ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3379/2021

Ședința publică din data de 3 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18.08.2017, reclamanții A., B., C. și D., judecători în cadrul Tribunalului Specializat Cluj în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Cluj, au contestat legalitatea ordinelor Ministrului Justiției nr. 4680/C/2016, 219/C/2017 și 1475/C/2017, sens în care au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care pârâtul Ministrul Justiției să fie obligat să emită un nou ordin de încadrare prin care indemnizația de încadrare fiecare dintre reclamanți să fie stabilită, începând cu data de 09.04.2012, prin completarea Ordinelor nr. 4680/C/2016 și 219/C/2017 astfel cum au fost puse în aplicare prin ordinul 1475/C/2017 și să fie calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, ținând seama, de la 01.12.2015, și de majorarea de 10%, conform Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții; pârâții de ordin 2, 3 și 4 să calculeze și să achite, începând cu data de 09.04.2012 diferența dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială menționate anterior și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală.

Prin cererea înregistrată la data de 09.05.2018, reclamanții au formulat precizare a obiectului cererii, în sensul atacării, pentru aceleași motive arătate în temeiurile de fapt și de drept ale cererii introductive de instanță, și a Ordinului Ministrului Justiției nr. 571/C/6 februarie 2018.

Prin sentința civilă nr. 3873 din 2 octombrie 2018, Curtea de Apel București– secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj și a respins cererea în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția prescripției invocată de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

A respins excepția rămânerii fără obiect a acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

A admis excepția lipsei de interes în ceea ce privește primul capăt de cerere, astfel cum a fost modificat și a respins cererea privind recalcularea indemnizației de încadrare ca lipsită de interes.

A respins în rest cererea formulată de către reclamanții: A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției, Ministerul Justiției, și Tribunalul Cluj, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile au formulat recurs reclamanții A., B., C. și D., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat și, respectiv, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, recurenții arată că sunt judecători în cadrul Tribunalului Specializat Cluj, și că solicită menținerea hotărârii atacate exclusiv în limitele soluției de respingere a excepțiilor prescripției dreptului la acțiune în sens material și rămânerii fără obiect a acțiunii.

Admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Curții de apel Cluj reprezintă rezultatul unei interpretări greșite a dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și art. 21 din Legea nr. 500/2002.

Au arătat recurenții că au chemat în judecată Curții de apel Cluj, în calitate de pârâtă, dată fiind calitatea conducătorului acestei instanțe de ordonator secundar de credite. Dată fiind ierarhia ordonatorilor de credite: MINISTERUL JUSTIȚIEI - ordonator principal, CURTEA DE APEL CLUJ -ordonator secundar și TRIBUNALUL CLUJ - ordonator terțiar, conform art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și art. 21 din Legea nr. 500/2002, chemarea în judecată a CURȚII DE APEL CLUJ în calitate de pârâtă era necesară pentru a obține obligarea tuturor ordonatorilor de credite implicați în plata indemnizațiilor recurenților la efectuarea demersurilor necesare în vederea asigurării fondurilor bugetare destinate plății sumelor care li se cuvin cu titlu de indemnizații.

Trecând peste pleonasmul "Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj", instanța de fond nu a indicat niciun temei de drept, procedural sau material, în sprijinul considerentelor care au stat la baza pronunțării soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a CURȚII DE APEL CLUJ. Art. 248 noul C. proc. civ., indicat de prima instanță în considerentele admiterii excepției mai sus menționate, este o normă procedurală, cu aplicabilitate generală în materia excepțiilor, care instituie obligația instanței de a analiza cu prioritate excepțiile față de fondul unei cauze, însă nu poate fundamenta vreo soluție asupra vreunei excepții.

În consecință, hotărârii îi lipsește motivul de drept care a stat la baza pronunțării soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CURTEA DE APEL CLUJ, fapt care atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ.

Mai mult, instanța de fond a calificat raportul juridic dintre reclamanți, și pârâtul TRIBUNALUL CLUJ ca fiind un raport de muncă, ceea ce este eronat, atât din punct de vedere factual, cât și din punct de vedere juridic.

Din punct de vedere factual, dacă ar fi în prezența unui contract de muncă, fiecare dintre reclamanți, ar fi trebuit să semneze un atare contract în formă scrisă și ar beneficia de drepturile aferente unui angajat (între altele, o durată normată a muncii zilnice și/sau săptămânale, cu plata orelor suplimentare de muncă, ceea ce, din păcate, nu este cazul). Or, niciunul dintre reclamanți nu a semnat un atare contract de muncă iar sumele de bani care li se cuvin nu reprezintă salarii, ci indemnizații.

Mai mult, soluția primei instanțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apei Cluj încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunțată în același dosar de Curtea de Apei Cluj. Curtea de Apel Cluj a avut calitatea de pârâtă în acest dosar, această calitate procesuală fiindu-i recunoscută atât de prima instanță, cât și de instanța de apel. În consecință, în speță sunt incidente și prevederile art. 488, alin. (1), pct. 7 noul C. proc. civ., raportate la cele ale art. 430 și art. 432 noul C. proc. civ.

Prima instanță a motivat admiterea excepției lipsei de interes în ceea ce privește primul capăt de cerere, astfel cum a fost modificat, prin reținerea emiterii de către Ministrul Justiției a Ordinului nr. 2066/C/24 mai 2018, prin care s-a dispus recalcularea drepturilor judecătorilor pentru perioada 9 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015 prin raportare la o VRS de 421,36 RON, iar pentru perioada 1 decembrie 2015 - 31 decembrie 2017 prin raportare la o VRS de 463,5 RON, astfel încât folosul practic urmărit de recurenții-reclamanți, prin anularea ordinelor anterioare nu ar mai subzista.

Or, Ordinul nr. 2066/C/2018 nu revocă vreunul dintre Ordinele nr. 4680/C/2016, nr. 219/C/2017 și/sau nr. 1475/C/2017, ci dispune doar recalcularea unor sume de bani cuvenite reclamanților, perpetuând nelegalitatea Ordinelor nr. 4680/C/2016, nr. 219/C/2017 și nr. 1475/C/2017. Vătămarea intereselor recurenților-reclamanti nu rezidă exclusiv în lipsirea acestora de o parte din sumele de bani cuvenite recurenților cu titlu de indemnizații, ci se regăsește și în menținerea unor acte nelegale emise de Ministrul Justiției. Pentru apărarea drepturilor recurenților-reclamanți patrimoniale, s-au adresat instanței civile în dosarul nr. x/2018, în schimb, pentru înlăturarea actelor administrative care le-au nesocotit aceleași drepturi, recurenții s-au adresat instanței de contencios administrativ - Curții de Apel București -, care, prin soluția dată excepției lipsei de interes, a înțeles să protejeze cele trei ordine afectate de nelegalitate pe care Ministrul Justiției nu a înțeles să le revoce, ci a înțeles doar să le înlăture, parțial, efectele vătămătoare (desigur, doar la nivel declarativ, deoarece plata efectivă a drepturilor respective a fost eșalonată, aruncând în derizoriu și Ordinul nr. 2066/C/2018).

În consecință, admiterea de către prima instanță a excepției lipsei de interes încalcă atât dispozițiile art. 32 noul C. proc. civ., cât și pe cele ale art. 8, alin. (1) teza a ll-a din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 7, alin. (1) și (2) din cap. VIII ai anexei nr. V a Legii cadru nr. 153/2017, fapt care atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Mai mult, în condițiile în care Ordinul nr. 2066/C/2018 a fost emis înainte de data de 4 septembrie 2018, soluția primei instanțe asupra excepției lipsei de interes încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunțată în același dosar de Curtea de Apel Cluj. Prin această hotărâre definitivă instanța civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții ...A., ... C., ... B., ...D. în contradictoriu cu pârâții: MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ și TRIBUNALUL CLUJ, în consecință pârâții fiind obligați la recalcularea indemnizației lunare cuvenite fiecărui reclamant, prin includerea în cuantumul indemnizației brute de încadrare și a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015. Pârâții au fost obligați la plata și respectiv alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, cuvenite fiecărui reclamant urmare a recalculării indemnizațiilor, începând cu data de 9 aprilie 2015 în ceea ce privește procentul de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 și începând cu data de 1 decembrie 2015, în ceea ce privește procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, precum și pentru viitor. Pârâții au fost obligați la plata și respectiv alocarea fondurilor necesare plății sumelor acordate mai sus, actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală, la data plății efective. în mod neîndoielnic, ambele instanțe care au pronunțat sentința civile nr. 2414/4 septembrie 2018 și, respectiv, decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 în dosarul nr. x/2018 au avut în vedere existența Ordinului nr. 2066/C/2018 și nu au apreciat că emiterea acestui act administrativ lipsește demersul nostru, pe fond, de interes. A fortiori, anularea actelor administrative care ne-au încălcat drepturile recunoscute prin cele două hotărâri arătate în cuprinsul prezentului aliniat apare ca fiind justificată de un interes în continuare actual, în condițiile în care aceste acte administrative nu au fost revocate de emitentul lor. în consecință, în speță sunt incidente și prevederile art. 488, alin. (1), pct. 7 noul C. proc. civ., raportate la cele ale art. 430 și art. 432 noul C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 noul C. proc. civ.: când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat și, respectiv, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Soluția primei instanțe asupra fondului cauzei, de respingere a cererii recurenților-reclamanți, ca neîntemeiată, încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunțată în același dosar de Curtea de Apel Cluj. Prin această hotărâre definitivă instanța civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții ...A., ... C., ... B., ...D. în contradictoriu cu pârâții: MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ și TRIBUNALUL CLUJ, în consecință pârâții fiind obligați la recalcularea indemnizației lunare cuvenite fiecărui reclamant, prin includerea în cuantumul indemnizației brute de încadrare și a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015. Pârâții au fost obligați la plata și respectiv alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, cuvenite fiecărui reclamant urmare a recalculării indemnizațiilor, începând cu data de 9 aprilie 2015 în ceea ce privește procentul de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 și începând cu data de 1 decembrie 2015, în ceea ce privește procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, precum și pentru viitor. Pârâții au fost obligați la plata și respectiv alocarea fondurilor necesare plății sumelor acordate mai sus, actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală, la data plății efective.

Prima instanță a motivat soluția sa de respingere a cererii prin corelarea soluției de admitere a excepției lipsei de interes cu emiterea Ordinului nr. 2066/C/2018 și cu intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, reținând totodată că reclamanții, nu ar fi fost discriminați față de ceilalți magistrați care au beneficiat, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, de VRS în valorile arătate mai sus. A avut în vedere și Decizia CCR nr. 818/2008 și a mai reținut că reclamanții nu dețin un drept recunoscut de lege căruia să îi corespundă obligația Ministerului Justiției de asigurare a fondurilor necesare plății. A mai reținut că nici Tribunalul Cluj nu poate fi obligat la plata acestor diferențe de indemnizație, fiind "firească alocarea unui anumit interval de timp pentru executarea propriu-zisă a obligațiilor în materia salarizării".

Din punct de vedere juridic, aprecierile primei instanțe asupra a ceea ce este "firesc" sau "nefiresc" sunt lipsite de orice relevanță.

Prima instanță a fost învestită cu un contencios administrativ special și nu cu o cerere de arbitraj în echitate, pentru a putea aprecia asupra a ceea ce este "firesc" sau "nefiresc".

Dreptul recurenților de a fi indemnizați corect nu doar că există, ci a și fost recunoscut prin sentința civilă nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunțată în același dosar de Curtea de Apel Cluj. Tocmai pentru că drepturile recurenților au fost deja recunoscute pe cale judiciară, nu vor reitera susținerile lor din cuprinsul cererii introductive de instanță precizate referitoare la îndreptățirea lor de a obține recalcularea indemnizațiilor lor, ci înțeleg să se prevaleze în acest sens de considerentele sentinței civile nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunțată în același dosar de Curtea de Apel Cluj.

Prin urmare, solicitarea recurenților-reclamanți de a obține emiterea unor acte administrative de punere în executare a legii în conformitate cu hotărârile definitive care le recunosc drepturile conferite de lege, este pe deplin legală și temeinică, iar prima instanță a pronunțat pe fond o hotărâre care încalcă dispozițiile de drept material cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015 și, respectiv, în O.U.G. nr. 20/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Pe cale de consecință, în speță sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 noul C. proc. civ.

Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 36/4 iunie 2018, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice".

Prin urmare, chiar ICCJ a recunoscut că, în mod direct, prin practica administrativă nelegală a ordonatorilor de credite de a indemniza diferit magistrați aflați în poziții identice s-a creat o discriminare. În speță nu este vorba despre diferențierea, prin lege, a indemnizării unor persoane aflate în poziții identice, ci de discriminarea prin practici administrative a unor persoane aflate în poziții identice, fapt care înlătură aplicabilitatea Deciziei nr. 818/2008 a CCR.

Pentru toate motivele expuse, au solicitat casarea în parte a sentinței civile nr. 3873/2 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017 și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, stabilind dezlegările de drept necesare în sensul admiterii cererii introductive de instanță și ulterior precizate.

Recurenții au solicitat menținerea hotărârii atacate exclusiv în limitele soluției de respingere a excepțiilor prescripției dreptului la acțiune în sens material și rămânerii fără obiect a acțiunii.

Pentru dovedirea recursului, recurenții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile aflate deja în dosarul primei instanțe, precum și cu înscrisuri noi: sentința civilă nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018.

Intimații-pârâți Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj au formulat întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Justiției, invocând nulitatea actului de procedură al comunicării întâmpinării conf art. 174-175 C. proc. civ.

De asemenea, au invocat, pe cale de excepție, lipsa dovezii calității domnului E. și F. de reprezentante ale intimatului Ministerului Justiției împuternicite să semneze întâmpinarea.

II. Soluția instanței de recurs

1.1. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția lipsei dovezii calității domnului E. și doamnei F. de reprezentanți ai intimatului Ministerului Justiției împuterniciți să semneze întâmpinarea, invocată de recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că nu este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:

Prin Ordinul OMJ nr. 4508/C/29.10.2019, domnul E. a fost numit în funcția de director al Direcției Contencios, în virtutea atribuțiilor stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, aprobat prin Ordin al Ministrului Justiției nr. 120/C/2011 din 19 ianuarie 2011. Potrivit art. 53 lit. f) și art. 97 din Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului Justiției, aprobat prin Ordin al Ministrului Justiției nr. 120/C/2011, directorul Direcției Contencios este îndreptățit să semneze apărările Ministerului Justiției în toate litigiile în care acesta este parte, semnătura sa angajând în mod valabil răspunderea instituției.

De asemenea, potrivit fișei postului, personalul de specialitate juridică din cadrul Direcției Contencios are printre atribuțiile specifice postului și pe aceea de a elabora lucrările necesare asigurării apărării Ministerului Justiției în fața instanțelor de judecată și a altor organe de jurisdicție, lucrări care se semnează de către conducătorul compartimentului.

Prin urmare, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal al directorului și doamnei F., persoane care își desfășoară acrivitatea în cadrul Direcției Contencios din Ministerul Justiției, invocată de recurenții-reclamanți este neîntemeiată.

1.2. Nu este întemeiată nici solicitarea de a se constata nulitatea actului de procedură privind comunicarea întâmpinării conforn art. 174-175 C. proc. civ. Rezultă, din analiza actelor dosarului, că a fost comunicată către recurenți întâmpinarea formulată, însă din eroare a fost menționată comunicarea recursului formulat de Ministerul Justiției.

1.3. Pe fondul recursului.

Analizând criticile invocate în recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, recurenții-reclamanți, judecători în cadrul Tribunalului Specializat Cluj, au contestat legalitatea ordinelor Ministrului Justiției nr. 4680/C/2016, 219/C/2017, 1475/C/2017 și nr. 571/C/6 februarie 2018, solicitând obligarea pârâtului Ministrul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare prin care indemnizația pentru fiecare dintre reclamanți să fie stabilită prin raportare la o valoare sectorială de referință de 404 RON + 4%, pentru perioada 09.04.2015 – 30.11.2015, iar începând cu data de 01.12.2015, ținând seama și de majorarea de 10%, conform Legii nr. 293/2015, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții, și obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Cluj să calculeze și să achite, începând cu data de 09.04.2012, diferența dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială menționată anterior și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală.

Sunt nefondate criticile recurenților referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Cluj.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.

Întrucât reclamanții au înțeles să acționeze în justiție pentru recunoașterea și valorificarea drepturilor lor atât Tribunalul Cluj, cât și Curtea de Apel Cluj, în considerarea calității acestora de ordonator terțiar și secundar de credite, determinarea calității procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății, respectiv a titularului obligației de plată a drepturilor salariale.

Potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată, "Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite."

Potrivit art. 7 alin. (1) lit. o) din Hotărârea nr. 1375/2015 din 17 decembrie 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, "Președintele curții de apel exercită prerogative manageriale în scopul organizării eficiente a activității curții, precum și atribuții de coordonare și control privind administrarea curții de apel și a instanțelor din circumscripție, în sensul că numește personalul auxiliar de specialitate și personalul din departamentul economico-financiar și administrativ al curții de apel și al instanțelor din circumscripția acesteia (…)

Tribunalul Cluj (președintele acestuia fiind ordonator terțiar de credite) este instituția care face plata drepturilor recurenților-reclamanți, astfel că nu poate fi obligată Curtea de Apel Cluj la plata drepturilor salariate.

În mod corect a reținut prima instanță calitatea reclamanților de judecători în cadrul Tribunalului Specializat Cluj, iar instituția care efectuează în concret plata drepturilor salariale către reclamantă este Tribunalul Cluj, în calitate de ordonator terțiar de credite, acestuia revenindu-i și obligația plății respectivelor diferențe salariale, motive pentru care Curtea de Apel Cluj nu are calitate procesuală pasivă.

Este nefondată și critica recurenților în ceea ce privește admiterea excepției lipsei de interes, în condițiile în care, în raport de dispozițiile art. 32 și 33 C. proc. civ., interesul reprezintă o condiție de exercițiu a acțiunii civile și trebuie să existe pe tot parcursul judecății, ca urmare a emiterii de către Ministrul Justiției a Ordinului nr. 2066/C/24 mai 2018, prin care au fost dispuse următoarele:

"Art. 1. (1) în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON.

(2) în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON.

(3) începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari se recalculează, având în vedere cele menționate la alin. (2).

(...)

Art. 3. - Plata drepturilor salariale prin raportare la valorile de referință sectoriale prevăzute la art. 1 se va realiza după cum urmează:

a) începând cu luna august 2018, pentru drepturile salariale aferente lunii iulie 2018;

b) pentru perioada 09.04.2015- 30.06.2018, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției."

Faptul că ordinele anterioare nu au fost revocate nu este relevant, în condițiile în care au fost recunoscute valorile de referință sectorială solicitate, de 421,36 RON și apoi de 463,5 RON, începând cu data de 9.04.2015, respectiv 1.12.2015.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de recurenți și soluția primei instanțe asupra fondului cauzei, se rețin următoarele:

În primul rând, se observă că se invocă de către recurenți faptul că se încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2414/4 septembrie 2018 a Tribunalului Cluj, pronunțată de instanța de litigii de muncă, prin care a fost admisă în parte cererea formulată, printre alți reclamanți, și de reclamanții din prezenta cauză, fiind obligați pârâtii la recalcularea indemnizației lunare cuvenite fiecărui reclamant, prin includerea în cuantumul indemnizației brute de încadrare și a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, la plata și respectiv alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, cuvenite fiecărui reclamant ca urmare a recalculării indemnizațiilor, începând cu data de 09.04.2015 în ceea ce privește procentul de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 și începând cu data de 01.12.2015, în ceea ce privește procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, precum și pentru viitor, la plata și respectiv alocarea fondurilor necesare plății sumelor acordate mai sus, actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală, la data plății efective, s-au respins restul pretențiilor.

Această hotărâre a rămas definitivă la data de 6.02.2019, prin respingerea apelurilor de către Curtea de Apel Cluj, și recunoaște reclamanților dreptul la recalcularea indemnizației lunare cuvenite, prin includerea în cuantumul indemnizației brute de încadrare și a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, la plata sumelor acordate, începând cu data de 09.04.2015 în ceea ce privește procentul de 4% și începând cu data de 01.12.2015 în ceea ce privește procentul de 10%, actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală, la data plății efective, majorările valorii de referință sectoriale, așa cum s-a reținut anterior, fiind recunoscute de către Ministrul Justiției prin Ordinul nr. 2066/C/24 mai 2018.

În al doilea rând, este de observat faptul că, raportat la obiectul cererii, instanța de fond a constatat că reclamanții nu au argumentat solicitarea de obligare a pârâților la plata diferențelor salariale începând cu data de 09.04.2012, neîntemeiată pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015, la care a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, nefiind formulate critici referitoare la aceste aspecte.

Instanța de fond a observat că drepturile salariale pot fi recunoscute începând cu data de 09.04.2015, dată la care Legea nr. 71/2015, de aprobare, cu modificări și completări, a O.U.G. nr. 83/2014, a intrat în vigoare, prin care s-a creat posibilitatea legală ca personalul încadrat în instituțiile și autoritățile publice, care avea un nivel al salariului de bază și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la acest nivel maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, eliminându-se astfel diferențele salariale rezultate, în anumite cazuri, în urma aplicării Legii nr. 284/2010.

În mod corect, față de susținerile din cererea de chemare în judecată, a constatat că nu poate fi reținută existența unei discriminări directe a reclamanților, în acest sens amintind și Decizia Curții Constituționale nr. 818/2008, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, reținându-se, pe de o parte, că "Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării", iar pe de altă parte, că "Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".

Susținerile recurenților privind faptul că nu este aplicabilă această decizie sunt nefondate, iar în ceea ce privește Decizia nr. 36/4 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia, nu conduce la o altă concluzie, stabilindu-se, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, că "soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare", reținându-se că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurenți.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția calității de reprezentant în ceea ce privește întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiției.

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 3873 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 3 iunie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.