată nu s-a raportat la solicitarea intimatei-reclamante care a stabilit prin cererea modificatoare, prin actele depuse la dosarul cauzei și prin susținerile orale, faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată.

În consecință, recurentul FGA susține că în mod greșit a fost respinsă de prima instanță excepția prescripției dreptului material la acțiune și, dezvoltând și critici cu privire la soluția pe fond, ce constau, în esență, la lipsa de temei pentru obligarea sa la plata dobânzii legale, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului său, în sensul celor menționate în memoriul de exercitare a căii de atac.

Reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au depus fiecare întâmpinare la recursul declarat de partea oponentă.

Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurenta pârâtă FGA la adresa legalității sentinței civile nr. 1126 din data de 20 iunie 2022, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtei la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

În acest sens, Înalta Curte constată că pârâta FGA a invocat în fața instanței de fond trei excepții cu privire la acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acțiunii în primul rând ca fiind inadmisibilă și în subsidiar pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru cererea în despăgubiri, atât prin lege specială(art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015) cât și de dreptul comun în materia contenciosului administrativ(art. 19 din Legea nr. 554/2004).

În ceea ce privește prima excepție invocată de FGA împotriva cererii modificate formulate de reclamantă, instanța fondului a apreciat că acțiunea formulată de partea reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plini jurisdicție, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurenta pârâtă, aceea ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluția primei instanțe pe marginea excepției de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondată este critica recurentei pârâte și în privința soluției de respingere a excepției de tardivitate a acțiunii, excepție ce a fost invocată de pârâta FGA prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Dispozițiile invocate de recurenta pârâtă FGA vizează exclusiv contestația formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, menționând art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei 14452/03.05.2018) că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare, competentă fiind în primă instanță secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București.

Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează, însă, condițiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privința acestor acțiuni, admisibile, după cum s-a arătat mai sus, rămân aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la starea de fapt reținută în cauză, denotă, însă, o greșită soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că reclamanta A. a înregistrat la FGA sub numărul x o cerere de plată împreuna cu dosarul de regres instrumentat de B. pentru efectuarea plății către A. a despăgubirii în cuantum de 680,99 RON.

Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluționată de FGA, în sensul respingerii, motivat de faptul că până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata și plătit din disponibilitățiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea 213/2015, fiind emisă, așadar, decizia nr. 14452/03.05.2018.

Împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018 reclamanta A. a formulat o contestație ce a fost înregistrata pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018.

La data de 27.11.2018, Curtea de Apel București a pronunțat sentința civilă nr. 4902 și a dispus admiterea în parte a acțiunii, anulând Decizia nr. 14452/03.05.2018 și obligând FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. menționate în boredroul nr. 2 al Deciziei FGA 14452/03.05.2018.

Recursurile declarate împotriva sentinței anterior menționate au fost respinse de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 13.10.2021.

Prin cererea introductivă de instanță în prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat instanței să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/19.04.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a depus la data de 31.08.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând în penalități de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/18.04.2016 și lipsirea de suma de bani solicitată cu tilu de despăgubire.

Excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la această cerere a fost respinsă de instanța fondului, apreciindu-se că nu a intervenit prescripția privind o creanță – penalitate de întârziere sau dobândă legală – care la data învestirii instanței judecătorești nu este actuală, fiind condiționată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 680,99 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanței cu acțiunea de față.

Constată Înalta Curte că soluția primei instanțe reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin decizia anterior amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Se subliniază, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii, că și în materia acțiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripție ce însoțește dreptul material la acțiune sunt identice celor consfințite de C. civ. în materia răspunderii civile, esențială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripție, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și pe cel ce răpunde de ea.

Particularizat cauzei de față, instanța fondului reține că reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani reprezentând creanță de asigurare, ce a fost solicitată prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În continuare, arată judecătorul fondului că, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/18.04.2016, pârâtul a achitat la data de 28.10.2021 suma de 680,99 RON.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 28.10.2021 suma de 680,99 RON ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanța de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-și competența acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/19.04.2016, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 – 29.10.2021 societatea reclamantă s-a găsit în situația de a nu fi beneficiat de folosința sumei de 680,99 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/18.04.2016 în ceea ce privește suma de 680,99 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia.

Deși instanța fondului reține în mod corect starea de fapt în cauză, stabilind în mod judicios că reclamanta A. a fost prejudiciată prin efectul direct al deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, fiind lipsită atât de suma pretinsă cu titlu de despăgubire dar și de folosința acestei sume începând cu data emiterii deciziei, procedează totuși la respingerea excepției prescripției, cu motivarea că numai de la data anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este lămurită chestiunea existenței creanței principale în patrimoniul reclamantei.

În opinia instanței de recurs, o atare motivare reflectă o greșită aplicare a normei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, așa cum acestea au fost interpretate prin decizia RIL nr. 22/2019, mai sus amintită, considerentele sentinței sub acest aspect relevând faptul că instanța fondului a condiționat cursul termenului de prescripție al acțiunii în despăgubire nu de data cunoașterii pagubei de către reclamantă ci de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător.

Având a dezlega chestiunea litigioasă a momentului de început al cursului termenului de prescripție instanța de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanța de asigurare solicitată la plată și nerecunoscută de pârâtă ("damnum emergens") precum și beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată("lucrum cessans"), reprezentat de dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferentă creanței principale.

Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoștință de respingerea cererii de plată nr. x/19.04.2016, conform deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înțeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanță de asigurare și daunele interese ce rezultă din nerecunoașterea acestei creanțe.

Trebuie subliniat și faptul că în materia obligațiilor bănești, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispozițiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părți(ceea ce nu este cazul în speță) sau, în lipsa convenției părților, în cuantumul și condițiile legii(dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, în niciun caz nu se poate susține faptul că reclamanta nu cunoștea, cel târziu la data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător și repararea prejudiciului suferit, constituit din creanța de asigurare pretinsă și echivalentul lipsei de folosință a acestei sume.

În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 29.03.2021, așadar mult peste termenul de prescripție de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte a luat act de argumentele recurentei-pârâte, prin care tinde să demonstreze că termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri a început să curgă chiar de la o dată anterioară datei comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv data de la care reclamanta solicită a fi calculate daunele moratorii-29 aprilie 2016, apreciind, însă, instanța de control judiciar că nu poate fi confundată data de la care este îndreptățit la daune interese creditorul cu data de la care poate acționa în vederea obligării debitorului la prestația corelativă pretențiilor sale.

În acest sens, subliniază Înalta Curte faptul că în materia obligației de garantare instituite prin prevederile Legii nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit reguli derogatorii în materia naștreii dreptului la acțiune în situația emiterii deciziilor de respingere a cererilor de plată formulate de creditorii de asigurare, forma în vigoare a legii în discuție la data depunerii cererii de către reclamanta din prezenta cauză statuând posibilitatea contestării acestor decizii la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii.

Prin urmare, nu poate fi validat un alt punct de plecare pentru cursul termenului de prescripție al acțiunii în despăgubiri, formulate în considerarea actului administrativ pretins vătămător, decât cel consfințit de legiuitor pentru nașterea dreptului la contestație și anume cel al comunicării deciziei.

În fine, Înalta Curte a înlăturat și argumentele reclamantei A., potrivit cărora aplicabilitatea dispozițiilor 2526 C. civ. în cauză justifică soluția respingerii excepției prescripției, apărare ce nu poate fi reținută în cauză întrucât obligația principală, pentru care reclamanta susține că se datorează daune interese este o prestație cu executare unică " uno ictu" și nu cu executare succesivă, astfel că, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, de la data de la care reclamantei i-a fost comunicat refuzul recunoașterii obligației principale începe să curgă și termenul de prescripție pentru acțiunea în dezdăunare, având ca finalitate obligarea pârâtei la acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsei de folosință a sumei pretinse, cuantificat legal în daune moratorii.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel că se impune reformarea parțială a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii excepției invocate de pârâtă și respingerii cererii de acordare a dobânzilor legale, constatând prescris dreptul material la acțiune.

Considerentele și soluția pronunțată asupra recursului declarat de recurentul pârât FGA impun respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, constatând Înalta Curte că intervenția prescripției dreptului material la acțiune lipsește de suport criticile recurentei reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în cauză trebuia acordată dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și nu cea acordată de instanță, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din același act normativ.

În esență, instanța fondului a reținut, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei de 680,99 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

În consecință, judecătorul fondului arată că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 680,99 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Contrar celor susținute de instanța fondului, recurenta reclamantă apreciază că dobânda cuvenită este cea prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, argumente a căror temeinicie nu poate fi analizată, însă, de instanța de recurs, dat fiind faptul că acestea sunt subsumate fondului raportului litigios, ce nu mai poate fi examinat ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune.

În același sens, Înalta Curte constată că și în privința pretenției alternative, reprezentate de obligarea pârâtei la plata penalitățile de întârziere, prevăzute de art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, este împlinit termenul de prescripție al dreptului la acțiune, pentru considerentele expuse cu prilejul examinării soluției de acordare a dobânzilor legale, însă nu se impune reformarea hotărârii instanței de fond cât timp soluția primei instanțe este de respingere a pretențiilor reclamantei iar singurul recurs cu privire la această soluție este cel declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1126 din 20 iunie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând cauza:

Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind prescris dreptul material la actiune.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă recurenta – reclamantă A. S.A. să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților cheltuieli de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.