ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3606/2021

Ședința publică din data de 10 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat acțiune în constatare, prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se aprecieze asupra calității de lucrător al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A..

Prin sentința civilă nr. 3354 din data de 13 iulie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a constatat calitatea pârâtului A., de lucrător al Securității.

Împotriva sentinței civile nr. 3354 din data de 13 iulie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul A., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul – reclamant a arătat că instanța de fond nu a făcut decât să preia aspectele invocate de reclamant și a înlăturat în mod formal apărările sale, fără a aduce o motivare vizând încălcare efectivă a drepturilor și libertăților familiei B. și C. prin activitățile desfășurate ca lucrător al Securității în anul 1986.

Deși instanța a apreciat corect momentul la care a preluat dosarele(04.02.1986), nu a luat în considerare faptul că supravegherea informativă a acestora era începută din noiembrie 1983, iar la data de 22.02.1986 cei doi soți au părăsit țara în mod legal, stabilindu-se în Statele Unite ale Americii.

Ca urmare, activitatea sa efectivă a constat în demersurile făcute pentru finalizarea celor două dosare.

Instanța de fond nu a făcut o delimitare clară a implicării sale la momentul respectiv, în sensul că a dat dovadă de bună – credință, încă de la primirea prin ordin scris a dosarelor în cauză(04.02.1986) și a acționat pentru stoparea măsurilor de securitate aflate în derulare, mai ales că petenții primiseră aprobarea de emigrare în Statele Unite ale Americii, iar la data de 22.02.1986 au părăsit țara fără probleme.

Precizează că tot ce a făcut a fost o mențiune pe nota informativă a sursei "D." și depunerea la dosar a unor interceptări care au fost primite de la unitățile speciale, după plecarea acestora din țară. Pentru aceste activități se susține că ar fi îngrădit drepturi și libertăți fundamentale garantate de legislația de atunci, în fapt, singura motivare fiind apartenența sa la structurile fostei Securități.

Prin urmare nu se poate reține faptul că ar fi vătămat viața privată a B. și apreciază că, în mod neîntemeiat, s-a reținut în sarcina sa că a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi fundamentale ale omului fără a se motiva în vreun fel rezultatul concret al presupuselor sale activități. Apreciază că pentru a se reține o faptă de acest gen, este nevoie a se dovedi vătămarea, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul său.

Recurentul – pârât a susținut că nu împărtășește în totalitate mențiunea instanței de fond că, în calitate de fost ofițer al Securității a încălcat sau îngrădit dreptul la viață privată, deoarece, cu toate interdicțiile legislative interne și internaționale privind respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, în activitatea de informații, pentru realizarea securității/siguranței naționale, există posibilitatea de limitare a acestor drepturi, cu respectarea cadrului legal.

De asemenea, arată că modul în care a acționat în cazul B. Ion și C. nu a avut la bază un motiv politic, măsurile luate aveau caracter preventiv și erau conforme ordinelor în vigoare, nefiind abuzive.

Mai arată că, activitatea ofițterilor de securitatea, trebuie abordată ca una de tip militar, supusă normelor și regulamentelor militare, bazată pe depunerea unui jurământ militar de credință pentru țară și popor, desfășurată pe o ierarhie bine delimitată, pe acte de comdantă și are caracter secret.

În concluzie, consideră că solicitarea CNSAS de stabilire a calității de lucrător al Securității este un demers abuziv prin care se urmărește denigrarea individuală a foștilor ofițeri de securitate.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul – reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat.

Intimatul CNSAS a învestit instanța de contencios administrativ competentă, în temeiul art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, cu o acțiune având ca obiect constatarea calității de lucrător al Securității a recurentului-pârât A., urmare a cererilor nr. x/04.12.2008 și nr. y/04.12.2008 formulate de B. și C..

Apărările formulate la fondul cauzei au fost reiterate în recurs, ele vizând buna credință cu care a acționat, natura activităților desfășurate și contextul epocii respective.

În acord cu opinia exprimată de instanța de fond, Înalta Curte constată că, în speță, sunt întrunite condițiile cumulative impuse de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se putea constata calitatea recurentului-pârât de lucrător al Securității.

O.U.G. nr. 24/2008 este actul normativ prin care s-a instituit o modalitate de condamnare a regimului totalitar comunist, prin deconspirarea lucrătorilor de securitate și a colaboratorilor acesteia, apreciate ca fiind una dintre componentele majore ale perpetuării regimului comunist ca societate totalitară.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, instanța de control judiciar constată că, în cauză, nu s-a contestat că recurentul-pârât a avut calitatea de ofițer al Securității și nici autenticitatea documentelor pe care le-a semnat în această calitate, depuse de CNSAS în susținerea acțiunii

Cu privire la cea de-a doua condiție, prima instanță, analizând documentația depusă la dosarul cauzei de către reclamant, a reținut în mod corect că, prin activitatea desfășurată, recurentul-pârât a îngrădit exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Înalta Curte constată că, în speță, măsurile propuse de pârât și acțiunile întreprinse pentru îndeplinirea acestora, se încadrează în categoria activităților care au avut drept urmare îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului stipulate de Constituția României de la acea dată, precum și de normele internaționale la care România era parte.

Astfel, persoanele supravegheate în cauză au fost urmărite pentru "manifestări dușmănoase la adresa politicii partidului și statului nostru", precum și pentru faptul că "a redactat și scos din țară o scrisoare cu conținut ostil R.S.R., ce a fost transmisă în luna noiembrie 1983 la postul de radio E., în care se referea la situația soțului său care fusese reținut de organele de miliție, acesta refuzând să se prezinte la concentrare, fapt pentru care a fost judecat și condamnat un an cu executarea pedepsei prin muncă corecțională".

De asemenea, acestea s-au aflat în atenția Securității și pentru faptul că au solicitat plecarea definitivă din țară și refuzul de a se încadra în câmpul muncii, aceștia intenționând să declare greva foamei pentru soluționarea cererilor lor. După primirea pașapoartelor și a vizei de intrare în S.U.A., au părăsit țara la data de 22.02.1986 (dosar nr. x, vol. 1, 201-201v).

Instanța de control judiciar constată că simpla obținere și mai ales, folosire a unor informații cu caracter personal referitoare la o persoană urmărită de Securitate pentru motive care nu aveau legătură cu apărarea intereselor naționale, ci erau legate de interesele politice ale regimului comunist, constituia o încălcare a dreptului la viață privată, prevăzut de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și de art. 17 din Pactul Internațional privind drepturile civile și politice.

Nu prezintă relevanță dacă informațiile obținute și prelucrate de către recurent au determinat sau nu îngreunarea situației persoanei urmărite, importantă fiind, din perspectiva definiției date de legiuitor noțiunii de lucrător al Securității, imixtiunea arbitrară a autorităților, reprezentate de recurent, în viața privată a persoanei urmărite.

În altă ordine de idei, pentru a fi reținută calitatea de lucrător al Securității în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, se impune ca persoana care avea calitatea de ofițer al Securității să fi desfășurat activități prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi și libertăți fundamentale, indiferent cum acestea au fost materializate.

De asemenea, nu interesează numărul actelor materiale care intră în conținutul acțiunii intruzive și nici dacă activitățile au fost executate personal de către cel care le-a propus sau o altă persoană, precum nici faptul că recurentul – pârât a propus clasarea Mapei de supraveghere a persoanelor urmărite, după plecarea acestora din țară.

Calitatea de lucrător al fostei Securități se dobândește în persoana fiecărui participant care contribuie la producerea rezultatului vătămător, circumscris consecințelor decurgând din încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentului-pârât, potrivit cărora a respectat cadrul legal în vigoare la acea dată, precum și comandamentele superiorilor, deoarece ordinele primite sau normele interne care reglementau activitatea Securității nu pot constitui un temei legal pentru săvârșirea unor abuzuri, pentru încălcarea drepturilor constituționale și a drepturilor fundamentale ale omului, prevăzute de tratatele internaționale asumate de România, respectiv dreptul la viață privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politive și secretul corespondenței prevăzut de art. 33 din Constituția României din anul 1965.

Prin înscrisul depus azi, în ședință publică, recurentul – pârât a invocat faptul că persoanele care au formulat cererea de verificare în cauză, nu au calitatea conferită de art. 7 și 8 din O.U.G. nr. 24/2008.

Instanța de control judiciar constată că acest aspect de nelegalitate nu a făcut obiectul dezbaterilor instanței de fond, motiv pentru care invocarea direct în recurs a acestei apărări nu poate fi primită.

De asemenea, Înalta Curte contată că, în ipoteza în care aspectele invocate de recurentul – pârât ar reprezenta un motiv nou de recurs, acesta apare ca tardiv formulat.

Având în vedere aspectele reținute anterior, instanța de control judiciar constată că sentința recurată reflectă aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 3354 din 13 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția VIII – a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2021.